Despre etnie, si depresie

Amicul meu Mihnea Parvu de la Evenimentul Zilei mi-a transmis recent un link catre un mini-interviu acordat de dr. Albert Veress, seful sectiei de psihiatrie a spitalului din Miercurea Ciuc. Pana aici, nimic demn de povestit mai departe. Pare-mi-se ca l-am si cunoscut odata pe dr. Veress, stiu sigur ca am corespondat intr-o vreme; avem interese similare, dansul a publicat in suicid, eu am publicat in suicid. Ne separa niste ani. Orisicum, afirmatia care prilejuieste randurile urmatoare, si care-i apartine domnului doctor, este ca, citez, “se poate afirma ca etnia maghiara e o etnie depresiva”.

Prima reactie a fost una de surpriza. Ca sa vezi, ce lucru neobisnuit de afirmat despre niste oameni; sensul unei astfel de propozitii, mi-am spus din primul moment, nu poate fi decat eufemistic. Ce-are de-a face etnia cuiva cu propensitatea pentru o boala mintala, sau alta? Bine, cunoastem bancurile cu italienii care sunt nu-stiu-cum, englezii care sunt altfel-decat-francezii samd. Pentru omul de rand o astfel de simplificare ajuta, paradoxal, la structurarea propriei identitati. O trasatura pozitiva faciliteaza, empatic, accesul omului catre firea sa. Daca romanul e generos, iara eu sunt roman, ergo sunt generos. Ce te faci insa daca, fatalmente, nu e o calitate cat o hiba, o buba, un defect? Daca maghiarii sunt depresivi, iar eu sunt maghiari, urmeaza ca si eu sunt depresiv?

Minute mai tarziu, pe cand inca digeram propozitia d-lui dr. Veress, mi-am adus aminte de o gaselnita de-a mea pe cand comparam veteranii de razboi din Kosovo cu cei din Croatia, si neintamplator cei de religie musulmana aveau obiectii morale mai mari fata de suicid decat catolicii, si rate de tentativa mult mai mici. I-am spus colegului meu si coordonatorul de proiect de la Vienna, si imi aduc aminte foarte clar ca mi-a dat o replica glaciala, Gabi atentie la felul in care unele propozitii iti pot exploda in mana. Faptul ca tu ai “niste” oameni dintr-o populatie pe care-i compari cu “niste” oameni dintr-alta, fie el si esantionajul riguros, nu-ti da voie sa extrapolezi si sa spui ca “toti” oamenii dintr-o religie sunt asa, comparat cu “toti” oamenii din cealalta. Unele lucruri sufera amendamentul sensibilitatii.

Si mi-am dat seama ca ce ma intriga in propozitia dr. Veress era ca, fundamental, e la fel de volatil sa sustii ca “exista religii care protejeaza fata de suicid”  (pentru ca, simetric, unele am putea spune ca maresc riscul de suicid), dar si ca “exista etnii care protejeaza fata de suicid” (pentru ca altele sunt “depresive”).

Un mar, logic, nu poate fi muzical. Bine, un observator neutru poate sustine ca pe cand marul cade din copac, face pfiiuuuu si apoi poc.  Va putea chiar pretinde ca e o proprietate a fructei, dar s-ar insela. In fapt, zgomotul e dat de aerul care se freaca de dansul si-apoi, la interfata cu pamantul, e expulzat cu un “thump” specific. Asta imi aduce aminte si de un banc stupid cu diferenta dintre o blonda care pica de la 2, fata de una care pica de la 10. Prima face “poc, aaaau” si a doua face “aaaau,poc”.

Dar sa nu divaghez. Ca sa sustii despre o etnie ca e “depresiva” ai nevoie sa intelegi relatia dintre “etnie” si ce-o fi insemnat aceasta,  “depresiva” si la ce s-o fi referint ceastalalta, si apoi cum de sunt ele alaturate prin verbul “a fi”.

