Donald

Unul dintre teoreticienii mei preferati in psihologia dezvoltarii, sau evolutionara (caci mi-e ciudat sa tot zic developmentala) e un britanic pe nume Donald. Donald Winnicott. Donald a fost coleg cu Bowlby in Societatea Britanica de Psihanaliza, si ca si Bowlby a fost unul dintre analizantii lui Melanie Klein (analizand, apropos, e cineva care-si face formare in psihanaliza cu un analist) care nu s-a putut pune de acord cu vederile oarescum radicale ale lui MK. In urma lui, caci domnia sa s-a stins mult timp inainte ca multi dintre voi sa se fi nascut, au ramas cateva vorbe foarte importante, din care expresia ” tendinte antisociale” e probabil cea mai des folosita in vocabular. Evident, foarte putini stiu ca e o expresie winnicottiana; acest ” tendinte” e atat de des invocat in viata de zi cu zi, incat parintele lui de drept ar merita cel putin o rugaciune, din cand in cand.

Donald n-a fost de la inceput psihiatru; curiozitatea face ca, inainte de-a isi face psihanaliza, domnul Winnicott a fost pediatru si, ca pediatru, a lucrat foarte mult cu copii refugiati in timpul, si dupa cel de-al doilea razboi mondial (ca si, de altfel, Rene Spitz). Primele obiectii le-a avut despre structura Ego-ului asa cum o imaginase Freud; in cenusa nazismului ramasese prea putin libido ca un astfel de cuvant sa mai atraga pe cineva, astfel ca intre Anna Freud, Klein si ” dizidenti”  s-a format un nucleu de dezbateri intense privind teoria relatiilor cu obiectul. Acest “obiect” este diferit de substantivul comun “obiect”, si face referire la reprezentarea mintala a unui agregat din afara, din ” spatiul real”  in spatiul mental. De exemplu, daca exista cinci cirese pe o masa relatia cu obiectul include “cireasa, cifra cinci, bile, testicule, Ciresel si Ciresica, pierderea virginitatii (“popping the cherry” in slang) si cate si mai cate. Astfel de reprezentari pleaca de la concret (un obiect e un obiect) la abstract, si de la real la imaginar (si in spatiul mintal exista un domeniu de “realitate reprezentata”).

Donald si-a pus problema cum interactioneaza oamenii nu doar comportamental, unul cu celalalt, cat mintal, emotional. El premerge cu cativa ani buni teoria jocului imaginata de Eric Berne in fabuloasa lui carte “Games People Play”  si poate fi imaginat ca un fel de unchi dupa mama al Analizei Tranzactionale; multe dintre ideile lui, de altfel, se regasesc ad largum in corpul de teorie AT, si cunosc o suma de winnicottieni care privesc cald, paternal AT-ul ca o extensie a lumii lui Donald. Doctorul Winnicott a vazut, in relatia dintre o mama, si un copil, diada perfecta; felul in care terapia ar trebui sa decurga, spunea el, musai sa aproximeze caracterul cald, de “sustinere” materna, asa cum o mama ingrijeste un copil (prin asta, apropos, incepe de fapt schisma Berniana caci Berne, dimpotria, a facut o intreaga scoala de terapie pe relatia client – analist de tip ” adult – adult”). Aceasta mama, spune Donald in schimb, nu are voie sa fie prefecta. Are voie sa fie ” suficient”  de buna.

Folosesc foarte des mintea lui Donald in viata mea profesionala. Pentru mine, batranul brit a fost o salvare de la propria mea anxietate de performanta in primii ani de formare, cand posibilitatea de-a nu fi “destul” de bun imi genera remuscari ingrozitoare; esecurile trecute se intorceau sa ma bantuie, momentele cand am ratat, cand am fost incapabil bazaiau pe la urechi si asta ma asmutea si mai mult sa stau, sa invat, sa pierd nopti, sa devin. O devenire, ar spune winnicottienii, falsa, caci asa e – nu-mi parea ca ar avea de fapt ceva de-a face cu adevaratul Eu. Uite aseara, de exemplu, am vazut o doamna cu parafrenie. Nu prea mai vezi oameni cu parafrenie in zilele noastre, umbla liberi si majoritatea dintre ei trec drept cel mult ” excentrici”. Unii au parafrenie (nu parafrenii, zice profesorul Romila in cartea lui de psihiatrie) hazlie, care poate usor drept trece creativitate, sau chiar geniu (ce-i drept, neverificat), altii sunt epici, si flagranti, in traznaile pe care le debiteaza. Aceasta batranica de exemplu, un Cotard autentic (fusesem chemat pentru ca refuza, de mai multe zile, sa se alimenteze pentru ca ea e arhanghel si arhanghelii se hranesc cu lumina divina), sustinea ca Dumnezeu exista in toti cei 7 miliarde de oameni. Bine, aici mult vor fi dispusi sa o si creada, atata doar ca batranica nu-l stie pe Einstein a carui ecuatie fabuloasa implica, printre altele, ca nici materia, nici energia nu se “inmultesc”; Dumnezeu nu creste cu fiecare copil nascut, deci.

