Eigen Rosenhan

Gata cu povestile, e timpul pentru o discutie serioasa. In cel mai recent articol al sau pe blog, Vlad Stroescu vorbeste despre regresie, indeosebi regresia pe care o manifesta pacientul hospitalizat. E un articol elegant, merita citit.

Undeva, relativ pierdut in text, exista o mentiune la experimentul Rosenhan, de fapt o trimitere la studiul facut de Dave Rosenhan acum mai bine de 30 de ani. Studiu. la vremea respectiva publicat in Science, e citibil aici. Pentru cel care are dificultati, in esenta e o initiativa de-a trimite niste oameni normali in spitale de psihiatrie. Oamenii se prefac ca au simptome psihiatrice si trec nedetectati prin camera de garda, ajung pacienti si, precum in nuvela pentru copii a lui Frank Tashlin, “The Bear that Wasn’t” sunt tratati ca atare desi, dupa toate aparentele, dincolo de “acuzele” lor initiale odata internati se poarta perfect normal. Rosenhan discuta, pe alocuri elocvent dar de multe ori in relativ disconfort, despre calitatea serviciilor intr-un spital de psihiatrie, la vremea respectiva (ca sa punem in parametri istorici) initiativa APA de-a categoriza diagnosticul psihiatric, notiunea de stigma si salienta ei (odata pacient psihiatric, vesnic pacient psihiatric) samd.

Merita amintit si raspunsul lui Rob Spitzer, “taticul” DSM-ului, la acea vreme. Spitz a retortat ca daca el s-ar fi intamplat sa bea un pahar de sange, sa i se faca rau si sa-l verse si-ar fi ajuns la o camera de garda si-ar fi omis sa zica povestea cineva i-ar fi pus, probabil, un diagnostic de ulcer. Rosenhan a contra-argumentat ca daca diagnosticul ar fi fost mentinut, saptamani mai tarziu, in absenta evidentelor, cu siguranta ar fi fost si asta o problema.

Se pune deci intrebarea. Este diagnosticul psihiatric excesiv de inclusiv? Imbolnavim oameni asa, de amorul artei? Radu Teodorescu, unul dintre putinii psihiatrii romani pe care-i admir, are un editorial acum vreo 2 ani in Rev Rom Psi unde dezvolta o tema similiara, undeva in liniile ca am ajuns sa diagnosticam “peste 350 de boli”, adica in loc sa curbam fenomenul psihopatologiei n-am facut decat sa o structuram poate artificial, poate excesiv, dincolo de granitele bunului simt. Sanatatea mintala a devenit un business cu o pastila pentru fiecare of.

Ma regasesc cu greu in spusele lui Rosenhan, Spitz sau Radu Teodorescu. Nu imi place nici finalul sec, revolutionar al articolului lui Vlad. Chix abdicatio la relatia dintre spital si regresie. In primul rand, era firesc sa NU poti falsifica statutul de pacient astfel incat sa patrunzi intr-un spital de psihiatrie? Cu siguranta nu. Ironia face ca majoritatea celorlalte specialitati sa contina “false categorii” care uneori sunt tratate ad nauseam, fara succes, pentru hipertensiune, diskinezie biliara, tulburari ale tranzitului intestinal, simptome neurologice inexplicabile gen ataxie, distonie, parestezii, sincope, lipotimii etc – in care caz eu, psihiatrul, vine sa certifice ca de fapt persoana nu are o boala extraterestra ci somatizeaza, are o forma de stress post-traumatic, o tulburare severa a personalitatii sau, mai rar, o forma de tulburare deliranta de tip somatic cu ceea ce se numesc cenestopatii. Spre ghinionul tuturor, deci, Rosenhan n-a avut interes sa clarifice pozitia pacientului pe o sectie de cardiologie, caci ar fi fost surprins sa afle ca hospitalismul e trans-specialitate si nu tine musai de nosologia psihiatrica, de lexiconul psihiatric sau de atitudinea personalului fata de pacient, cat despre un efect, tot psihologic, observat de colegii dansului cativa ani mai devreme in la fel de cunoscutul experiment Stanford. Psihologii, finantati de Veterans Affairs Dpt. au putut sa observe inca de acum 41 de ani, cativa ani inainte de articolul seminal al lui Dave R., ca indivizi grupati intr-o societate care administreaza puteri, oricare ar fi ele, vor fi tentati sa abuzeze de ele. E un fenomen universal, si doar tendentios poate fi adus doar in gradina psihiatriei.

