Mai mult decat un punct de vedere

Caut, in urmatoarele, sa fundamentez propozitia cum ca alaptatul – dincolo de o anumita varsta – isi pierde beneficiul ba chiar devine daunator dezvoltarii psiho-emotionale a copilului. Am sa tentez inclusiv un azimut al acestei varste, lucru care s-ar putea sa se apropie de imposibil, desi din nou, cine stie. Am ascultat (vezi citit) rabdator argumentele tuturor mamicilor, amenintarile lor, indignarea, strigatul libertarian (corpul meu, sanul copilului meu!), trimiterea la ghidurile internationale, am citit evidente, am revizuit cunostinte. Sper ca aceleasi mamici care au investit timp in discutia ultimelor doua zile sa aibe rabdare si prin urmatorul text care, din nou sper, va sumariza si valida o parte din credintele lor si poate va ridica un semn de dubiu asupra unui alt set de credinte, acel set care – consider eu – nu au o legatura de continuitate sau cauzalitate cu precedentul.

Sa incep cu un sumar al evidentelor:

1. de la nastere la 6 luni alimentatia exclusiva la san este norma

2. de la 6 luni la 2 ani si mai departe (beyond) copilul care este si alimentat la san are parte de-o dezvoltare neuro-psiho-motorie optima.

3. alaptarea dupa 12 luni este continuata pana cand…a) copilul considera ca nu mai are nevoie sau b) mama sau copilul considera ca nu mai e nevoie sau c) alte motive nenominalizate dar din care nu face parte optiunea pre-determinata a mamei de a sista alaptarea. Acest din urma fapt este considerat, de majoritatea contributorilor la discutiile recente, drept anatema. Anatema pentru ca traumatizeaza copilul. Anatema pentru ca ii lasa sechele prin intermediul acelor traume. Anatema pentru ca e nenatural in comparatie cu “intarcatul progresiv”.

Inainte de a ataca principala tema a expunerii mele vreau sa stabilesc un lexicon. Alaptatul este un comportament care tine eminamente de mama. Partea care tine de sugar, si prilejuieste mamei comportamentul, are de-a face cu un domeniu complementar, reflex al acestuia care este innascut, adica bebelusul vine pe lume ” dotat”  cu abilitatea de-a suge. Acest reflex are o perioada de stingere, dincolo de care inceteaza sa mai fie reflex, lucru de care am sa vorbesc mai jos in argumentatia mea. Aidoma, abilitatea mamei de a alapta este contingenta la calitatea sanilor ei de-a produce lapte. Aceasta abilitate e ancorata in doua domenii: primul este biologic (laptele e secretat de glanda mamara la ” cererea” prolactinei), celalalt este comportamental pur, adica sanul golit prin sugere este stimulat sa produca lapte prin stimulare mecanica.

Reiese din start ca domeniul de variabilitate, adica distanta pe care are loc, in timp, actul alaptatului depinde, obligatoriu, de 1) competenta sugarului de-a suge, 2) competenta mamei de-a alapta si 3) salienta in timp a acestei relatii de mutualism biologic. Intarcatul, sau ablactatia, intervin fiziologic, sau patologic, in instante care interfera cu aceasta diada, mama-copil, prilejuita de alimentatia la san. Mentionez aici ablactatia patologica doar pentru a-i certifica existenta, si pentru a o exclude din speta pe care o discut eu aici. Nu vorbesc de bebelusi cu defecte de palat, nu vorbesc de mame cu infectii severe, nu vorbesc de diverse forme de intoleranta alimentara sau particularitati de tub digestiv care contra-indica alaptatul.

In fapt, zona in care ma uit este cea pe care am subliniat-o mai sus, cred eu neinspirat favorizata de o exprimare ambigua, vaga si in cele din urma riscanta a OMS. Vreau sa fie clar. Nicaieri in nici un articol citit de mine nu reiese ca prelungirea alaptatului dincolo de 1 an are efecte dependente ” de doza” (adica cu cat e prelungit timpul de alaptat) pentru copil. Aceasta concluzie este fondata pe studii largi populationale care au luat in evidenta sugari alimentati 1) exclusiv la san 6 luni si 2) non exclusiv la san pentru 12 luni, in comparatie cu sugari alimentati pe aceleasi perioade de timp cu formula de substitutie. Alternativ, asa cum e cohorta din Belarus de exemplu (Kramer et al, 2008), un numar de copii au fost luati in evidenta la nastere, au fost alimentati exclusiv la san 6 luni si apoi non-exclusiv 12 luni, si apoi au fost revizitati la un timp X dupa, aici 6.5 ani.

Majoritatea mamicilor care au raspuns, ieri, la nevoia comuna de dialog sunt mamici care alapteaza copii la 2,3,4, sau chiar, intr-un caz, la 5 ani. Majoritatea dintre ele o fac pentru ca OMS recomanda alaptatul, si laptele matern fiind superioar nutritional si “spre binele copilului” si aici exista o literatura pozitivista care, intr-adevar, transforma teoria in fapt quasi indisputabil. Nici una dintre respondente, in fapt nimeni dintre avocatii alaptatului nu va mentiona insa ca – lucru descoperit de mine in aceste zile – nu exista studii care sa advocheze necesitatea sau mai bine zis avantajul continuarii alimentatiei  non-exclusive la san catre etericul “beyond” sugerat de OMS si ca, de fapt, alegerea lor este una motivata nu de evidente, cat de o teorie.

Iacata, deci, ca va trebui sa ducem discutia pe baze teoretice. Am sa fiu de acord cu toata cercetarea care fundamenteaza alimentatia copilului in intervalul 0 – 12 luni la san, cu primele 6 luni exclusiv unde posibil, si a la limite am sa admit si continuarea in al doilea an, desi pentru ea sunt mai putine evidente. Una dintre aceste evidente este oferita de studiul OMS colaborativ pentru prevenirea mortalitatii infantile, in a carui erata aparuta in Lancet, 2000, apar urmatoarele randuri:

Am identificat opt studii, din care au fost disponibila date doar in sase cazuri (Brazilia, Gambia, Ghana, Pakistan, Filipine, Senegal). Aceste studii au oferit informatii despre 1223 morti in intervalul de varsta 0 – 2 ani. […] Protectia oferita de laptele matern a scazut gradual odata cu varsta in perioada neonatala (OR: 5.8 [95% CI 3.4-9.8] for pentru copii <2 luni, 4.1 [2.7-6.4]  pentru 2-3 luni, 2.6 [1.6-3.9]  pentru 4-5 luni, 1.8 [1.2-2.8] pentru 6 – 8 luni , si 1.4 [0.8-2.6] pentru 9-11-month-olds).  IN primele sase luni de viata, protectia impotriva diareei a fost substantial mai mare ( OR = 6.1 [4.1-9.0]) comparativ cu cea datorata infectiilor respiratorii acute (2.4 [1.6-3.5]). Pe de alta parte, pentru copii intre 6 si 11 luni,  au fost observate niveluri similare de protectie (1.9 [1.2-3.1] and 2.5 [1.4-4.6], respectiv). Pentru decesele in al doilea an de viata, procentul de sansa (OR sau odds ratio) din 5 studii (sic!) a variat intre 1.6, si 2.1.. Protectia a fost mai mare cand educatia mamei a fost mai mica.

Este singurul studiu care face trimitere in al doilea an de viata si, de altfel, motivul pentru care OMS face recomdandarea referitoare le “2 ani si mai mult (beyond)”. Evident, pentru neofit asta inseamna ca atitudinea cea mai potrivita este cea eroica, de continuare a alaptarii cu orice pret; omul de rand nu va fi preocupat ca dincolo de 11 luni, in al doilea an, “protectia” oferita de alaptat este scazuta (desi aparent stabila in timp, deci salienta), fapt datorat in parte si metodologiei si atritiei semnificative care pot fi responsabile de efect (i.e. in studiu au ramas doar mame ai caror copii n-au murit in primul an, si-atunci ratele de calcul raman predictibil aceleasi).

Dar am divagat. Spuneam ca dezbaterea privind oportunitatea si/ sau avantajul alaptatului asa cum este ea advocata de diverse comunitati, asociatii non-profit sau diverse website-uri (care ofera o suita admirabila de poze si testimoniale, cum e de exemplu www.extremebreastfeeding.org) se duce de fapt pe un teren teoretic, nu practic, ancorat in evidente. Aceste plaje de lobby se folosesc de un artificiu de argumentatie care spune asa: in absenta evidentelor care sa contraindice comportamentul X, acel comportament (deci) este potrivit.  Mai mult – lucru intamplat si in discutiile ultimelor zile, acesti avocati cer, strident, o arma fumeganda: ” aratati-ne un studiu care sa demonstreze ca alaptatul extrem, adica la 2,3,4,5,6,7 ani, e in dauna copilului”. Un arbitru neutru, posesor de cunostinte bazale, ar fi tentat sa le dea dreptate. Daca nu exista studii care sa mentioneze negru pe alb cand devine nepotrivit alaptatul, lasati alaptatul sa continue.