Dar sa revin la Donald. Parafrenicul isi neaga Self-ul adevarat, despre care sustine ca e un colaj, un carton, o fabricatie, si ca de fapt “adevarul” are un caracter nou, revelator; inventica parafrenicului e remarcabila prin usurinta cu care se manifesta (e un delir sistematizat ba chiar super-sistematizat in anumite cazuri) si prin elasticitatea lui. Spre rusinea mea n-am putut surprinde mai mult de o data, sau de doua ori, granitele paralogicii acelei bunicute.

Adevaratul Self, spune Donald, “se simte real” si ” este real”. Ce vrea sa zica asta, de fapt, e ca intre realitatea care ” este” si cea reprezentata apare o coerenta, si carevasazica raportul subiect – obiect e continut, si functional. Spatiul dintre subiect, si obiect, e in dogma winnicottiana numit ” potential”, si este potential pentru ca apare, in maiestuozitatea lui, abia in clipe cand observi inegalitatea crasa intre o minte adulta, si una noua. Copilul are un spatiu potential mic, mama are un spatiu potential mare pe care-l pune la dispozitia copilului, un veritabil “teren de joaca” pentru toate lucrurile pe care copilul le are de invatat, de internalizat, de asimilat. Mecanica, in viziunea acestui domn britanic, prin care obiectul este asimilat este de introiectie (a nu se confunda cu introspectie, cu totul altceva); vizual seamana cu felul in care o bacterie preia un ” ceva”  nutritiv din mediu, adica Self-ul initial ia intr-o ” bula” obiectul, apoi sunt multiple unelte care vin si se compara cu obiectul, apoi obiectul e trimis in directia potrivita si valorizat. Valorizarea obiectului, odata finalizata, il reda acesta circuitului natural pentru ca individul il poate ” reinventa” in plan semantic, verbal. Mecanica fina e uluitor de complexa, in schimb. Uite de exemplul baiatul meu probabil a fost foarte impresionat prima oara cand a venit cu autobuzul de la buni, la mama. Si noi ii tot spunem uite busu; ei, si intr-o zi baiatul meu zice, din senin, buju-mama, adica autobuzul care ma duce la mama. Ce e important e ca, in mintea baiatul meu, toate autobuzele duc la mama (asa cum toate drumurile duc la Roma).

Acest “buju-mama” este marca unui atasament functional, echilibrat intre copilul meu, si mama. Dar oare ce-o fi ” autobuzul”? Donald a gandit ca, prin joc, mintea omului are abilitatea de-a ” investi”, de nominaliza unele obiecte din planul real cu atasament. Este – cum le spun eu uneori pacientilor mei – trecerea de la ” eu” la “meu”. Acesta e un salt care are loc in jurul varstei de 3 ani cand individul are deja un “eu” capabil sa internalizeze, deja, obiecte autonom, neintermediat. Prin comparatie, fiul meu cand il intreb ” cine-i Nuni” arata deja spre el. Inseamna ca isi stie numele, deci ca stie ca e un “eu”? Nu. Si eu sunt Nuni, si mami e Nuni, si apoi Nuni il iubeste cel mai mult pe Nuni (in spusele lui).

Obiectul tranzitional este vizibil, n-ai nevoie sa-l imaginezi. E orice inseamna “meu”. E lopatica baietelului din parc pe care scrie “Filip”, e “bita” lui fi-meu pe care trebuie sa-l rog frumos sa o lase si altor copii sa se joace cu ea (altfel nu sufera sa-i fie luata), e faimosul strigat al Silviei “sanul meu nu e al meu, ci e al copilului meu!” (bine, cineva ar face aici o gluma si si-ar aduce aminte de Fratii Jderi, cred, si vestita replica: Moldova nu-i a mea, nici a voastra, ci a urmasilor urmasilor vostri. Gheorghe Cozorici e memorabil cand zice asta). Sanul, carevasazica, nu e doar un obiect de internalizat asa cum e mama, tata, scutec, clanta, durere etc. Nu, sanul are caracter “tranzitional” (uneori folosesc, pentru ca e mai usor, termenul “intermediar”) intre mama, si copil.

