Dati un leu pentru sufletul meu

Am cunoscut, odata ca niciodata, un baietel. A venit de mana cu mamica lui, intr-o miercuri dimineata. S-au fofilat printre zidurile Centrului Vechi si apoi pe poteca rosie, sus, sus pe trepte, si-apoi pe un culoar la dreapta si liftul pana la etaj si-apoi, pe o canapea la doctor. Intr-un cabinet mare, cu jaluzele mov, D. si mamica lui au inceput sa-si spuna povestea, complice.

D. avea probleme cu burtica, uneori inainte de competitie (facea sport de performanta) din senin incepea sa verse. Tocmai termina clasa a IV-a, era unul dintre elevii cei mai buni, si in ultima vreme varsaturile se intetisera, si D. nu era foarte in apele lui astfel ca F., mamica, a vorbit cu Ada. Ada este un nod de retea foarte important, un maven cum ii defineste Malcolm Gladwell, n-ai zice dar cunoaste foarte multi oameni. Si printre oamenii cunoscuti de Ada era unul la care mersese altadata, intr-o iarna cu Costica, pe cand abia incepuse ninsoara, la o Camera de Garda, cu o fetita mica de mana. Dar asta e alta poveste.

Am inceput sa povestim cu D. Cati ani are, ce ii place sa faca, cum se intelege cu mamica, dar cu taticul, lucruri politicoase pe care le discuta de obicei copiii cand merg la psi. Lui D., inafara de arte martiale pe care le practica spectaculos de bine, atata de bine incat avea deja centura maro cu trese albastre ii placea sa faca origami. Cocori. Vrei sa iti fac un cocor? Da, de ce nu, am zis si dintr-o data D. a luat o foaie de hartie si cu o dexteritate uluitoare a materializat, ca prin magie, un cocor. Vezi, zice el, nu e foarte greu in timp ce eu plecasem deja pe o tangenta fara sa stiu exact de ce. Asa e meseria mea, o melodie care se naste fara sa stii tot timpul de ce. Pun pariu ca nu poti sa faci unul mai mic. Mamica zambeste Gabi nu stii ce spui, D., poate sa ii faca foarte foarte mici. Cat de mici?  – intreb eu. Cei mai mici, raspunse D. cu un zambet care mi-a gaurit stomacul in forma de parinte si lua alta foaie de hartie, de data asta a facut un cocor pe jumatate mai mic; si apoi a mai facut un cocor, pe jumatate mai mic; si apoi a facut un cocor, pe jumatate mai mic. In total sapte cocori. Unul pentru mama, unul pentru tata, unul pentru G., fratiorul meu, unul pentru tine. Si restul? Si restul.

In cele cateva intaniri care au urmat ne-am imprietenit. Ma fermeca statura lui compusa, adulta, complicitatea tacita cu mama si felul in care-mi incalzea sufletul. Mi-e greu, si n-am sa zic, si e intre noi ce era in sufletul lui desi am aflat pana la final. Sau asa crezusem.

Toti, cu mic cu mare, s-au suit intr-o zi in avion si-au plecat in Vest. Mama, zambind, mi-a zis ne vedem peste sase luni. Dar n-au trecut sase, au trecut trei si D. era din nou in camera mea. Am venit doar sa il vezi, zise F. Ce-ti mai fac cocorii?  – l-am intrebat, la care el, cu un zambet larg si par carliontzi s-a grabit si mi-a facut repede vreo doi. Nu-i mai faci mici? Nu, zice el. Ne-am inteles, si cheia lui s-a potrivit in golul stomacului meu. Eram bine. Erau si ei.

 

Si-as fi uitat de tot, si toate, caci uneori gandesc ca meseria de psihiatru e asemanatoare cu cea de lautar; canti la nunti, botezuri, parastase, te legi de oameni si-apoi te dezlegi. Cu putin noroc ai sa-i vezi odata, pe strada, si-ai sa-i recunosti si ei pe tine nu si-au sa fie frumosi si-atat.

Dar miercuri, la un semafor, Ina imi trimite un mesaj. Ina e – ca si Ada – o alta persoana pe care o stiu de mult. Ma amuz cand ma gandesc ca atunci cand am cunoscut-o Ina avea un pitbull. Acum are un copil. Intr-o vreme venea, cand eram de garda la Universitar, si discutam. Un om frumos, care gandeste la fel de frumos pe cat scrie. In mesaj Ina imi cerea ajutorul pentru niste copii, pentru parintii lor, pentru o inregistrare pe care ma ruga insistent sa o ascult. Semaforul era rosu. Am apasat pe play. Semaforul s-a facut verde in timp ce o doamna urla, descreierata, la niste copii. Mi-a fost greu sa plec. Ascultam, si se forma din nou gaura din stomac in forma de parinte. I-am raspuns repede Inei sa le dea numarul meu de telefon, sa le spuna ca intalnirea e gratuita si-om vedea ce facem. In ziua aia, din fericire, aveam o ora libera, pacientul meu actor, programarea de pranz, anulase. Il vad de ceva vreme pentru ca si-a pierdut simtul umorului. Si face crize.

Admit ca eram sceptic. Adeseori inregistrarile sunt manufacturate, editate, adunate, sunt multi oameni rai care vor sa ingroape carierele unor dascali cu care nu s-au inteles pe o tema, sau alta. Cine stia. Dar ca Ina ma contactase, asa cum Ada facuse asta inaintea ei, nu-mi dadea pace. Nici una dintre ele n-a bagatelizat vreodata relatia dintre noi, sau timpul meu.