Potrivit lui Herodot, acest simpatic bunic al istoriei, “etnia” unui grup de oameni e definita, vezi sta sprijinita fundamental pe trei piloni: homaimon – acelasi sange; homoglosson – aceeasi limba si, finalmente, homotropon – aceleasi obiceiuri. Triada pasaluieste o enorma diversitate, pentru ca in cadrul aceleasi limbi poti avea pleiotropie de obiceiuri, traditii, cutume. Aidoma, indivizi cu acelasi sange pot fi separati prin limba (vezi imigrantii la cateva generatii unii de ceilalti); obiceiurile sunt – finalmente – influentate de bariere geografice care ocazioneaza speciatie culturala.  Etnia herodotica, asadar, e putin probabil ca se mai regaseste in contemporaneitate. Si totusi o luam drept etalon pentru ca ajuta la discutia care urmeaza.

Despre maghiari s-a aratat in multe ocazii ca au o baza genetica particulara care-i predispune, prin intermediul unui model matematic care n-are sens a fi elaborat aici, la boala afectiva majora, i.e. depresie unipolara si in particular suicid. Bine, nu doar pe ei, ci si pe finlandezi, sloveni etc. Lucrurile au inceput cu Mary Asperg si lucrarile dansei din anii ’80 privind genetica suicidului la finlandezi, felul in care persoanele moarte prin suicid in Finlanda aveau niveluri mai scazute de 5-HIAA in LCR (un metabolit al serotoninei), si ca acest polimorfism al genei pentru transportor al serotoninei ar putea fi specific de populatie, si-ar putea explica excesul de suicid la acesti oameni. Ipoteza a fost numita “fino-ugrica” a suicidului si are intr-ansa o buna bucata de adevar. Exista studii care arata ca in aceasta populatie exista anumite alele (vezi isoforme) ale genei pentru transportatorul de serotonina, anumite gene pentru comportamente de tip impulsiv agresiv samd.

Iacata deci ca suicidul este o boala genetica. Genetica suicidului, trebuie spus insa pentru a fi corecti, este indubitabil legata de cea a bolii depresive majore de care segrega, totusi, prin cateva piulitse semnificative: 1) alterarea metabolismului poliaminelor si indeosebi a unui sistem SSAT (spermin-spermidin acetil-transferaza) si NOS (sintaza oxidului nitric), 2) alterarea unor gene pentru leptina/colesterol si ale receptorului pentru TRH (hormon de reglare al ACTH-ului/ hormon adreno-cortico-trop) si 3) gene privind diverse neurotrofine dintre care se remarca trk-B si BDNF.

Da, daca etnia s-ar reduce la homaimon am putea afirma ce vrem despre unguri, despre romani, despre pakistanezi samd pentru ca atunci un popor, o natie, o adunatura de oameni ar putea fi clasificati functie de genetica lor. Din pacate o astfel de propozitie s-a vehiculat deja, secolul trecut, si a nascut o monstruoasa posibilitate: eugenia. Cum ca unele gene ar fi mai bune decat altele, si unele trasaturi mai bune decat altele, si ca poti segrega oamenii functie de ereditatea si bagajul lor genetic si, in corolar, te poti dispensa spartan de aceia cu gene “slabe”, bolnavi, degenerati, plapanzi. National-socialismul german a avut un astfel de fundament “stiintific” al superioritatii “de sange” care suferea de un defect simil de argumentare de care suferise, nu demult la epoca, si “frenologia”, pseudostiinta care stabilea legaturi intre anumite boli si trasasturile morfometrice ale individului.

Despre homoglosson , si felul in care o limba, adica un agregat semantic, poate deveni predictor pentru boala psihica si suicid merita sa o citez pe larg pe Doris Sommer si editorialul ei din Jurnalul Canadian de Medicina. Doris scrie despre puterea cuvintelor din experienta personala. Fiul ei, un doctor realizat de 30 de ani, s-a sinucis dupa o lupta teribila cu boala bipolara.