La ce or fi bune obiectele tranzitionale? Pai am clarificat deja ca ele sunt investite cu atasament, sunt un fel de obiecte “pe baterii”. Sunt mobile, sunt carabile, sunt la indemana cand figura de atasament nu e in preajma, sau pleaca, sau isi pierde (temporar sau vesnic) caracterul de permanenta. Uite eu am avut un lapsus 20 de ani, nu-mi aduceam aminte de cum il chema pe cainele meu din prima mea copilarie (prima insemanand inainte sa se nasca soru-mea, adica inainte de 4 ani). Ei si intr-o zi, la scurt timp dupa ce s-a nascut baiatul meu, mi-am adus aminte ca prin minune: Fafner. Acest Fafner a venit cu o sumedenie de alte senzatii pe care le-am experimentat “ca pentru prima oara”, textura lui Fafner, culoarea lui, felul in care imi parea ca de fapt nu are ochii negri, caci in soare daca ma uitam existau si tente rosietice…tot felul de lucruri. Si mi s-a facut dor de el. Nu mi s-a facut frica de faptul ca Fafner nu mai e, ci mi-era drag ca Fafner a fost.

Ce prostie, o sa zica cineva, sa-ti fie dor de un catel de plus. Ei bine da, in clipa aia mi-a fost dor de un catel de plus. Si nu pentru ca il gasisem pe Fafner la tomberon, ci pentru ca Fafner era cu mine si era de la mamica mea. Mamica mea – ca sa exemplific si asa ce inseamna obiect tranzitional – ” era” in Fafner cand nu era acasa, sau cand nu era langa mine.

Felul in care o mama investeste un obiect tranzitional cu ” esenta materna” (suna pretentios, pe engleza e mai natural, mother-ness, nu mother-hood) – spune Donald Winnicott – faciliteaza gestionarea anxietatii de separatie si pregateste copilul pentru autonomie, pentru maturitate, si pentru reciprocitate (adica si el, la randul lui, intr-o zi se va introiecta in obiecte, cadouri, memento-uri pe care le lasa altor oameni, familie, grup). Diversitatea acestor obiecte, in revansa, creste pe masura ce mintea copilului mic se dezvolta si el invata sa contina in ea mintile altor oameni, placerile lor, durerile lor,  Self-ul lor. Eu am momente de mirare, combinata cu entuziasm, sa imi dau seama ca pentru fi-meu exista deja buni, tataie, Ugi, Ana, Adi, Tii si Abi (nu neaparat in ordinea respectiva); cu fiecare interactioneaza in felul lui, si pentru fiecare are o forma de afectiune si reciprocitate.

Pasul la nevroza (deh, pe vremea lui Donald psihiatria avea nevroze, psihoze si ” alte categorii”) apare cand in spatiul potential fie nu exista obiect tranzitional, fi obiectul tranzitional e imprevizibil sau – si mai rau – corupt (absolut ilustrativ e marul otravit din Alba ca Zapada, exemplul ultim de obiect intermediar, sau pantoful de cristal din Cenusareasa). Esecul figurii de atasament de-a se lasa pe sine ” real” in obiectul de tranzitie naste un sentiment de nesiguranta, de impersonare si de ” sine Fals” la recipient, lucru care de la sine conduce catre angoasa, agitatie si activarea atasamentului.

Fereastra de timp pentru toate aceste povesti e in legendarii ” 7 ani de acasa” si – postulat de Winnicott in acord cu altii dinaintea, si din urma lui, mai ales in rastimpul 0 – 3 ani. Lipsa obiectului de tranzitie leaga subiectul de obiect, imprevizibilitatea lui arunca adeseori copilul in furie, razvratire si acrimonie. Un citat gasit pe pagina wiki despre Donald, unul dintre ” cele 18 motive pentru care o mama isi uraste copilul ” e fara scrupule, o trateaza ca pe un gunoi, o servitoare neplatita, un sclav“. Parca si vezi micutul antichrist cum isi chinuie mama, nu? In fapt, e vorba de impachetarea ” corupta” a obiectului de tranzitie in spatiul potential. Citatul e preluat de Winnicott din munca lui clinica extinsa cu mame.