Teoria care circumscrie, si contextualizeaza alaptatul extrem a fost propusa de William Sears, pediatru, si se numeste ” parentare prin atasament”. O descriere – ce-i drept wiki – e disponibila aici. Voi explica, in urmatoarele, de ce termenul este – de fapt – o deturnare (hijacking) a gandurilor originare ale lui John Bowlby si Mary Ainsworth, asa cum au fost propuse de acestia si un mod istet de a “calari”, mimetic, un concept validat empiric, din nou si din nou. E pana la urma un camuflaj ieftin prin care se vehiculeaza o religie, ce-i drept cu substrat laic, dar totusi cu intens caracter religios. Prin asta parentarea prin atasament, in denumirea ei, vrea sa sugereze ca de fapt respecta dovezi refutabile din munca celorl doi si a unei cohorte de cercetatori in urma-le, cand de fapt se foloseste doar de notorietatea termenului “atasament”.

Principiile parentarii prin atasament par, la prima vedere, de bun simt. Da, este acel bun simt al carui ecou il resimt si acum, pentru ca tocmai lipsa unui bun simt (aparent) din partea mea a deranjat un ONG respectabil (pana la proba contrarie) si toate mamicile care, la observatia mea, s-au trezit in off-side. Cineva venea sa le spuna ca s-ar putea ca nu e bine ce fac. Cum am indraznit? Revenint la A.P., aceste principii includ hraneste cu dragoste si respect si ofera ingrijire cu dragoste consistent. Doritorul de mai multe informatii poate merge mult mai departe decat wiki, sunt sigur, deocamdata va trebui sa fie suficient.

Carevasazica alaptatul dincolo de primul an de viata sta ancorat de fapt in conceptele de hraneste cu dragoste si respect si ingrijeste cu suficienta dragoste (consistent). Din pacate Sears subsumeaza cum ca in respect intra si “informare corecta”, si implica manipulator ca exista, pana la urma, o “ingrijire consistenta” (notiune care trimite la acel iluzoriu ” beyond”) despre care putem doar banui ca merita atinsa, dar de ce-ar trebui nu stim. E acelasi tertip, derivativ, cum ca daca nu ajungi acolo inseamna obligatoriu ca n-ai respectat, sau ai ingrijit inconsistent, lucruri propuse de Bowlby si Ainsworth ca fiind apanajul dezvoltarii unui stil de atasament insecurizant, sau dezorganizat (mai rau). Vreau aici sa ma intorc o secunda la cateva notiuni de psihologie developmentala si neurofiziologie.

Am sa vorbesc un pic despre reflexul de supt. Acesta reprezinta “calea majestica” prin care bebelusul se hraneste, una dintre miscarile concertate pe care le poate face cu usurinta si eleganta inca de la nastere (prin miscare inteleg gest motor), iar locul originar pentru acest reflex e la nivelul ganglionilor bazali si talamusului. Acest reflex diminueaza, insa, dupa primele 4 – 6 luni de viata si este inlocuit de un alt-fel de supt, mai viguros, dar de data aceasta cu determinism mixt (cortical si subcortical); in aceasta perioada a vietii extrauterine, in primele 12 – 18 luni, are loc mielinizarea cailor piramidale, care pe masura ce se mielinizeaza polarizeaza, si oblitereaza, sau mai bine zis ” mascheaza” reflexele primitive care au sorginte sub-corticala. Stim, astazi, ca ” vinovat”  de asta este cortexul frontal indeosebi cel dorso-lateral, in ariile de asociatie senzitivo-motorii. Acest reflex, de supt, sau cel de apucare, sau reflexul palmo-mentonier, pot reaparea la adult daca au loc daune ale acestor arii fie prin accident vascular, tumora or boala neuro-degenerativa. Carevasazica suptul, dincolo de 12 luni, este un gest motor voluntar, nu reflex, si in revansa mai putin motivat de actul hranirii cat de beneficiul colateral, emotional. Aceasta zona, a ganglionilor bazali, este o placa turnanta nu doar pentru procesare cognitiva dar si emotionala. In raspuns la degradare emotionala bebelusul va cauta o forma de activitate ciclica prin care sa obtina anxioliza; prin asta un bebelus nu difera – fenomenologic – de un copil care face anxioliza prin masturbare compulsiva (la fete ipsatie), leganat compulsiv sau – mai tarziu in viata – comportamente compulsive cum ar fi jocul compulsiv sau diverse ritualuri de ablutie/ curatenie/ igiena/ purificare. Asta nu inseamna ca suptul este patologic. Ce spun este ca acele comportamente patologice de care amintesc, mai tarziu in viata, sunt inrudite fenomenologic cu actul suptului care are aceasta calitate.

Paranteza inchisa, si inapoi la atasament. John Bowlby a fundamentat teoretic munca extraordinara de teren a lui Mary Ainsworth in Uganda (n.a.: rectific aici o eroare de memorie in textul meu anterior, e vorba de Uganda, nu Angola). Creditul ii apartine, ca analizand al lui Melanie Klein, pentru faptul ca a luat ipotezele acesteia despre diada-mama copil si pozitia schizo-paranoida de viata (neincredere) si a ” metabolizat-o” intr-aceea ca, de fapt, intre copil si parinte au loc tranzactii menite sa forjeze relatia, carevasazica mutualiste, nu doar de ordin transferential. O istorie elaborata, scrisa de Inge Bretherton, se poate citi aici. Cititorul va trece, probabil, peste fraza respectiva astfel incat imi permit sa o citez, pentru ca foloseste argumentului.

nu este surprinzator ca in perioada de sugar, si apoi in copilarie, aceste functii fie nu opereaza deloc, fie sunt imperfecte. In aceasta faza a vietii, deci, copilul este (bold adaugat de mine) dependent de mama pentru efectuarea acestor functii. Ea il orienteaza in timp si spatiu, ii ofera un mediu, permite satisfacerea anumitor impulsuri, si restrictioneaza altele. Gradual copilul invata singur aceste deprinderi, si pe masura ce face asta, parintele (bold adaugat) parintele transfera aceste roluri catre copil. Este un proces lent, subtil si continuu, care incepe in momentul in care (bold adaugat) copilul incepe sa mearga si sa se hraneasca singur, dar care nu ia sfarsit pana la maturitate (Bowlby, 1951, in Bretherton)

Nicaieri, din munca lui Bowlby, nu reiese ca bebelusul este un organism capabil sa stabileasca granite, sa ia decizii, sau sa hotareasca pentru el. Prin asta bebelusul nu este un agent de intentionalitate, cat o structura dezorganizata, si pe care natura il defavorizeaza si mai mult; exista o fereastra critica, in primul an de viata, in care bebelusul are nevoie sa deprinda abilitati, nu doar mersul si alimentatia, dar si abilitatea de a comunica nevoi, si de a intelege granite. Persoana care oferteaza aceste granite este figura primara de atasament (in originar in Bowlby discutia este centrata pe mama, lucru tributar muncii lui Freud; tatal, ca in multe alte doctrine axiologice mai putin in teoria lui Eric Berne, este vaduvit de interes psiho-evolutionar) si care nu are doar rol de a oferi consistent ingrijire si dragoste (” lovey dovey love” – cu spune unul din formatorii, Vamik Volkan) ci si restrictii; decizii pe care mama nu ca doar poate sa le ia, dar si trebuie sa le ia intr-un anumit interval de timp pe care insusi Bowlby il numeste ” critic” pentru dezvoltare psiho-emotionala a copilului.

Iacata deci de unde parenting-ul prin atasament se desparte, ideologic, de teoria atasamentului. Sharon Hays observa deja, in ’89, in comentariul ei la adresa lui Sears, ca solutia propusa de acesta, departe de-a fi o “intoarcere la origini, la naturalism, la comuniune” pune o presiune neobisnuita pentru mama pentru a fi un generator, un alimentator perpetuu de afectiune si disponibilitate, de directionare ” pozitiva” blanda si care lasa, in revansa, foarte putin loc pentru eroare. Mentionam in textul anterior ca o astfel de recomandare este un Ak-47 la tampla tuturor celorlalte mamici care nu indeplinesc, din motive numeroase, aceste ingrediente. Parentarea prin atasament se ofera pe ea insasi, fara o baza comparativa suficienta, drept “calea” cea buna, dreapta catre un viitor sanatos in dezvoltarea psihoemotionala a copilului dar face asta in flagranta contradictie cu teoria atasamentului asa cum a stabilit-o Bowlby; pericolul, caci e timpul sa-l nominalizez, este ca in plan teoretic esecul mamei de a ii fi oferit, prin ablactatie/ intarcare copilului posibilitatea sa internalizeze pierderea (loss in original), adica sa o incorporeze in sistemul lui de valori, il trimite pe acesta intr-o zona a co-dependentei in care disparitia obiectului va fi inregistrata, daca si cand se produce traumatic (moartea prematura a unui parinte, separarea intempestiva de partener, pierderea locului de munca prin disponibilizare s.a.m.d), intr-un registru neobisnuit, in care atasamentul va fi compromis.