Am putea sa incepem cu niste consideratii privind cuvintele pe care le folosim cand descriem un asemenea act de distrugere, in particular fraza “a comite suicid” (in original “to commit suicide”). Actele pe care le “comitem” de obicei sunt oribile: adulter, infractiune, un fel de crima. Termenul german “Selbstmord behegen” e asemenator, se refera la un act de comisiune. Pe de alta parte, francezul “se suicider” si italianul “uccidersi” sunt verbe reflexive. Mai mult, [termenul] in ebraica “l’hit’abbed” folosit pentru suicid se traduce “a se distruge pe sine”, adica ceva pe care cineva si-l face siesi, fara o implicare a criminalitatii. [Deci] expresia “a comite suicid” e moral imprecisa (n.t. in romaneste “a se sinucide” are acelasi caracter reflexiv ca in franceza sau italiana). Coonotatia de ilegalitate si dezonoare intesifica stigma atasata celui care a murit, dar si celor care au fost traumatizati printr-o astfe de pierdere. Nu face nimic sa transmita ca suicidul e urmarea tragica a bolii depresive severe si, deci, ca orice alta afectiune a corpului sau mintii, nu are intr-ansa o greutate morala. Si totusi, asa cum descrie si Susan Sontag in cazul tuberculozei, cancerului sau SIDA, unele boi au fost adeseori privite ca ar poseda atribute morale. Tuberculoza, de exemplu, a fost romanticizata in secolul XIX, devenind o metafora pentru sensibiliate si creativitate. Suicidul, pe de alta parte, a fost demonizat ca o metafora pentru slabiciune morala si esec. Multi oameni inca gandesc ca orice forma de slabiciune psihologica, inclusiv depresia, sunt un defect moral.” 

In maghiara cuvantul pentru suicid este “öngyilkosság” si are conotatia de “auto-distrugere”, “violenta impotriva sinelui”, undeva intre germanicul “sebstmord” si ebraicul “l’hit’abbed”. Intr-un studiu recent (2009) al Institului National de Neurologie si Psihiatrie din Budapesta, de tip CC (caz-control), pe un esantion de 194 cazuri de suicid si tot atatia informanti martor, variabile implicate in predictia cazului, i.e. suicid, au fost eminamente aceiasi ca in alte tari: izolare sociala, educatie scazuta, istoric de auto-vatamare recurenta, diagnostic curent de boala afectiva majora sau boala borderline, experimentarea recenta a unui eveniment advers de viata major.

Desmet & Hoste publica, anul acesta, in Biomedical Informatic Insights, o lucrare mica dar spectaculoasa prin implicatii, unde analizeaza stochastic mesajele emotionale dintr-o serie de bilete de adio ale unui lot de 600 de persoane care s-au sinucis, si 300 martor. Emotiile predominante generate de analiza au fost: instructiuni (oarecare), disperare (lipsa sperantei), informatii (despre sine), vina, invinuire, recunostinta. Mult mai rar au fost identificate furie, suferinta,speranta,fericire,frica, mandrie,abuz,iertare..

Nimic din cuvintele de mai sus nu au o calitate de-a fi, predilect, “maghiare” sau de-a vorbi in vreun fel de modul prin care limba maghiara trateaza subiectul in sine.

Ramane, insa, tropon-ul, anume factorul cultural. Aici discutia e intr-adevar mai complicata pentru ca ia in calcul posibilitatea ca unii oameni sunt crescuti in moduri care predispun la boala psihica si moarte prin suicid, ca unele culturi incurajeaza anhedonia, stoicismul, pedepsirea de sine si sacrificiul personal de viata in numele comunitatii. Emile Durkheim a fost printre aceia care a creionat polaritatea relatiei individ-comunitate si, in seminala sa carte le Suicide vorbeste de patru tipuri de sinucidere (egoist, altruist, anomic si fatalist) in care principalii denominatori sunt a) integrarea sociala a individului si b) aderenta acestuia la o anumita configuratie morala.

Chiar de metodele sale sunt criticabile (in vremea la care Durkheim isi face analiza statistica mijloacele de inferenta erau rudimentare, la nivel de creion & hartie), merita retinut aici modul in care domnia sa pune in ecuatie posibilitatea ca in tropos-ul unei natii poate aparea un dipol de integrare/ raportare morala care sa favorizeze sinuciderea, via depresie.