Folclorul mentioneaza, si fara toate aceste donaldisme, ciudatenia numita ” sa ramai la fusta mamei”, sau ” s-a  dat dupa fusta mamei” sau ” nu s-a sectionat cordonul ombilical” sau ” te porti de parca esti un copil la tzatza (scuze, nu e o caricaturizare dar scriu fara diacritice)”. Toate acestea sunt mijloace intuitive, comunitare prin care o adunare de oameni, la nivel de identitate de grup, decide prin ” bun simt” (common sense, sau consens) granitele relatiei dintr-o anume diada. Bunul simt remarca lipsa de beneficii, si dauna cauzata de absenta individuarii, a separatiei, a emanciparii individului dintr-un simbiont, intr-un individ, dintr-un Nemo Sum, intr-un Ergo Sum (sau cum ar fi viata de la Homer la Descartes). Donald spune ca sanul e bine sa se termine pana in 3 ani, de exemplu. Bine, nu o spune “negru pe alb”, dar o deseneaza atat de filigranat de jur imprejur incat devine evident si pentru cel mai obisnuit cititor.

” Suficienta” pe care merita sa o aibe figura primara de atasament este opusa, natural, efortului neurotic de-a atinge perfectiunea, idealul, excelenta, eroicul, ” contopirea cu zeul”. In pictura de la inceputul textului, un Tintoretto de la sfarsitul secolului XI, Zeus il pune pe noul nascut Hercule sa suga de la sanul Herei (Juno) pentru a primi ” darul” nemuririi. Juno se trezeste, il smulge pe Hercule de la san si astfel ia nastere calea lactee.

E un moment dramatic, separarea lui Hercule de sanul matern, dar privitorul stie ca Hercule ” si-a luat”  deja ce avea de luat de la mama, fie ea si simpla alaptatoare (mama biologica a lui Hercule este, se stie, Alcmene). Emotia e acolo, insa, Tintoretto e un maestru al mimicii si se poate observa dispretul, si furia Herei care-si da seama ca a fost inselata. Nu vedem fata lui Hercule, pare in schimb un bebelus robust, sanatos, care dupa morfologie (da, am sa admit, aici sunt tendentios) nu are mai mult de 1 an. Tintoretto nu auzise vreodata de Freud, sau de Donald, el desena alegoric mitologie greaca dar cu o minte izvorata dintr-un acelasi “izvor” semantic, si simbolic, al umanitatii.

Ei bine, suficienta e o nebuloasa care depaseste intentiile mele, deocamdata, pentru acest text. Am sa o discut in curand, caci imi pare ca eterna intrebare: ” cand este destul” merita mai mult decat sugubatsul ” cand are sa fie ai sa-ti dai seama”

G

Advertisements

14 thoughts on “Donald

  1. Cat a supt copilul dumneavostra…. si cel mai important CAT ATI SUPT DUMNEAVOASTRA, Vorbeati de cainele din copìlarie ca un obiect de tranzitie…. ¿de ce aveati nevoie de obiecte de tranzitie? cand o mama sta langa pruncul ei pana ce acesta se maturizeaza destul acel prunc si asta v-o spun din experienta proprie nu mai are nevoie de tot soiul de obiecte gen ursuleti, mutzunache etc ca sa doarma cu ei sau sa stea cu ei…. Ah si alta chestie, scuzati nu vreau sa par prea badarana dar aveti un EGO destul de exacerbat, si va place sa va auziti vorbind…..

  2. @luciu: nu e nevoie sa scrii dumneavoastra cu D mare. Experienta de viata cu copilul meu nu e un model pe care eu sa imi doresc sa il urmeze mai multi. Nu scriu ce scriu pentru ca traiesc cu impresia ca eu imi cresc bine copilul iar altii nu. Scriu ca medic, nu ca parinte; singurul loc unde a fi parinte reprezinta pentru mine o sursa de autoritate e in viata copilulu meu, impreuna cu sotia mea. Eu, ca parinte, nu am dreptul sa vorbesc despre cum iti cresti tu copilul. Ca medic, insa, am nu doar privilegiul dar si obligatia, atunci cand eu cred ca vorba mea poate promova o stare de sanatate. Eu nu fac politics sanitara, eu tratez oameni, si de obicei asta e considerata o meserie, si o sarcina, nobile.