Cand ar trebui, asadar, initiata sistarea ghidata a alaptarii? Bowlby insusi mentioneaza ca transferul de cunostinte autonome ale parintelui catre copil incepe odata cu achizitii motorii cum ar fi mersul (vezi paragraful meu de mai sus privind mielinizarea cailor piramidale) si hranitul de unul singur (vezi comentariul meu initial privind aparitia dentitiei ca biomarker pentru o astfel de abilitate). Acest ” incepe” este, din pacate pentru discutie, insuficient caci Bowlby insusi nu spune cand ar trebui sa se ” termine” procesul; dimpotriva, dpdv al constructiei atasamentului ” maturitatea” este o granita, un orizont predictibil.

Devreme ce am aratat, deja, ca in interiorul atasamentului nu sta un principiul libertarian in care mama ii lasa bebelusului ego, si super-ego, la indemna (unde el nu le are de fapt) si carevasazica dreptul de a se intarca “undeva cand i-o fi lui bine”, e timpul sa nominalizez argumente pentru care alaptatul este un proces care e bine sa aibe un sfarsit, si acel sfarsit e bine sa fie gandit, si pre-determinat, si sa aibe loc intr-un cadru de timp care se intinde probabil pana in jurul varstei de maxim 3 ani. Pentru asta am sa vorbesc un pic de Margaret Mahler si teoria ei despre separare – individuatie. Margaret Mahler este contemporana lui Bowlby, si o personalitate la fel de redutabila. Printre multele ei calitati de teoretician, insa, se numara si o grava  indiscretie de care am amintit, punctual, anume ca Mahler a introdus un concept eminamente eronat, dar care a persistat vreme de mai bine de jumatate de secol (si, din pacate, persista intr-o forma camuflata in munca lui Sears), anume notiunea de “mama frigider”, sau ” mama schizogena/ schizofrenogena”, adica o mama care prin raceala ei, prin indisponibilitatea ei, prin rezistenta ei la contact psihica generaza o reactie autista, simbiotica din partea copilului, si previne separarea si individuatia.

Pentru cititor e important sa inteleaga ca unde pare ca Bowlby si Mahler se bat cap in cap, de fapt vorbesc de versantii unui aceluiasi fenomen. Bowlby vorbeste de apropiere, si atasament, ca mijloace de maturizare psihoemotionala si gestionarea pierderii, Margaret Mahler in schimb insista pe cristalizarea identitatii, si speciatie emotionala (separare/ individuatie) ca mijloace mobile pentru devenirea unei persoane. In interiorul teoriei ei asupra dezvoltarii psiho-emotionale a copilului o anumita faza este foarte importanta pentru discutia avuta aici, anume intervalul de varsta 15 – 24 de luni, adica tocmai aceasta perioada critica, recursiva si in prezentul text, ” catre doi ani (si mai departe, vorba OMS)”. Ei bine, in aceasta perioada are loc ceea ce Mahler numeste ” re-apropiere” intre mama si copil. Copilul a deprins deja mobilitate prin mers, si are un embrion de constiinta semantica pentru ca stapaneste un minim vocabular; prin asta copilul intelege ca este ” independent” de mama, si deci separat de ea. Aceasta perceptie declanseaza o ambiguitate semnificativa in felul de relationare al copilului cu mama, cu ” reveniri” (in original rapprochment) periodice la mama; reactia ei impulsiva de respingere, si conditionare, spune Mahler, poate ordona, si cauza in cele din urma, notoria ” anxietate de separare”.

A se observa aici ca nicaieri in munca ei Margaret Mahler nu sugereaza ca in faza de revenire, de apropiere, copilul ar trebui cumva incurajat sa regreseze la o faza orala; este de presupus ca el a atins deja un etaj psihic de dezvoltare in care si-a insusit mers si limbaj (aceleasi variabile, apropos, pe care le ordoneaza si Bowlby in munca lui), si ca, in fapt, copilul trebuie incurajat sa exploreze. Din acest punct de vedere, probabil, la 2 ani, si nu mai tarziu de 3, dat fiind ca vorbim de alaptat ca mecanism de atasament/ separare, aceasta relatie dintre mama si copil are nevoie sa ia sfarsit. Intr-adevar, dintr-o perspectiva strict personala sunt mirat ca o astfel de recomandare nu exista; in favoarea unei astfel de ocurente sta faptul ca, pe glob, exista o larga variabilitate sociodemografica si culturala privind normele “admise” de alaptare; si-apoi munca lui Mahler, spre deosebire de cea a lui Bowlby, a fost fundamentata pe teren american, chiar daca ea era expat.

In cuvintele lui Mahler, prevenirea separarii/ individuatiei este ce converge, mai tarziu, spre un sentiment indoielnic al identitatii, co-dependenta, tendinta la simbioza si alterarea stimei de sine. Insist, acestea sunt cuvintele lui Mahler.

Iacata, deci, ca un argument fenomenologic, dictat de teorie, cere ca alaptatul sa ia sfarsit intr-un spatiu care incepe la 1 an, si se poate intinde catre 2, dar nu mai tarziu de 3, ani. Realitatea antropologica, anume ” pregatirea” omului de-a fi alaptat si mai tarziu, 3 – 7 ani, este disjuncta la continutul discutiei de aici; studiile de biologice comparativa care ne pozitioneaza la paritate cu gorilele si cimpanzeii care alapteaza de 6 ori perioada gestationala sunt iarasi disjuncte la realitatea psihologica, dintr-o perspectiva a teoriei atasamentului.

Medicina e plina de astfel de ciudatenii, cum ar fi de exemplu rezistenta de-a diagnostica autismul inaintea varstei de 3 ani. Acest 3 ani nu e ubicuu ales, este derivat din teorie, iar acea teorie este teoria lui Mahler. Aidoma, tulburarea reactiva de atasament este o problema al carei diagnostic incepe inainte de 5 ani, din motive iarasi determinate teoretic. Umbra, apropos, a dezvoltarii unei tulburari psihice daca mama esueaza sa faca o buna parentare reprezinta, impreuna cu celalalte mesaje pozitiviste, un mod miselesc, ne-etic si in cele din urma dement de-a inocula mamei obligativitatea de-a merge pe-o punte a suspinelor, de-a sta intr-un pat al lui Procus privind felul in care-si creste copilul. Este de altfel si dogma prin care parentarea prin atasament se pozitioneaza pe piata, ca un mijloc orwellian de oranduire a cresterii unui copil (parafrazand, toti parintii sunt egali dar unii sunt mai egali decat altii).

Admit, nu exista un suport empiric pentru textul scris de mine aici. Asta nu il invalideaza, dimpotriva ridica posibilitatea popperiana ca ar putea fi in cele din urma invalidat de evidente. Vreau, si chiar cer aceste evidente. Ma simt privilegiat ca am vorbit cu femei care alapteaza copii la 4, 5 sau 6 ani, chiar vreau sa stiu daca exista o diferenta intre ei, si cei intarcati precoce. Cred ca suntem manati de aceleasi dorinte, in cele din urma (vorba lui Dr. Seuss, o facem ” pentru copii”). Cer, public si la finalul dizertatiei mele, colaborarea Asociatiei Mame pentru Mame intr-un proiect de cercetare care sa evidentieze, metodologic lucid, afirmatiile dansilor. Pentru mine, medic fiind, si deci mult mai intim legat de OMS decat dansii, o recomandare reprezinta o recomandare, nu o litera de lege; sunt legat, hipocratic, de bun simt. Daca am ratat ceva, si daca alaptatul extrem ofera vreun beneficiu pe care noi sa nu-l stim, cu atat mai mult merita sa-l investigam, or pentru asta avem nevoie de candidati. Coordonatele mele sunt publice, rugamintea mea manifesta. Dar daca evidentele vor arata in directia contrarie, daca William Sears se inseala, daca La Leche International se inseala, daca Mame pentru Mame se inseala, atunci povara evidentei este asupra domniilor lor, si am sa vreau sa vad o schimbare de paradigma in ceea ce-i priveste.

G

 

34 thoughts on “Mai mult decat un punct de vedere

  1. Eu gasesc acest nou articol ca o binevenita schimbare de registru si pentru ca “tonul face muzica” si subtilitatea nuantelor diverse alcatuiesc mult mai clar imaginea unui tablou (in contrast cu tusele groase si grabite din zilele trecute), pot intelege si accepta ideile de mai sus, in coerenta cu mine si stilul meu de parenting, ramanand atat libertariana cat si AP.🙂

  2. V-as ruga sa incercati sa folositi termenul corect: este alaptare, doar atat, nu alaptare la san.
    E necesar sa am rabdare si timp pentru a citi ce ati scris.