In discutia despre depresie, suicid si maghiarime adeseori se aduce in discutie un anumit cantec, famat cum ca ar fi asociat (cel putin asa spune legenda urbana) cu multe cazuri de sinucidere. Se numeste “Duminica posomorita”, cantec al lui Rezso Seress, pe versuri de Laszlo Javor. Melodia a fost initial inregistrata in 1933, si ajunge sa fie popularizata si publicului anglofon cativa mai ani mai tarziu in traducerea lui Sam Lewis. Fara a merge neaparat in toate detaliile cantecului (versurile in original si traducerea in engleza se gasesc aici), se ridica problema in ce masura o poezie este reprezentativa pentru cultura unei natii. E Baudelaire reprezentativ pentru toti francezii, e Bacovia reprezentativ pentru toti romanii? E Goethe si cartea sa “Suferintele tanarului Werther” mitologic asociata cu o epidemie de suicid prin Europa secolului XIX reprezentativa pentru tot poporul german?

Indubitabil, pentru a sintetiza, suicidul unei persoane are loc, chiar daca vorbim de un determinism genetic, biologic, ontologic si psihiatric, in interiorul unei culturi. Pentru cel ce vrea sa petreaca o vreme intelegand fenomenul observatia ramane, totusi, ca in marea-i masura actul de sinucidere e acultural, tine de individ, patologia si motivatia lui, accesul la mijloc si pasajul la act. Da, acesta se uita prin lupa constiintei lui care e indivizibil atasata culturii care l-a generat. In situatii omonime in care un maghiar se arunca de pe bloc putem teoretiza ca francezul, sau englezul, n-ar fi facut-o. Mai mult, stim ca anumite comunitati au particularitati culturale privind optiunea metodei, de la sepuku-ul traditional japonez la suicidul “made in China” in care femeia se arunca in rau cu pietre legate de mijloc, la vitriolul frantuzesc sau spanzuratul din Romania rurala.

In masura in care cultura nu e, sau mai bine zis nu poate fi incriminata pentru o propensitate patologica de boala mintala, merita totusi acordat un loc pozitional in zona sistemului de credinte al individului, epistemului acestuia, acolo unde anumite conformatii culturale il vor putea impinge pe acesta spre o viziune pesimista, fatalista asupra viitorului sau destinului sau (concepte abstracte, nu discutam aici valoarea lor de adevar) si, deci, unele culturi ar putea face loc suicidului ca optiune “rationala”.

As putea sa elaborez aici si sa discut despre concluziile studiului lui Mishara, din Crisis, in care acesta argumenteaza bine-meritat ca suicidul nu poate fi o decizie rationala intr-un quadrant atat filosofic, dar si fenomenologic, dar n-am sa o fac pentru ca dilueaza discutia. Cert este ca, din perspectiva relatiei etnie – depresie (suicid) nu putem pune un semn de cauzalitate-fiintare intre o etnie “anume” (aici maghiarime) si o boala anume (aici depresia/suicidul). Etnia nu reprezinta “doar” sange, “doar” limba sau “doar” cultura. Este imbinarea indivizibila dintre acestea. Si daca am observa, judicios, adevarul despre boala mintala, si sinucidere, si daca ar fi sa generalizam pornind de la cifre atunci nici o  natie, nici un popor, nici o etnie nu sunt bolnave mintale, depresive sau anxioase sau colerice sau flegmatice, sau suicidare in vreun fel. Nu in stare latenta, cel putin. (Ian Kershaw, de exemplu, vorbeste de cresterea extrema a sinuciderilor in Germania in iarna lui 1944 – primavara lui 1945 pe fondul propagandei lui Goebbeles ca “vin rusii”).

Iacata deci, ca sa inchei, ca propunerea dr. Veress despre etnia domniei sale imi pare infundamentata si, mai mult, periculoasa. Este un gen de retorica a carei plauzibilitate o face usor de digerat de consumatorul de rand, nu una insa pe care sa fiu dispus sa adopt. Suicidul e un fenomen in primul rand medical, psihopatologic. Se filtreaza nu doar prin intermediul culturii, cat prin prisma experientei narative a individului intr-un spatiu de tranzitie cultural; acesta il poate plasa mai aproape, sau mai departe, de sinucidere, asta pot admite. Dar nimic mai mult.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s