Si-au venit, ca o zi si o noapte, ea in stanga creola, si ea in dreapta cu ten deschis, fastacite, grabite, zambind. Cand si-au inceput povestea s-a coborit noaptea. Asa o simt eu, am vorbit de-a lungul anilor cu atatia oameni abuzati incat mintea mea o simte ca o noapte, ca un fel de negura care-ti ascute simturile. Fara sa vreau m-am gandit la Cocorii lui D., la tablourile Gemene ale lui M. pe care le am in doua cabinete, in care sunt doua femei Gemene din care una priveste dispretuitor si alta plange; sau tabloul Taniei in care o femeie a elementelor e rupta in doua, foc si gheata…

….aici doua mamici, una de baiat una de fata, povestind la unison schimbarile din viata copiilor lor, descinderea in trauma, schimbarea felului de-a fi, agresivitatea nou-gasita, izolarea, vorbele de rau, de pedeapsa, si socul cand au vazut inregistrarea de pe internet, Vocea era a Invatatoarei, si Invatatoarea era a copiilor lor proaspat intrati in scoala. Totul s-a legat, mi-au spus, si ne-am dus sa vorbim cu Directorul care ne-a dat cu flit. A scos o foaie de hartie si ne-a spus sa ne mutam copiii. Cuvintele se invart. Padure fara uscaturi. Nu putem sa-i facem nimic. Mai are un pic si iese la pensie. Fiti si dumneavoastra intelegatoare. Nu vreti sa faceti valuri. Si A., care ii spune mamei in masina mami mie mi-e frica de doamna. Si S. care ii spune mamei ca el nu mai vrea sa se duca la scoala, el vrea sa se omoare. Si una dintre ele spune brusc da am vorbit cu mama lui C. si are probleme cu burtica, a inceput sa verse, au dus-o la doctor si doctorul i-a zis ca a facut ulcer de stress si ca s-o mute de la scoala unde au inscris-o…

Si iar cocori, si amintirea cu A.M. care, intr-una dintre primele noastre intalniri cand mi-a povestit de abuzul ei a umplut o pagina cu stele desenate pana a rupt pagina; sau Fi., care cand vorbeam de copilul ei de doar trei zile mort in incendiul de la Giulesti naviga, pagina dupa pagina, cruci negre. si ii scria numele cu caractere gotice. Iar acum zi, si noapte, ma aduceau in marginea plangerii. Ok. O sa oprim asta. Asta se termina. Aici.

M-a sunat Cristina. I-am dat interviul promis.

M-a sunat Maria. Am intrat cu ea in direct si am vorbit.

N-are sens sa insist foarte mult pe ce-am facut dupa aia. Daca citesti asta, inseamna ca stii o buna parte din poveste. Daca nu, exista o pagina unde poti sa mergi. Se numeste STOP Veronica Bereanda.

Alaltaieri F., mama lui D., mi-a scris ca invatatoarea lui D., cand l-am cunoscut eu, in clasa a IV-a, era aceeasi VB. Am inteles, la aproape un an, cocorii. Ce nu ma asteptam sa mi se intample este sa-i regasesc pe un desen al Veronicai facut de una dintre fetitele agresate de ea anul asta. Veronica desenata de Y. nu are inima, unde ar trebui sa fie e un loc gol. Pe fusta colectioneaza inimi de copii, are solzi la picioare si tine un caine, ca un pitbull, in lesa. Y. s-a ascuns intr-o inima mare unde sta cu mamica si taticul ei.

Veronica Bereanda, intre copiii astia e o diferenta de o generatie. Cinci ani. Daca te uiti, si sper ca te uiti, daca ai un pic de suflet ramas in locul gaurii unde-ar trebui sa-ti fie inima, uita-te pe desenele lor. Uita-te. Tu ai facut asta. Tu esti demonul cocorilor. Tu esti cea care frange inimi. Tu esti cea care alunga copii inapoi inspre parintii lor la o varsta la care lumea ar trebui sa-i primeasca printre ei, la varsta cand copiii ies catre Scoala, catre egali, catre viitoare maturizare. Legea ta, si urletele tale, si dispretul tau fata de oamenii mici din fata ta care ti-au fost dati in credinta, si cu credinta au facut asta. Esti un agresor, un abuzator. Esti un om rau. Esti un violentator de copii si nu meriti sa fii in preajma lor. Meriti sa fii pedepsita pentru durerea pe care le-ai provocat-o asa cum legea cere asta iara eu, Gabriel Diaconu, medic pentru ei si prin asta gardian al sufletelor lor, am sa ma asigur ca asta ti se intampla. Tie si intregului tau neam de dascali perversi, bolnavi, agresivi, violenti cu un copil. Pentru D si pentru Cocori, pentru K si pentru labirinturile inimii, pentru T si pentru cum i-ai facut inima praf, pentru monstrul cu o mie de ochi si pentru fiecare moment de spaima pe care l-ai iscat in sufletele lor meriti pedeapsa. Si am sa am tot atata mila cat ai avut de ei.

G

 

5 thoughts on “Dati un leu pentru sufletul meu

  1. Iti multumesc, Gabriel. Sper ca doamna cu o mie de ochi sa nu ma amarasca inca o mie de inimi de acum incolo.
    Precizare: Inca am pitbull. Acelasi pitbull. Si copil🙂 E off-topic, dar ma amaraste putin asocierea pitbull-persoana violenta / scandalagioaica. Te asigur ca sunt niste caini buni. Uneori, se intampla sa fie detinuti de oameni rai. Nu au drept de alegere.

  2. cutremurator ce ai scris. Asta e cuvantul.
    Din pacate un copil nu stie sa exteriorizeze si nici parintii nu inteleg tot ce spun.

    Ma bucur ca am plecat din Romania. Macar stiu ca aici am o sansa sa dau afara a2a zi un cadru didactic cu asemenea comportament.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s