  3. Citesc indata tot, insa ma zgarie un pic expresia “alaptat la san”. Unde exact se mai poate alapta?🙂

  4. Si pe mine m-a zgariat la retina cat si la timpan asta, doar ca din partea cealalta, a Anei Maita, care foloseste exact aceeasi expresie atat in scris cat si verbal. Asa ca observatia asta mi se pare un strop incorecta venind in exclusivitate aici, daca vrem sa fim impartiali.

  5. Bun găsit. Recunosc încă din bun început, n-am citit tot, dar voi reveni asupra articolului. Îmi place însă parte din încheierea lui, şi da, cred că un astfel de studiu ar fi de bun augur în România. Asociaţia noastră l-a gândit de o vreme, dar cred că variabilele ne vor încurca destul de mult. Mamele care alăptează prelung au o deschidere intelectuală şi emoţională foarte mare, cred eu. Disponibilitatea lor faţă de copii este una crescută, nu doar prin alăptarea extinsă, ci şi prin interacţiunea frumoasă şi deplină dintre ele şi copilul sau copiii lor.

    Dacă totuşi concluzia ta ar deveni una de luat în seamă şi una care s-ar răspândi cumva printre români, eu una aş fi foarte mulţumită. Nu cred că o mamă care alăptează un an şi jumătate, 2 ani, 3 ani, nu ştie ce şi cum să facă mai departe. Sau nu cred că foarte multe nu ştiu, sau nu-s suficient de puternice încât să asculte instinctul şi copilul lor, în acelaşi timp cu nevoile personale, precum şi ale familiei în ansamblu. Da, aş fi de părere că poate continua şi peste 3 ani, atunci când nevoile tuturor sunt împlinite. Pentru că nu cred că mama care se dă la o parte total poate da mai departe ceva consistent copiilor.

    Dar, am văzut atâtea mame care tocmai din relaţia asta fabuloasă îşi trag atâta energie şi entuziasm, încât, chiar şi după perioade grele, cu multe provocări, tot renasc continuu, atât de pline de viaţă şi de frumuseţe. Cred că trebuie să privim care-i dorinţa şi nevoia acelei mame unice, ce-o împlineşte pe ea şi o face vie. Pt una poate-i munca, socializarea cu adulţii, pt una copilul, alăptarea extinsă (fireşte, cu acordul şi dorinţa copilului), joaca, aventura de a fi lângă copilul tău când descoperă lumea, poate toate la un loc. Cum le balansează fiecare şi pe ce se bizuie, nu cred că putem noi hotărî.

    Revin un pic. Îngrijorarea mea este pentru mamele care nu alăptează primele 6 luni. Şi poate aţi fi surprins, dar sunt 88%, conform unui studiu realizat în România anului 2010. Ce se întâmplă aici? Cum susţine societatea noastră alăptarea? Ar trebui să hotărască majoritatea şi pt restul? Nu cred, aşa reiese şi din acest ultim articol. În timp, eu am înţeles că, dintre toate aceste 88% dintre mame, peste 90% regretă. Este părerea mea că nu alăptează pt că nu au fost corect informate, ajutate, încurajate. Că personalul medical nu-şi face treaba, că presiunea culturală şi socială e una negativă în privinţa alăptării. Poate o să găseşti că e amuzant, dar uneori în maternităţi există o dferenţa mare în privinţa informaţiilor de bază privind alăptarea. Diferenţa apare între cunoştinţele mamelor ce vin de la cursurile noastre şi personalul medical. E un pic trist care parte e mai informată. Partea care luptă apoi pentru dreptul de a-şi ţine copilul în cameră şi de a-l pune la sân la cerere.

    Revin, mai am de spus ceva, pt că am fost un pic tulburată privind felulul în care susţii că s-ar putea simţi, sau chiar se simt mamele care nu alăptează, puse în umbra “super-mămicilor”.

  6. Irina, multumesc de comentariu. Vreau sa explic cacofonia care s-a strecurat in text, daca a mai ramas vreun”alaptat la san” va rog sa il semnalati. Aveam in minte lapte de san, lapte de formula, ce-a fost in mintea mea suna rau pe hartie. Sper ca varianta anotata a textului e lizibila.

    Irina, impartasesc grija pentru procentul mic de femei care alapteaza in Romania in primele 6 luni. Gasesc ca procentul coincide, intr-o buna masura, cu procentul femeilor care aleg sa nasca prin cezariana, chiar daca nu e o suprapunere perfecta. Am spus, repet, chestiunea nu e inceperea alaptarii, ci cand ar trebui sa ia sfarsit. Merita o campanie de promovare pentru alimentatie exclusiv la san in primele 6 luni? Da. E o anatema daca femeia decide altfel? Nu. Regreta femeile ca nu au alaptat mai mult? Sigur. Ai cumva si o statistica privind motivele femeilor de a NU alapta exclusiv?

    G

  7. Nu stiu daca sunt subiectiva cand spun ca asta este prima parere pertinenta pe care am citit-o in cele 6 luni de cand stau acasa cu primul meu copil. Poate sunt subiectiva pentru ca imi doresc demult sa citesc asta. Imi doresc atat de MULT sa aflu ca nu sunt o ratata, ca nu voi avea un copil obez, autist sau sociopat, ca desi am incercat fara succes luni intregi, din rasputeri, sa prelungesc perioada de alaptare exista totusi sanse ca eu sa fiu o mama buna, sa fiu exact mama de care are nevoie copilul meu.

    Fiind o femeie puternica si cvasiechilibrata n-am visat vreodata ca agresivitatea si insistenta reprezentantelor acestui curent (sa-i zicem back to origins) m-ar putea afecta, dar au facut-o. Pentru ca in fapt, nu vorbim de o comunitate care sustine proaspetele mamici cu informatii (mie spre exemplu, imi plac cifrele si citatele, but that’s just me🙂 ) si nici cu intelegere. Au contraire, vorbim de un proces fara jurati in care mamele care NU urmeaza CALEA sunt egoiste, reci, inconstiente si, cel mai probabil, vor avea parte de copii esuati.

    Mi-au luat 6 luni de convietuire cu o fiinta dotata doar cu reflexe primare ca sa inteleg, singura, ce ati expus dvs in postul de mai sus. A trebuit sa lupt cu angoase si frustrari si sa constat ca primesc un zambet de la copilul meu chiar daca nu suntem conectati printr-un san. Sa inteleg ca atasamentul se construieste, in ambele sensuri. Sa inteleg ca a fi mama este o dimensiune ADAUGATA a unei femei, dimensiune care nu anuleaza femeia dinainte si ca orice incercare de a reprima trairi si porniri pentru a te inegra in tiparul impus se sfarseste cu un glorios esec.

    Mi-as fi alaptat copilul mai mult? Cu siguranta, daca as fi putut (aici super mamele mi-ar spune ca nu exista femei care nu pot ci doar care nu vor🙂 ) insa nu pavlovian, nu reflex. Eu nu vreau sa fiu o super – mama ci doar o mama. Cand ma gandesc la mama, ma gandesc ca o iubesc si nicidecum nu ma-ntreb cat m-a alaptat.

    Mi-am varsat naduful asa ca imi cer scuze pentru inconsistenta, inconsecventa, incoerenta🙂.

  8. Observ o schimbare de ton (si un pic de schimbare si de atitudine?) fata de articolul precedent.
    As vrea sa subliniez ceva: multe femei renunta la alaptat din cauza dezinformarii si/sau neinformarii venite de la personalul medical. Laptele matern vine pe legea “cerere si oferta”. Ori, cand pediatrul recomanda apa sau ceai bebelusului de 1-2 luni, cererea scade, deci si oferta. Asta inseamna ca aceste femei “au dreptate”? (in ce consta dreptatea aici??)
    Nu am o statistica, va pot spune ce am vazut in spitale si la medici.
    Asa cum nu am o statistica in privinta parintilor mancatori de seminte din parc, dar ale caror “urme” le vad la tot pasul.

  9. Xelomon, tonul meu tinde sa fie mai putin conciliant cand sunt amenintat. Cat priveste determinantii ablactarii premature, cu siguranta merita discutat; vreau sa observ, pentru omul de rand, ca abordarea cresterii copilului inafara unui set de recomandari fie ele si OMS nu reprezinta, in sine, o nenorocire. M- as bucura ca mamicile sa aibe o relatie cu pediatrul copilului lor, cu care sa vorbeasca frecvent in primul and de viata al acestuia, dar si mai tarziu. Cred ca e singurul loc unde la randu-mi as incuraja “pana la 2 ani si “beyond”

    G

  10. Fiindca la postul precedent poate nu am fost suficient de clara, sau nu a atins nimeni aspectul asta, as vrea sa aduc in discutie un aspect foarte important pe care l-ati atins in prima parte a acestui articol.

