Glacier

Propozitie unu. Fiecare doctor are aleea lui din cimitir. Propozitie doi. Daca a murit inseamna ca n-ai facut tot ce era omeneste posibil. Propozitie trei. Nu stiu o propozitie trei. Vorbeam mai devreme cu o doamna foarte, foarte slaba despre faptul ca refuza sa isi ia tratamentul de tiroida, si nu, nu va veni la control peste o luna pentru ca are un nepot foarte ocupat. Nu, nu vrea sa vorbeasca despre ce i s-a intamplat acum 20 de ani, sunt lucruri dureroase si oricum nu se mai schimba nimic. Oricum lumea va merge foarte bine inainte si fara ea. Glacial.

Ieri blonda zambeste. Remarc ca putine blonde au ochi caprui. Nu sunt naturala, zice ea zambind dintr-o dantura perfecta. Nici zambetul? – opinez eu si ma mir apoi ca ah, de fapt n-am nimic, daca m-ai fi vazut acum doua saptamani da, eram praf, dar acum e soare, e frumos afara, n-am nimic. Glacial.

N-am nimic. Am auzit chestiunea asta de atatea ori, am privit asta in atatia ochi. Si ma uit insistent, si caut in mine memoria tuturor minciunilor albe vreodata spuse, si n-am nevoie sa zic altceva decat sa le arat asta in ochii mei. Si plang. Plang toti, toate, indiferent de gen. Plang pentru ca le vine, pentru ca dincolo de inghetarea, de obstacolul empatic, de blocajul emotional e dorinta de-a atinge, de-a ajunge, de-a relationa, de-a gasi urechea care sa auda, mintea care sa umple vidul si sa afle ce e de aflat. Niciodata nu e prea tarziu, miza meseriei mele nu e atat viata, ficatul pacientului sau pancreasul lui, miza nu e nici macar sufletul  lui pentru care pare-se ca lupti contra cronometru, si adeseori contra pacientului, cat fiinta lui. Fiintarea, o sa afli din semiotica lui Eco, e procesul prin care innominatul capata numinos, si devine. Fiintarea e un verb tranzitiv, fiinta un obiect deja existent, acolo in spatiul vid, Dumnezeu de exemplu e innominat, de-aia evreii nu-i zic pe nume sau ii zic in trei nume (Yahwe, Elohim, Adonai), dar odata identificat fiinteaza in tatal si fiul, si Sfantul Duh. Bun, semiotica la o parte gasesc drept obligatorie, pentru existenta unui om, ca “fiinta” lui sa ramana integra sau, odata amenintata de boala a psihicului, sa recastige sanatate prin restitutio.

Ortopedul poate face restitutio, piciorul s-a rupt si se face la loc. Chirurgul coase, judecatorul cere bani. N-am putut reda, mai niciodata, nimanui nimic. Anii au trecut, palma odata primita inapoi n-o poti lua, ceasul nefast cand s-a petrecut de-neconceputul n-are drum inapoi prin clepsidra. Mortii nu invie. Deunazi ma intreba o pacienta de-a mea, batuta ingrozitor de mama ei in copilarie de ce si azi, la 70 de ani, inca mai face drumul intre abuzat, si abuzator. De ce se identifica, inca, si-acum, cu ea? I-am raspuns, direct, ca asta se intampla pentru  ca a) a invins si b) e singura. Ce-i ramane Imperatorului odata laurii adunati de pe frunte, odata cortina cazuta, odata parada sfarsita, decat sa contemple, in linistea mintii, faptele ce-au condus la asta, in deplina reverie, pareidolic.