    G

  3. Julia, toti copiii au nevoie de obiecte de tranzitie, nu doar cei pe care ii abandoneaza mamicile lor cu cruzime si cu ura, pentru ca nu i-au alaptat cat le trebuia lor, adica foarte, foarte mult timp. Nu-mi testa te rog rabdarea de a auzi lucruri despre ceea ce sunt, sau ceea ce am, sau cum sunt. Chiar daca as avea cel mai mare ego, si-as fi un om ingrozitor in viata reala, asta nu schimba cu nimic logica si curgerea cuvintelor mele atunci cand ma refer la o tema de gandire. Gandeste, n-am nevoie sa iti fiu simpatic ca tu sa judeci. Sau….?

    G

  4. Am avut sentimentul ca exista o frustrare la acest nivel: fie ca sotia Dumneavoastra a fost dezinformata de personalul medical din maternitate si a ajuns sa creada ca “nu a (mai) avut lapte”, fie a fost coplesita de identitatea de mama si a dorit sa o reia foarte rapid pe cea de femeie, undeva prin aceasta zona. Desigur, raspunsul nu il astept. Reflectam “cu voce tare”. Pentru ca, cel putin in cadrul emisiunii, mi s-a parut ca folositi niste date aiuristice (o femeie din patru nu alapteaza din motive independente de vointa ei!!!!!! OK, sa zicem ca dezinformarea ce domneste in spitalele din Romania se poate considera motiv independent de vointa mamei!) si ca va legati prea mult de etapa de sfarsit a alaptarii in detrimentul celei de inceput, care este atat de nefericita in “teritoriul Nestlé” care a ajuns sa fie Romania. Si vehementa ulterioara de a demonstra ca alaptatul e nociv dupa o anumita varsta (initial parca erati la un an, apoi “hai doi”, apoi parca ati impins spre trei) mi s-a parut similara cu a mamelor care incheie alaptarea “sur un coup de tête” (in urma unei decizii nereflectate, sub impulsul hormonilor, oboselii, presiunii sociale etc.), apoi striga pe toate gardurile ca oricum alaptatul nu e bun, ca oricum copilul ei era galactofob, ca oricum totul e un mare fâs. Poate pentru ca sa se autoconvinga ca decizia aceea a fost cea mai potrivita.

  5. Luciu, motive independente de vointa ei inseamna ca a vrut si nu s-a putut, iar motivul pentru care nu s-a putut poate tine de o boala a mami, o boala a copilului, alte motivatii medicale si, da, printre altele si proasta informare. Dar sa insisti doar pe proasta informarea cum ca doar de aia nu alapteaza femeile e o forma de imbecilitate, o crasa deformare a realitatii. Dupa cum spuneam, despre corijarea educatiei putem lucra, despre intelegerea limbii romane mai putin

    G

  6. Este prima oara cand citesc despre obiecte de tranzitie ca o etapa naturala in evolutia unui copil. Si este 100% logic.

    Fac o scurta (sper 🙂 ) paranteza. Inca de cand au aflat de sarcina mea colegele, prietenele etc, mi-au umplut casuta de e-mail cu carti pentru cresterea copilui. Fiind in absoluta ceata le-am deschis pe fiecare, sperand ca este vorba de carti PRACTICE de crestere a copilului. Asa am aflat si eu cu ce se ocupa mamicile: Dolto, Gordon, etc…nici urma de sfat practic ci psihologie si psihanaliza cat cuprinde. Si am zis, wow! Eu urmeaza sa fiu parinte sau psihanalist? Stiu ca suna aiurea dar cititul a devenit periculos, pentru ca daca nu ai niste notiuni elementare intr-un domeniu (si eu nu am) a citi carti de referinta devine un potential risc pentru tine si pentru cei din jurul tau. Asa mi-au auzit urechile ca daca un copil nu plange si e tare cumintel are sanse sa fie schizofrenic (sunt convinsa ca tanti Dolto a vrut sa zica altceva, dar mamica asta a inteles), ca daca vrei sa cresti un copil care sa-ti fie prieten trebuie sa urmezi indeaproape algoritmii lui Gordon, ca poti sa conditionezi functiile excretoare ale lui bebe inca de la 3 luni (sadic! chiar daca ai putea, de ce sa o faci?), etc. Acum eu nu ma pricep la genul asta de carti dar am asa senzatia ca oamenii astia sunt un fel de Sandra Brown a psihologiei copilui si a psihanalizei (stiu diferenta dintre ele dar nu stiu exact in care din ele se incadreaza cartile) care au incercat sa popularizeze niste notiuni si aspecte care n-ar trebui sa fie populare dupa parerea mea. N-am putut trece de primele 3-4 pagini la nici una din cartile pe care le-am primit pentru ca am simtit ca sunt informatii care nu ma intereseaza, nu ma vor ajuta sa devin un parinte mai bun ci doar sa despic firul in patru. Daca as avea 1 leu de cate ori o mamica mi-a citat din Dolto, Gordon, etc, as avea bani de un pachet MARE de pampers.

    n-a fost scurta paranteza :).