    Cred ca nici una din persoanele care a comentat nu a specificat nicaieri ca intarcarea, la 1 an sau mai devreme, sau oricand ar fi ea, condusa de mama, dar de o mama aflata la capatul puterilor, este ceva rau. Problema a fost de ce sa recomande cineva intarcatul la 1 an, valabil pentru toata lumea.

    Intotdeauna pe primul loc ar trebui sa fie sanatatea (fizica si mentala a) copilului si imediat dupa, cea a mamei. Iar in cazul in care intre acestea doua ar aparea un conflic, punand in balanta valoarea nutritiva a alaptatului si capacitatea mamei de a fi un parinte bun, atunci cu siguranta oricine ar alege a doua varianta.

    Daca o mama ajunge la capatul puterilor, si alaptarea ajunge, pentru ea, o corvoada, fiind exclusiv hrana pentru copil, nu cred ca e cineva care va arunca cu pietre daca mama intarca. Copiii au nevoie de parinti sanatosi la cap, in special de mama (tatal munceste, mama sta acasa, in sensul asta). Iar celalat beneficiu al alaptarii, cel non-nutritiv, e egal cu zero, in cazul in mamei care simte ca nu mai poate alapta.

    Da, e extrem de trist ca grupurile de suport pentru mame sunt foarte putine si cvasi-necunoscute publicului larg,
    e extrem de trist ca in Romania nu exista metode de preventie si tratament a despresiei post-natale, unele gratuite si accesibile tuturor mamelor,
    e trist ca exista cadre medicale specializate care, in loc sa vada aceste semne ale depresiei sau epuizarii mamei si sa gaseasca o metoda de a ajuta, ii recomanda intarcarea ca prim pas, (ca si cum nevoia de atasament a copilului ar scadea imediat dupa incetarea alaptarii si totul s-ar rezolva asa)
    e trist ca exista cadre medicale specializate, pediatri, neonatologi, medici de familie, care nu cunosc beneficiile alaptarii si nici informatii minime despre alaptare (cum se formeaza laptele, raportul cerere/oferta, furia laptelui s.a.m.d.)

    Insa, mama in sine, in aceste cazuri, e o victima, nu un abuzator.

    Iar medicii care recomanda intarcarea la un an, ‘by default’, fac parte din cei care transforma alte mame in victime. Slabindu-le increderea in ele, in ce fac, in ce simt, facandu-le si mai vulnerabile la parerile celor din jur, dandu-le ‘apa la moara’ atotstiutorilor (rude, vecini, prieteni).

  11. Diana, am dificultati sa urmez rationamentul comentariului tau, pare in schimb unul in care tu ai investit timp sa vorbesti despre neajunsurile unui sistem, si despre ce bine ar fi daca ar fi altfel. Cat despre medici care nu recunosc avantajele alaptarii tr-as ruga sa fii specifica, nu doar pentru sentimentul meu de solidaritate fata de medici cat fiind eu insumi unul care a iesit de sub aceasta “cale lactee”, cu riscurile aferente. Nu cred ca exista medic care sa incurajeze, per primam, altceva decat alimentatia la san. Diferenta incepe acolo unde medicul nu face din asta un stindard, o cruciada, o litera batuta in capul crucii subiectului.

    G

  12. Ok, reiau.

    A intarca atunci cand nu mai poti, e ok. La 1 an, la doi, la o luna, la trei luni. Nu esti un abuzator, esti o victima.

    Alaptarea inseamna instinct. Si ne-dezinformare. Instinctul functioneaza bine atunci cand capul e intreg. Cu dezinformarea e alta poveste.

    Iar pentru medici, alaptarea inseamna informatie. Pe care majoritatea nu o au, si ajung sa faca parte din cei care dezinformeaza.

    E pacat ca mamele ajung sa nu mai poata. Si nu ar trebui sa ajunga acolo. Ar putea avea ajutor in grupuri de suport, ar putea avea ajutor de la medici, ar putea avea ajutor din media. prin lipsa dezinformarii.

  13. ” Carevasazica suptul, dincolo de 12 luni, este un gest motor voluntar, nu reflex, si in revansa mai putin motivat de actul hranirii cat de beneficiul colateral, emotional. Aceasta zona, a ganglionilor bazali, este o placa turnanta nu doar pentru procesare cognitiva dar si emotionala. In raspuns la degradare emotionala bebelusul va cauta o forma de activitate ciclica prin care sa obtina anxioliza; prin asta un bebelus nu difera – fenomenologic – de un copil care face anxioliza prin masturbare compulsiva (la fete ipsatie), leganat compulsiv sau – mai tarziu in viata – comportamente compulsive cum ar fi jocul compulsiv sau diverse ritualuri de ablutie/ curatenie/ igiena/ purificare. Asta nu inseamna ca suptul este patologic. Ce spun este ca acele comportamente patologice de care amintesc, mai tarziu in viata, sunt inrudite fenomenologic cu actul suptului care are aceasta calitate.”

    Copilul meu nu a avut niciodata suzeta, nu si-a supt deloc degetul, doar ocazional si pentru foarte scurt timp, din curiozitatea de a gusta mancarea de pe manutele lui. Satiscarerea nevoii de supt prin alaptare in primele cateva luni de la nastere (la noi au fost intense primele 4 luni), ajuta copilul sa prinda incredere in parinte si in faptul ca nevoile lui sunt satisfacute. Cunosc inca cel putin 10 mamici cu copii alaptati exclusiv primele 6 luni, LA CERERE (foarte important) si care nu au avut nevoie deloc de suzeta pentru a opri plansul bebelusului.🙂 Din ce am observat din povestile multor mamici pe lapte praf (si din nemultumirile lor!), suzeta sau degetul in gura merg mana in mana cu biberonul. Am avut oroarea sa cunosc personal un barbat la 38 de ani, englez, care in momente de stres, la birou, isi suge degetul, a fost crescut cu biberon. Revin la propria experienta, copilul meu de aproape 1 an suge in medie de vreo 6 ori pe zi (cel mult de 10 ori, din cat am observat). Apoi noaptea inca de vreo 3 ori. Vi se pare mult, putin sau potrivit cat timp petrece facand “anxioliza”? Mie, personal, cum ziceam, mi se pare ca si-a cam satisfacut nevoia de supt, de activitate ciclica, pe la 6 luni, acum el doar mananca.🙂 Dar se poate sa ne puneti si un diagnostic, poate suntem si “nebuni cu acte” :))

    “Nicaieri, din munca lui Bowlby, nu reiese ca bebelusul este un organism capabil sa stabileasca granite, sa ia decizii, sau sa hotareasca pentru el. Prin asta bebelusul nu este un agent de intentionalitate, cat o structura dezorganizata, si pe care natura il defavorizeaza si mai mult; exista o fereastra critica, in primul an de viata, in care bebelusul are nevoie sa deprinda abilitati, nu doar mersul si alimentatia, dar si abilitatea de a comunica nevoi, si de a intelege granite. Persoana care oferteaza aceste granite este figura primara de atasament (in originar in Bowlby discutia este centrata pe mama, lucru tributar muncii lui Freud; tatal, ca in multe alte doctrine axiologice mai putin in teoria lui Eric Berne, este vaduvit de interes psiho-evolutionar) si care nu are doar rol de a oferi consistent ingrijire si dragoste (” lovey dovey love” – cu spune unul din formatorii, Vamik Volkan) ci si restrictii; decizii pe care mama nu ca doar poate sa le ia, dar si trebuie sa le ia intr-un anumit interval de timp pe care insusi Bowlby il numeste ” critic” pentru dezvoltare psiho-emotionala a copilului.”

    Eu iau decizii pentru copil in fiecare zi, de la hrana sanatoasa pe care incerc sa i-o ofer vs. semipreparate, la jocurile pe care aleg sa le jucam, de la muzica pe care o ascultam, la doctorul la care aleg sa-l inscriu, de la decizia de a-l atentiona sau nu, la alegerea de a-l lua de langa un obiect periculos, gen priza, pentru a-l proteja, desi, poate, uneori protesteaza. Avand in vedere ca laptele matern e mult mai bun pentru puiul de om decat laptele de vaca, la fel cum cel de vaca e mult mai bun pentru vitel decat cel de om si ca o femeie are resursele fizice si fiziologice sa alapteza pana cand copilul isi pierde capacitatea de supt sau pana el hotaraste, consider ca pot sa-i las alegerea copilului meu. Nu e ceva ce sa ii puna in pericol viata sau sanatatea, ba din contra. Chiar credeti ca alegerea aceasta, a intarcarii, apartine mamei? Hmm, sincer, cred ca tocmai cand copilul ajunge la o varsta “respectabila”, peste 4 ani, alegerea de a se autointarca e cu atat mai definitorie, dpmdv trebuie sa ii fie oferita copilului. Eu sunt curioasa de povestea lui Rox, despre cum merge la ei autointarcarea.🙂 Poate ne da un link sau ne povesteste.

