De vocabula

Povestile cele mai greu de scris sunt cele carora le e rusine sa ia nume in cuvant. Atata timp cat traiesc in mintea unui om pot pretinde ca sunt aer, vis, o zeama de chimicale care poate trece puntea intre doua butoane. De fapt eu nu m-am intamplat niciodata. Si nimeni sunt, si e mai simplu asa.

Laura deseneaza-mi familia ta.

Laura se pricepe foarte bine la desen. Se pricepe atat de bine incat una dintre schitele ei sta la mine pe perete si oamenii cand vin o admira indelung. E un Don Quixote in penita si creion, un Don Quixote asa cum sunt toti Don Quixotii frumos, prea frumos sa fie adevarat si cu o Rosinante simpatica, numai gura e de ea. Pierdut, visator, Laura mi-a spus astfel de la inceput ca n-am nici o sansa. Te lupti cu morile de vant, Gabi.

Dar nu azi.

Cum vrei sa-ti desenez familia mea? – zice ea. Cum vrei tu, Laura. Asa cu bete cum fac copiii? Zambeste cu niste ochi de castane carnasieri, si calzi. Deseneaza cum crezi tu ca arata familia ta. Ah, zice inspirat, stiu ce-am sa fac. Ia o foaie de hartie si un pix si cu linii nervoase deseneaza ceea ce pare a fi un crin aplecat. Din care se scurge o frunza. Triumfatoare, imi intoarce hartia. Nu sunt oameni in familia ta, Laura? Ba da, dar mi-ai zis sa desenez ce cred eu despre ea, cred ca suntem niste petale cazatoare. Zambesc. Palele morilor de vant incep si se invart, usor usor in distanta. Imi aduc aminte de fiul meu care seara ridica mainile catre stele si spune, plin de avant, ” nu ajunge Nuni, nu ajunge”. Stele nu sunt doar inafara, stele sunt si inauntru, greu de aprins in noaptea sufletului.

Laura deseneaza-mi familia ta cu oameni in ea. Ia o alta foaie de hartie, un pic bulversata, eu nu pot sa desenez cu pixul asta. Ii dau, prompt, un creion, chicoteste si incepe de la marginea stanga a paginii. Am sa incep cu mama, spune metodic. Mama are parul scurt si buze groase, si ochiii mici asaaa si apoi ii face cu gesturi neglijente bratele , nu uita sa ii schiteze sanii si ii pune o fusta mini si picioare lungi si pantofi cu tocuri si la final mainile, doua blocuri. Mai departe? Mai departe tata, rasufla Laura usurata ca a reusit sa o creeze pe mama ei om nu frunza modificata. Tata are parul scurt, cret si e mereu incruntat, asa, zice si ii deseneaza o gura cu colturile in jos, sprancenele cu marginile in sus, ochii mici, doua taieturi sub pleoape, e mereu imbracat ca un muncitor cu salopeta, ii deseneaza prohabul si buzunarul de la salopeta cu gesturi apasate, si are niste bocanci mari, asa, si mainile scurte pe langa corp cu palme sub forma de cub. Din nou, nici un deget. Deja Laura se grabeste, am sa o desenez si pe surioara mea mai mica, chiar daca nu e surioara mea buna dar tin la ea e ca un ghemtoc de plus mic mic. Cand vine vorba sa ii faca picioarele, totusi, nu mai e acelasi ghemotoc si i face niste picioare mari, de hobbit, si chicoteste din nou multumita. Macar pe hartie se poate. Gata, am terminat Gabi.

Ma uit din nou in ochii de castana. Exista ceva tulburator in frumusetea unor femei. Hipnotic. E dansul cobrei pe care il stiu atat de bine. Transfer. Apropie-te de mine ca sa-mi faci rau, da-mi un motiv sa nu-mi pese. Mi se mai intamplase asta in timpul diminetii cu altcineva pe care l-am confruntat ca prefera sa vorbim doar de lucrurile confortabile. Ochii in schimb zambesc, invitand. Ma bucur de ei, imi place sa dansez cu serpii. Asta-i tot, Laura? Da, asta e familia mea. Si i-ai desenat pe toti, pana la ultimul? Da. Esti sigura? Adica nu, nu i-am desenat pe nevasta lui taica-meu si pe sotul lui maica-mea ca ei pentru mine nu sunt familie, si nu i-am desenat pe bunici ca ei sunt morti. Si astia ar fi toti membrii? Da, de ce? Ma chestioneaza deja din priviri, nu percepe unde vreau sa ajung, conflictul e acolo, si ea si eu stim deja povestea plecarii ei timpurii, perioadei cand a chemat-o altfel decat Laura, identitatea de imprumut, tara de imprumut, limba de imprumut, ruperea de ai ei, distrugerea, uitarea…Tu unde esti in familia ta, Laura?

Bine ai venit, negura familiara.

Tu nu te-ai desenat si pe tine. Intre mama, tata si surioara ei, in ordine de la stanga la dreapta paginii mai e putin loc de altcineva. Nici de partenerii lor de viata, dar nici de ea. Si totusi s-ar putea baga, ma gandesc. Oameni cu care am lucrat si care – ce-i drept rar – ignorau despre ei ca exista in desenul familiei cand vorbeam de notabila lor absenta isi infigeau schita intre diversi membri, fie calare pe frate, fie calare pe un parinte. Nu Laura. Isi lasase loc doar la cealalta margine a paginii pentru ea. Si-a desenat parul. Si-a desenat corpul ca de baietel, arat ca un baietel comenteaza in timp ce deseneaza bratele si picioarele cu pantaloni si mainile sunt doua patrate pe post de degete.

Nimeni nu se atinge cu nimeni.

Nimeni nu zambeste in familia ta, Laura.

Nu exista pamant sub picioare.

Oamenii cand mor dispar complet din existenta.

Cobra s-a oprit, priveste mirata. Prohabul tatei si sanii mamei sunt tot ce-a mai ramas din ei.

Ai lucrat bine, Laura.

G