    Cred ca este vital ca informatia bine documentata si argumentata, asa cum este postul de mai sus sa ajunga la publicul larg care este deja sugrumat de existenta acestor (sa nu se supere) pseudo-analisti.

  7. Mi-ar face placere sa va citati sursele. In legatura cu procentajul de mame care nu pot alapta din motive medicale. Care anume sunt bolile incompatibile cu alaptarea si cat la suta dintre mame sau dintre copii sufera de fiecare dintre acestea. La nivel national sau mondial sau cum aveti aceste statistici (nivel european, est-european, balkanic…)

  8. Luciu, lasand la o parte cine are dreptate la subiect sau cu cine tin cifrele, ma intreb daca-ti dai seama ca insistenta ta duce cu gandul la fanatism?

    Luati in brate cauza “informarii corecte a mamelor” care sa duca la alaptarea mai multor copii, insa doar incercati sa va validati alegerile. De ce?
    Si de ce cu tonul asta, care va da la propriile gioale?
    G are dreptate, e noua religie.
    Deci religiile nu dispar cand devin obsolete, ele se transforma?

  9. Din statisticile precizate nu reies motivele pentru care nu se incepe alaptarea. Cum putem sti daca ele sunt dependente sau independente de vointa mamei. Si tot nu am aflat care sunt bolile copilului care fac imposibila sau contraindicata alaptarea.

  10. Din pacate, e tipic pentru societatea romaneasca, nu putem accepta puctul de vederea al celuilalt. Ma scuzati, sunt off topic, insa nu inteleg insistenta unora de a-i arata celuilalt ca greseste, fara argumente, doar intreband la nesfarsit…
    Si acum, care-i problema unora ca nu toti copiii sunt alaptati? Se tem cumva ca scade gradul de inteligenta al romanilor? Unii pot suge de la sanul mamei pana la 155 ani, ca tot nu-s in stare sa priceapa mare lucru.
    Sunt atat de putini oameni care pot duce o discutie civilizata, si atat de multi care trag concluzii total eronate despre altii – macar de si le-ar tine pentru ei.
    N-am urmarit emisiunea, nu ma mai intereseaza subiectul asta in mod special, insa replici de genul “cat timp ai fost alaptat?” , sau “cat timp ti-a fost alaptat copilul?” sunt degradante pentru cel care intreaba.
    Exact dupa cum spunea Ioana, nu suntem in stare sa acceptam senini ca altii au alta parere despre viata. Trebuie noi sa le demonstram cumva ca au gresit, si daca nu inteleg cu vorba semi-buna, sa-i jignim, ca asa au sa priceapa.

  11. DianaM, de acord cu tine. Dar in momentul in care parerea cuiva genereaza un curent la care adera toate mamicile intelectuale avide de informatii corecte (da, de pe internet!) pentru a-si creste copilul – uite ca exista o problema.
    La subiectul anterior aveam ditamai speech-ul cu plusuri si minusuri la care am renuntat pe moment, pentru ca vreau sa experimentez ceva.
    Totusi, am sa enunt cateva idei: pe mine personal nu ma deranjeaza ca o mama isi tine copilul la san pana la 10 ani. Este alegerea ei, dar o rog sa nu mi-o impuna si mie.
    Prefer ca discutiile sa se poarte pe adevaratul subiect: alaptarea – si ce le face pe femei sa renunte. Si, extra: care sunt cazurile in care nu poti alapta (chiar toate feministele pro-alaptare le ignorati?! – de ce inainte exista notiunea de ‘frate de lapte’? doar din dorinta mamei de a ramane cu sanii fermi dupa nastere renunta la alaptat si-si dadea copilul sa suga de la doica? sa fim seriosi!
    Asadar atata timp cat nu se prezinta toate fatetele alaptarii, niciodata mesajul nu va fi perceput.
    Si mai ales – trebuie sa se prezinte acolo unde se incepe sau se renunta la alaptare: in spital, si apoi campaniile de mediatizare de pe internet.

    Mai incolo atacam cealalta problema a Romaniei: cezariana la cerere!

    In speranta ca mesajul meu va fi citit de o persoana din cele sus-numite si ca va fi perceput ca atare, astept reactii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s