  14. @ Ana Maita:

    Imi este teama ca or nu mi-ati citit textul, ori nu l-ati inteles. In ce priveste formularea ” alaptat extrem” vs. ” alaptat prelungit” imi rezerv libertatea de a o pastra, asa cum dumneavoastra va pastrati libertatea de a continua intr-o atitudine belicoasa. Nu pot sa ma astept (vezi nu ma astept) ca ONG-ul dumneavoastra sa-si schimbe linia de discurs, liniile lui de suprafata au o doza de bun simt medical dar altele nu.

    Am multe puncte de diferenta vis-a-vis de optiunile dvs. de parentare, medical vorbind, din punctul meu de vedere ce-am facut in ultimele zile a fost sa argumentez un subiect astfel incat cititorul sa-si poata face o idee libera; asta include agreerea, or ba, unui termen precum ” alaptatul extrem”. Dumneavoastra, si nu eu, aveti nevoie neaparat de tabere, de inamici, de ” corecta informare”. Or corecta informare cere o doza de relativitate, nicidecum ” certitudinile” pe care le proferati.

    Domna Maita, o mana intinsa nu se scuipa dupa un dialog amical, fair-play. Imi este teama ca opiniile mele pot fi schimbate, ajustate, amendate de evidente, in schimb stilul dumneavoastra de dialog nu.

    Amical,
    GD

  15. Silvia, cred ca suntem de acord ca suntem in dezacord. Insistenta ta de a cere un ” diagnostic” din partea mea imi pare suspecta. Admitand ca ai nevoie sa clarificam o astfel de problema ne putem intalni, sau iti pot recomanda pe cineva. Nu-mi cere un punct de vedere ca si cum as fi vreun fel de magician si noi am sta la o masa, la un botez, si tu spui, ia, fa un numar de magie sa vad daca ma prind. Cred ca am o specialitate mai tehnica decat pare ca intelegi.

    G

  16. Mame pt Mame…agresive…Nu poti promova ceva ce se vrea natural cu atata agresivitate si extremism.
    Gabi, mi-a placut articolul, consider in continuare ca nu este natural ca un copil de 6-7-8 ani sa fie alaptat, nu ii vad sensul; o fi la mine problema ca nu pot sa privesc asa ceva cu relaxare 100 %, who knows.
    Insa nu inteleg de ce Mame pt Mame nu se concentreaza pe problema reala -intreruperea alaptatului in primele luni de viata ale lui bb si isi pierd timpul in confruntari absurde si care nu le vor fi de niciun folos femeilor care nasc si carora le sunt luati copiii de cadre medicale si indopati cu glucoza sau lapte praf inca din prima zi. Acolo e problema, nu in a demonstra cat de minunat e sa alaptezi un ditamai copilul de clasa 1.
    Pana la urma fiecare face cum doreste insa daca vrei intr-adevar sa fii de folos, actionezi unde trebuie si fara agresivitate/extremism…
    Si din istoria personala: am alaptat pana la 6 luni, apoi inca o luna cu lapte matern congelat si am intrerupt pentru ca aveam prea mult lapte (da, prea mult) si nu stiam cum sa gestionez asta, orele de masa erau un chin si pt ea si pt mine.

  17. Noe, 100% de acord, mai ales ca suntem, cred, cu totii de opinie ca alimentatia naturala e optima pentru copil de la nastere la 1 an.

    G

  18. Dle Dr. Diaconu,

    Va sfatuiesc la fel de amical sa nu imi mai subestimati inteligenta – ati facut-o in platou si precum vedeti nu v-a prins bine.

    Eu nu urmaresc sa fim prieteni, nu pentru ca as avea ceva cu Dvs. personal (marturisesc ca m-au induiosat sincer cele cateva referiri pe care le-ati facut despre baietelul Dvs. fiind si eu mama de baieti de varsta mica) ci pentru ca doresc sa reglam aceasta situatie in calitatile noastre oficiale, formale in care ne gaseam cand s-a creat situatia. A ne declara amici inseamna pentru mine o dezertare de la scopul organizatiei pe care o prezidez – anume acela de a informa corect romancele in legatura cu sanatatea peri si intra-natala pentru ca ele sa poata alege in cunostinta de cauza. Dupa ce reglam situatia putem fara probleme sa exploram si posibilitatea de a inchega un raport de amicitie. Ceea ce ati facut Dvs prin lungile expuneri a fost sa evitati abil a ne da un raspuns cu ajutorul unor acrobatii de discurs impanat cu pedanterii care mai de care mai sclipitoare in speranta ca ne veti lua ochii cum s-ar spune. Va felicit pentru talentul rar la ‘side-stepping’. Glazura de bonomie in care ati imbracat acest discurs evazionist a fost o alta tehnica inteligenta pe care ati folosit-o ca sa convingeti fara argumente solide. Sunteti un om inteligent si aud ca si un bun profesionist (intamplator cunoastem o mama pe care ati ajutat-o cu mare eficienta intr-o situatie dificila de viata) care a facut o greseala (se mai intampla sa stiti si nu e o tragedie) si care este prea mandru sa o recunoasca in fata unei “mame”. Nu este prea tarziu pentru acel gest elegant pe care vi-l recomandam, desi cu cat intarziati mai mult sa-l faceti cu atat eleganta se pierde. Cu acestea inchei discutia virtuala pe care am purtat-o si multumesc colegelor de breasla care au sustinut in comentarii multiple cauza informarii corecte despre alaptare: este un adevarat compliment pentru mine sa constat ca sunt antipatizata de persoane atat de inteligente. Chapeau doamnelor!

  19. Ana, mi-ar fi greu sa iti subestimez inteligenta.

    Nu imi plac oamenii care cred ca-si pot impune un punct de vedere prin amenintare si intimidare. Cred ca practici o politica de tip taliban, si te invit sa faci absolut tot ce ti-ai propus pe cale legala, chiar m-as bucura ca Asociatia Romana de Psihiatrie, si Colegiul Medicilor, sa ia pozitie fata nu doar de ONG-ul dumitale dar si fata de un prototip sectant de-a propaga informatie in numele “corectitudinii”. Sunt de acord ca nu e loc de dialog “virtual” suplimentar, astept cu interes demersurile dumitale si felul in care ai de gand sa-ti satisfaci nevoia de dreptate.

    GD

  20. Buna ziua,
    am urmarit discutia cu interes, deoarece eu sunt una dintre “nealaptatoare” , din motive pe care nu doresc sa le impartasesc aici. Recunosc, am ramas cu o doza de vinovatie, pe care sper sa o reduc la zero in timp.
    Nu ma deranjeaza (foarte tare, zic eu, cu jumatate de glas) agresivitatea unor mame care alapteaza, desi nu ar fi treaba lor copiii altor femei. Insa, am citit mesajul o(fff)mamei, si mi-am adus aminte de momentele prin care am trecut dupa ce am intarcat. E pacat, ca inca se pun etichete (mie termenul de “alaptatoare” mi se pare ca reduce femeia la o functie de indeplinit, si doar una), insa si mai pacat e ca ne pasa de gura lumii.
    Pe mine ca mama, nu m-ar atrage niciodata sa sprijin o organizatie in care persoanele care o conduc, nu stiu sa poarte un dialog civilizat, ci “belicos”, dupa cum zicea foarte bine dl.Diaconu. Si probabil, ca nici pe altele… Am urmarit-o in cateva randuri pe dna Maita la tv, si mi-a lasat o impresie nu foarte grozava.
    Consider ca e mai bine sa citesc articole stiintifice, sau macar expunerea lor de catre specialisti, in loc sa ascult pareri, mituri si idei propagate de “mamici”, care isi imagineaza ca stiu mai bine, doar pentru ca au nascut.
    O, da, si copilul meu a folosit suzeta, insa a renuntat la ea singur, fara sa ramana cu gestul suptului degetului. Si nici semne de obezitate nu are, sic! Despre, IQ, vorbim peste cativa ani, deocamdata am semnale bune🙂