Mint, uite reusesc sa redau ceva inapoi, tocmai mi-am dat seama in timp ce vorbeam de singuratate. Ma recomand: vaza pentru florile fara sot, cunosc oameni atat de singuri incat eu insumi, singuratic fiind de fel si mai retras, ma infior, oameni care au avut impetusul zilelor de-a spune la dracu cu voi, daca voi nu ma vreti eu n-am sa fac ca Lapusneanu si, nah, nici eu nu va vreu, oameni care si-au privit dusmanii plecand dar mai apoi prietenii plecand, si care acum afla ca da, indiferent daca ajung in Rai sau Iad oriunde e mai bine caci, la naiba, macar poate pe lumea cealalta or vorbi si ei cu careva. Iti dai seama cum e, sa n-ai cu cine schimba o vorba zile, saptamani la rand, sa nu aibe cine sa te sune sa te intrebe salut, ce faci, cum iti e? Case, apartamente somptuoase, canapele dormeze sofale divanuri haine ponosite scrinuri sifoniere plapumi perne poze amintiri….tot jegul asta imaterial, si nu tu fata de om cu care sa mananci un dumicat, un ochi in care sa-ti odihnesti ochiul, o voce in care sa-ti imbai urechea. Nu cred ca exista pedeapsa mai sumbra, pacat mai trist, decat indepartarea, alienarea, disparitia din existenta, din fiintare, inainte de ultima inchidere a ochilor. Batranii nostri nu vorbesc intre ei, tinerii nostri nu vorbesc intre ei, prieteniile se farama, ne-am refugiat intr-un morman de butoane de tip “imi place” sau “nu-mi place” sau  – mai nou pe Youtube (!!!!!) – “am plans”. Sunt perplex. Internetul are, mai nou, un buton prin care sa afle ceilalti zombi ca ai fost trist, sau ca suferi. Si cum o fi, cand om muri? O fi si-acolo un buton de tip “mor/ murit-am”? Sau, cu ultima suflare, o sa faci un click si, in timp real, amicii tai feisbucieni vor vedea cum mai intai ti-o ia inima in flutter, apoi in fibrilatie, si-apoi asistola? Ts, ts. Ics is offline. Afk. Bye bye.

Urasc depresia. Urasc perfidia bolii asteia, imi place nefericirea, nefericirea e buna, e prajitura, depresia e vocea care zice sic, n-ai voie sa fii nefericit, n-ai voie sa simti sau, cel mult, ia de-aici un pic de vina, un pic de plictis, vina din belsug si daca se poate si-un pic de delir, de devalorizare, de “pe mine nimeni nu ma vrea, lumii i-ar fi mai bine fara mine”. Uite asta, in plin glacier, o resimt fix in capul sternului. Ma gandesc la niste oameni fara de care omenirea probabil ar fi prosperat, nu stiu, nume ca Stalin, Hitler, Nero vin in minte fara prea mare efort dar dupa aia imi dau singur seama ca e o idee complet idioata, lumea a avut nevoie de tot sa fie lumea pe care o stim, nu cred ca cineva poate combate eficace doctrina lui Leibniz ca traim in cea mai buna dintre lumile posibile deci daca in cea mai buna dintre lumi era nevoie de un Hitler, un Stalin, un Nero, inseamna ca si de tine, amaratul asta pesimist, e nevoie, si – da, greu de inteles – era nevoie si de persecutorul tau si, pfiu, e nevoie si de medicul tau psihiatru. Nimic nu e in plus, nimic nu e inutil, carevasazica pana si Doamne Doamne e necesar (lucru de altfel stabilit deunazi).

Imi zice o tanti azi da, mi-era frica sa aud cuvantul “depresie”. Da, zic eu, si mie mi-e frica sa-l zic. Si asa e, mi-e frica. Ce si-o fi imaginand lumea, ca am un mic orgasm mintal de fiecare data cand prescriu un medicament? Cand intru pe-o noua alee? Nah, nu stau sa ma opresc la fiecare pas, practic o jazz-psihiatrie, viata mea e ca o cutie de ciocolata si-asa mai departe, dar – zic unii observatori care m-au mai vazut lucrand din cand in cand, sunt puncte de cotitura in care, brusc, ma “intereseaza” ceva si merg intr-acolo. Zi-i intuitie, si-ai sa gresesti. Zi-i experienta, si poate e-un pic. Zi-i atentie sporita la ce zice de fapt persoana si ai sa vezi ca munca mea e de fapt multa, multa atentie. Lumea nu e atenta, nu vad forma unghiilor, nu-i intereseaza de ce sunt facute argintii, de ce sunt mainile albe, de ce sunt dintii murdari, de ce miroase intr-un anumit fel, de ce are ditamai decolteul, de ce si-a pensat nenea sprancenele sau si-a dat unghiile cu lac, de ce ofteaza la doua propozitii, de ce vorbeste mult, de ce nu vorbeste deloc, de ce isi tot trece mana aia prin par, de ce vrea buline, de ce nu vrea buline, si-asa mai departe.

Nu cred ca exista boala fara de leac. Cred ca exista leacuri fara de boli si de-aici dilema. Mai departe oamenii continua sa moara, inimile continua sa se opreasca, anii se succed si decrepitudinea cuprinde, ne agitam sporadic in forma carnala pentru-a deveni amintiri frumoase, zambete sepia pe cortexul altuia, si altuia, nelinisti comportamentale si mici momente de amanare dar….oare….ca’n balada popii din Rudeni…in ce vara/ in ce an/ anii trec ca apa/ el era drumet sarman/ muncitor cu sapa…

G