  21. Bineinteles ca nu pretind ca am calitatea sa sustin vreo cauza din cele care se dezbat in discutia de fata, insa, in privinta laptelui matern si a teoriilor populare existente pe seama lui, am si eu o parere. Demult, pe vremea cind am fost copil, am fost vinator neinfricat de vrabii. Impreuna cu varul meu, ne facusem un renume in a goni toate vrabiile care se asezau pe antena lui taica-miu si care, eram siguri, cauzau toate desincronizarile alea enervante pe ecranul televizorului. Inarmati cu doua prastii cu scoabe din bolduri indoite in forma de U, le trageam la gioale de sub umbra batrinului smochin de linga antena. Rar scapa vreuna, majoritatea zburataceau bezmetice si se duceau sa desincronizeze imaginea altor televizoare, de prin vecini. Intr-o buna zi, o scoaba a refuzat sa plece spre inaripata tinta de deasupra si s-a decis sa se roteasca pe dupa banda de elastic si sa-mi intre mie in ochi. Am dat fuguta la oglinda din baie si am descoperit ca se infipsese in albul ochilor, dar nu prea adinc. Am scos-o si am fugit la joaca. Peste citeva minute am inceput sa vad ca prin ceata si i-am spus bunicii ca mi-a intrat praf in ochi. Bunica, femeie fara prea multa pregatire (dar care ar fi pus la colt orice maestru bucatar dintre cei care gatesc astazi E-urile alea din supermarket), m-a dus fuguta la o baba din capul strazii, titrata in toate cele. Nu stiu ce diagnostic mi-a pus baba, insa imi aduc aminte ca a trebuit sa fugim la tanti Antemir ca sa-si mulga tzitza in ochiul meu. Si-a muls-o si am plecat, de mina bunicii, spre casa, cu laptele siroind din ochi. Ajuns acasa am vazut ca mi s-a inrosit ochiul rau de tot si am plecat cu bunica spre dispensar. Acolo, desi este imposibil sa nu fi fost vreo mamica “alaptatoare” la indemina, s-au limitat numai la a-mi pune in ochi niste solutii care mi-au luat durerea cu mina si mi-au redat claritatea vederii. Zise fiind toate astea, ramin la parerea lui taica-miu: “desi a favorizat aparitia vietzii, apa nu e buna nici in shoshoni”.

  22. “Silvia, cred ca suntem de acord ca suntem in dezacord. Insistenta ta de a cere un ” diagnostic” din partea mea imi pare suspecta. Admitand ca ai nevoie sa clarificam o astfel de problema ne putem intalni, sau iti pot recomanda pe cineva. Nu-mi cere un punct de vedere ca si cum as fi vreun fel de magician si noi am sta la o masa, la un botez, si tu spui, ia, fa un numar de magie sa vad daca ma prind. Cred ca am o specialitate mai tehnica decat pare ca intelegi.”

    Nu am insistat sa puneti un diagnostic, v-am intrebat doar.🙂 De ce? Ieri dupa amiaza am fost in vizita la o amica a sotului meu, in Hatfield, Anglia. Doamna respectiva este atat mamica a unei minunate fetite de aproape 10 luni pe care inca o alapteaza si pe care nu intentioneaza sa o intarce, dar si doctor psihiatru in cadrul unui spital din Londra. Doamna doctor a raspuns cu amuzament intrebarii mele justificate “prezinta un pericol alaptarea dincolo de un an, doi, pentru sanatatea psihica a copilului, mamei sau a familiei de 3?”, “de ce? NU, categoric NU.”. Poate scolile de psihiatrie difera, faptul ca noi suntem de acord ca suntem in dezacord, nu e important, dar cred ca mergand mai departe, cercetatorii si psihiatri din tarile in care cercetare functioneaza, ar fi “descoperit si dezvaluit” efectele negative asupra psihicului ale alaptatului prelungit. Nu voi mai continua, pentru ca nu vad rostul, poate vor aparea raspunsuri si de la alti doctori psihiatri, cred ca asta ma va interesa mai mult si pe mine, si pe dumneavoastra. La revedere Mutzunake!

  23. Absolut, Silvia, poate ar trebui sa cerem votul psihiatrilor. Argumentul ” am o prietena psihiatru si ea nu vede nici o problema in alaptatul extrem” e, in schimb, cel mult haios, dar nu are nici o valoare de adevar. Daca ar avea o valoare de adevar, atunci doamna Maita tot ce-ar trebui sa faca e sa includa testimonialul respectivei doamne doctor, argumentat cum ca “nu e nici o problema, mergeti tot inainte”, s-o nominalizeze si-asta ar fi, nu?

    Apropos, eu stiu ca numele meu de aici, pentru prieteni, este Mutsunake. Pentru tine in schimb, Silvia, accept cel mult sa-mi spui Gabi, sau domnule doctor. Multumesc.

    G

  24. Fara nicio legatura…dar daca tot ati pomenit de nick-ul de aici sunt curioasa de ce ati ales un nume atat de…caraghios (il vad cel mult potrivit ca alint pentru un animal de companie sau pt copil, la cine prefera astfel de mainfestari) cand cel care se ascunde in spatele lui e un doctor care scrie articole (multe dintre ele foarte bine informate) cat se poate de serioase. mie imi pare o contradictie🙂

    Totusi, as adauga ceva legat de observatia agresivitatii mamelor care alapteaza. Cu toata sinceritatea va spun ca si eu consider ca cele care nu alapteaza (unele, in special una) sunt agresive cand aud de alegerea mea. Si va dau si exemplu: eram la parintii mei, de Pasti, la biserica, stateam afara, in curte cu fetitza mea. A venit o fosta colega cu copilul ei, de aprox 1 an. Ca toate mamicile stresate de ce mananca pruncii altora, cat, la ce ora, cat de variat (n-am inteles niciodata nevoia asta imperioasa de a sti cat mananca pruncul vecinei) m-a intreba de meniul Iuliei, pe atunci 1 ani si 4 luni. Cand a auzit ca inca mai suge, apoi va dau cuvantul meu ca a pornit o pledoarie impotriva alaptarii la vasrta asta de nu stiam cum s-o opresc. Abia am apucat sa mai spun cate ceva (si cine ma cunoaste stie ca am logoree, slava domnului😀 ) ca draga mea fosta colega mai nu ma facea cu probleme, inconstienta ca nenorocesc fata (si avea, repet, 1 an si 4 luni!). A terminat psihologia si probabil se simtea indreptatita sa-si porneasca tirada impotriva inconstientei mele. Ea a alaptat 3 sapatamani fiindca la sfatul unui pediatru cu zero cunostinte in alaptare, in momentul in care i s-a blocat un canal, in loc sa puna copilul la san ca sa deblocheze, a oprit alaptarea. Si de atunci simte nevoia sa-mi explice mie ca e mult mai bine asa, ca e mult mai sanatos sa stii cat si cand mananca copilul, orar fix. Inutil sa adaug ca eu am intrerupt legatura, nu am mai sunat niciodata si fara nicio discutie s-a racit relatia, n-a mai sunat nici ea.

    Am mai patit faze de genul, insa e adevarat, nu asa de inversunate.

    Concluzia mea a fost ca pot sa le inteleg pe mamele care nu au alaptat cand zic despre noi ca suntem agresive, la fel cum mie mi se pare ca una care nu a alaptat a fost cat se poate de agresiva cu mine. Au fost si altele, dar mult mai potolite, cand si-au dat seama ca nu doresc sa ma justific, au lasat deoparte teoriile🙂 Din pacate cumva, fara sa vrem, ne percem agresive cand ar trebui doar sa ne acceptam diferentele🙂

  25. Ioana, ma simt chiar ranit ca-ti pare porecla mea caraghioaa, eu credeam ca e evident de ce imi spune mutsunake. Nu ca ar avea vreo legatura, dar folosesc acelasi alias demai bine de 6 ani, nu intentionam sa scriu texte medicale la inceput, multe dintre compozitiile precoce ( dar si mai recentr) sunt despre politics, literaturs, arta, muzica etc. Mutsunake e un nume de alint pe care l-am primit, si il folosesc mai mult exclusiv, la mine in familie si in anumite cercuri de prieteni. N-am nevoie sa ma ascund in spatele lui, el pur si simplu este. Evident dupa fiecare txt ma semnez G. Unii prieteni ma striga G, altii Dr.G; o vreme am scris texte de dezinformare similara pe Ziarul Copiilor, acolo nu ma semnam Mutsunake, acolo era Jurnalul unui Psihiatru. Nu cred in anonimitate, tocmai de aia am tendinta sa imi anunt numele inainte de a-mi declara intentiile.

    Feed-back-ul tau e surprinzator, cred ca e primul raspuns cu adevarat inteligent pe care l-am citit de cand avem toata discutia asta. Ai perfecta dreptste exista o forma de agresivitate care nu e nici pe departe limitata la mamicile “luminate”. Nivelul de cooperare pe net, pe forumuri, pe FB e cu adevarat impresionant. Majoritatea lucrurilor care se discuta acolo sunt abeatii, abominatii si, uneori, pun in primejdie viata unor copii pentru ca apare o bine-intentionata care spune “fa asa, ca la mine a mers”. Suna bine cand te gandesti la accesorizare, haine sau programarea unei vacante; in sanatatea copilului, insa, merits ca figura de autoritate sa ramana pediatrul. Am un egal dispret si fata de prototipul de mamica de care vorbesti tu, care sa zicem ca l-a citit pe Diaconu, a inteles doua vorbe din 3 dar vine dupa aia si spune wow, iti nenorocesti copilul. Contrar a ce crede doamna Maita asta nu e dezinformare, asta e limita de software a utilizatorului. Exista femei carora trebuie sa le explici lucruri ca unui copil de 8 ani si chiar si atunci o sa retina o cu totul alta poezie. Daca tu zici merita, ele o sa inteleaga trebuie. Daca tu te referi la recomandari, ele o sa inteleaga obligatii. Daca tu vorbesti de bun simt, ele o sa creada ca le-ai facut nesimtite. Am mai intalnit asta intr-o perioada in care discutam despre religie vs evolutionism cand aveam diversi comentatori care ma inundau cu citate din Biblie dar nu se opreau din mers sa discute vreo propozitie inaintata in text.

    Deci feedback inapoi la tine: exista variabilitate, adica o plaja mare de normal,apoi exista gri, apoi exista lucruri care nu sunt okay. Unele sunt sprijinite de evidente, adica probe. Aceste probe sunt de mai multe categorii, si au si ele limitele lor. Altele nu sunt sprijinite de probe dar au la baza un model lucid, coerent, de gandire. Si maisunt unele care nu se sprijina pe probe, sau pe un model, ci pe dogma. Dogma contine intr-ansa o naratiune de multe ori seducatoare, care obligatoriu se refera, si rezolva favorabil o frica existentiala a omului. Dogma ofera fie salvare, fie viitor luminos, fie apartenenta la o elita, la o minoritate aleasa. Felul in care dogma selecteaza indivizi nu e prin libera alegere, cat prin inducerea unei constiinte cum ca ceilalti nu sunt speciali, nu sunt informati, nu sunt destepti, nu vor “mosteni imparatia cerurilor”. Copiii lor nu vor creste optim, vor avea traume ca au fost alaptati prematur sau – dimpotriva – vor ramanie cu sechele ca au fost alaptati prea mult.

    Pasul meu inafara dogmei e cel in care ofer un model teoretic care sa faciliteze discernamant; OMS ofera recomandari care au la origine probe care vin din studioi. Aceste studii au si ele limitele lor (crede-ma, lucrez si cu OMS si cu UNICEF). E inevitabil ca cineva va folosi asta ca fultuiala pentru persecutie, de aceea tind sa ofer si argument, si contra-argument, fara sa raman la randul meu neutru.

    G

  26. Julia, tocmai ti-am sters comentariul. Ma ierti dar bateai campii. Nu vad ce are de a face intoarcerea la natura cu Bowlby, pardon.

    G

  27. Bun textul, felicitari. E deja altceva, ma bucur ca ati mai citit si v-ati documentat, si eu am citit cu mare interes si informatiile extrase si tezele formulate. Fata de emisiunea cu pricina e deja altceva, acum va puteti duce cu adevarat sa discutati despre alaptare, data trecuta prestatia a fost cam jalnica no offence🙂. Dar asa, cu argumente, cu punct si virgula, merge. Nu inseaman ca suntem 100% de acord, dar asta ar fi asa plicticos, nu?

  28. A, inca ceva, e aiurea rau sa stergeti comentarii, toate ar trebui sa ramana, chiar daca bat campii sau nu mai stiu ce, mi se pare fundamental gresit intr-o dezbatere sa respingi observatii pe care tu ca parte in dezbatere nu le consideri oportune. E cumva lasitate😀

  29. Clarice, multumesc pentru feedback. Ai dreptate, discuția asta a fost instructiva si pentru mine. Mi-ar părea rău sa fi fost DOAR pentru mine. Cât despre prestatia mea admit ca am fost taios. Cred ca am sa si scriu despre ce anume m-a supărat in seara aia. Deocamdată e suficient sa zic ca are de a face cu etiologia autismului infantil.

    Iar, a sa îți răspund la comentariu, deosebirea dintre blogul meu si un forum e ca acesta e blogul meu, deci imi rezerv dreptul sa sterg comentarii care chiar bat campii; cred ca am fost suficient de liberal încât sa admit in discutie formulari are imi jigneau, voalat, nu doar persoana dar si soția, mama, neamul etc. Le-am lăsat pentru a evocaun fel de dinamica alternativa, cumva persoanele respective incercau sa psihologizeze discuția, probabil ca persoanele respective își imagineaza ca eu asta fac in viața de zi cu zi, le spun oamenilor ca sunt frustrati din cauza parintilor. Silvia in schimb a sărit calul. Dacă era la mine in cabinet o invitam afara. Așa i-am moderat comentariul.

    G

  30. As vrea sa fac o precizare: nimeni nu acuza mamicile care nu alapteaza! Nimeni nu pune la indoiala calitatea de mama a unei femei care nu a alaptat, nimeni nu se indoieste de dragostea ei, de intentiile bune si de disponibilitatea pe care o are fata de copilul ei, care sunt imense. Daca site-urile insista ffff mult pe beneficiile alaptarii (fizice si psihologice) este pt ca in Romania procentele sunt ingrijorator de mici (16% dintre bebelusi sunt alaptati in primele 6 luni). Deci site-urile de mamici nu doresc sa acuze mamicile, ci vor sa se asigure ca viitoarele mamici vor fi suficient de informate si motivate, si vor avea succes in dorinta de a alapta. Si astfel, mai multi copilasi vor fi alaptati, vor avea parte de beneficiile acestui fapt. Pe de alta parte este aberant sa-i ceri unei mamici care alapteaza sa se ascunda, sa nu vorbeasca despre asta, ca nu cumva sa raneasca sentimentele unei mamici care, din motive independente de vointa ei, nu a alaptat. Nu-mi place turnura pe care ati dat-o, d-le doctor, discutiei – le acuzati pe militantele alaptarii ca sunt insensibile fata de semenele lor. Ideea era daca e sau nu e nociv sa alaptezi un copil de 3-4 ani, ca cel de pe coperta Times. Si la un moment dat Dvs lansati din neant aceasta idee – puneti un pistol la tampla mamicilor care nu au alaptat – ca sa deturnati discutia si sa aveti castig de cauza. Nimeni nu “se joaca” cu sentimentele de vina ale unei mame. O mama care alapteaza poate face alte greseli, si stie ce inseamna sa se simta vinovata. Si stie ce responsabilitate imensa are in maini – modelarea unei fiinte umane, si chiar a viitorului ei. Deci, pt o(fff) mama: imi cer scuze daca vreodata a simtit ca o mama care alapteaza o acuza de ceva. Toata “ofensiva alaptatoarelor” se adreseaza viitoarelor mamici, si are cele mai bune intentii.🙂 Si, de asemenea, nu cred ca cele 10% din mamicile romance care alapteaza pot face asa presiuni asupra celorlalte 90%! Sunt clar si major depasite.

  31. http://www.totuldespremame.ro/evenimente/conferintele-jack-newman
    Poate va intereseaza parerea unui specialist in alaptare
    Presupun ca si in cartea ce va aparea trateaza tema alaptarii copilului peste 1 an.

    Problema mea cu unii psihiatri, mai “vechi” ce-i drept, insa cu carti de “sfaturi pentru mame” publicate e ca fac afirmatii precum (citez):
    ” Cea mai importanta regula: copilul nu trebuie sa imparta camera de culcare cu parintii!”
    “…are programul sau de masa, ultima masa seara, prima dimineata. In nici un caz noaptea! Tipa noaptea? Daca nu este ud si nu trebuie schimbat, lasati-l sa tipe.” Sa precizez si ca era vorba despre un copil de cateva luni…
    “Din prima zi dupa nastere, intre mama si copil incepe o lupta tacuta pentru dominatie.”
    “…copiii mai mari nu trebuie sa fie prezenti niciodata la ingrijirile si alaptatul nou-nascutului.” etc
    Si o asemenea carte a fost tradusa si pusa pe piata si la noi in 2012, desi sfaturile sunt de inceput de secol XX.

    Si, ca sa fiu la subiect, consider ca mamele chiar sunt prost informate si ca nu beneficiaza de sustinere, incepand din familie si terminand cu cadrele medicale.
    Am intalnit medic tanar si mama care sustine ca dupa 1 an laptele “nu mai are nimic” pentru copil. Ca o mama nu este informata, hai sa zicem ca inteleg, dar ca un medic (si nu este singurul) da informatii eronate, tocmai din acea pozitie de autoritate de care se vorbea in articolul precedent, nu pot si nu vreau sa inteleg.
    Personal, pe mine ma deranjeaza vehementa oricareia dintre cele “n” tabere cu privire la alaptare. Am experienta personala si am luat decizii cu care sunt sau nu impacata, insa am facut ce am putut mai bine pentru copilul meu si pentru mine, la momentul respectiv.
    Textul de mai sus este pentru mine prea “tehnic” si prea plin de termeni specifici pentru a-l putea aprecia. As aprecia si o varianta mai pentru cei care nu au studiat psihiatria, psihologia sau medicina de vre-un fel…
    Nu o spun cu nici un fel de substrat, as dori sa il pot intelege mai bine si atat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s