Propunerea unor astfel de oameni, fie ea si voalata, este ca boala psihica este o alegorie, o metafora, un eres. Prin asta, in numele unei fariseice miscari anti-stigma, onorabilii nu fac decat sa dea o palma tuturor acelora pentru care schizofrenia, depresia, panica, obsesia, dependenta sunt realitati dureroase, cotidiene. Putem petrece pana la epuizare timp in dezbateri sterile despre cazurile inconcludente, despre outlier-i, despre minoritatea care falsifica majoritatea sau, pur si simplu, putem discuta enorma majoritate pentru care nu exista rosenhan, sau stanford. Psihiatria nu a evoluat ca o perversitate intelectuala, si toti acesti domni vor uita poate un adevar simplu, cum ca psihiatria a evoluat din nevoia de a explica, recunoaste si in cele din urma trata probleme de sanatate. E axiomatic, si pana la urma dincolo de un diagnostic “stigmatizant” ramane pacientul suferind. Ce vei sacrifica mai intai, felul in care e el privit de societate sau felul in care va functiona in domenii si altele decat sociale?

Modelul bio-psiho-social al  etiologiei bolii psihice inca sufera de o falsa democratie. Vor fi unii care spun ca e 100%, sau 100% psiho, sau – cum reiese din diverse ditirambice antipsihiatrice – 100% social. In fapt e variabil un pic din tot, si toate, si remediu, tratament si vindecare musai sa vina din oricare astfel de domenii atata timp cat oamenii sunt dispusi sa coopereze unii cu ceilalti. Rar se intampla, totusi, asta pentru ca psihiatria e una, si psihiatrii alta, pentru ca psihologia e una si psihologii alta. Nenorocirea e ca rarissim poti pastra vana vocationala intr-o lume in care adventul farmacologiei a lasat multi terapeuti capabili pe drumuri; la fel, esecul farmacologiei a falimentat cateva laboratoare si branduri farmacologice. Financiar, psihofarmacologia a triumfat, vorbim de o piata de miliarde si miliarde de dolari dar in care – atentie – principalele faux pas-uri nu sunt facute de psi, cat de alte specialitati care prescriu, vezi medici de familie, GP’s, cardiologi, gastroenterologi, oncologi samd.

In Romania, de exemplu, Xanax a fost cea mai prescrisa pastila a tuturor timpurilor inafara poate de aspirina, dipiridamol iara din clasa psihotropelor rudotel, distonocalm or extraveral. Cine a condus asaltul la baioneta? Psihiatrii? Nu. Au fost cardiologii, au fost internistii, au fost toti cei care aveau pacienti agitati, anxiosi, si care au gasit in Xanax un mic miracol. Vad astazi pacienti care iau de 5, uneori 10 ani de zile neintrerupt medicamentul cu acordul gratios al medicilor lor de familie pentru care functioneaza paradigma “daca functioneaza, de ce sa strici”? Pentru acesti pacienti patrimoniul psihologic, psihiatric al stiintei noastre comune despre boala mintala nu are voie, nici anno 1975, nici 2012, sa fie in vreun fel periclitat de cea mai mica suspiciune, cum ca avem de-a face cu o perversie a mintii.

Boala psihica e reala. Reala ca mine si ca tine. Reala ca formula dioxidului de carbon si ca valoarea impozitului fix pe profit. E o realitate pe care o pictezi cu instrumente vesnic perfectibile, cu filtrul subiectivitati si cu gandul ca un apus de soare in Toscana nu seamana cu unul in Madagascare (desi e acelasi apus, si acelasi soare). Modele cauzale, spunea undeva de mult Mugur Ciumageanu la un workshop, au nevoie sa fie inlocuite treptat de modele contextuale, adaptate fiecarui pacient. Si noi, si psihologii am cautat sa emulam strategia bazata pe evidente a altor specialitati medicale. Dar o depresie majora nu seamana, calitativ, cu un infarct miocardic de circumflexa dreapta, sau cu o litiaza renala. Daca organele au o forma de homonimie topometrica si n-au nimic “unic” in ele, constiinta unui om are, dincolo de domeniul universal, general partajat, si insule de unicitate. O viata de om pierduta e o specie pe veci disparuta, care nu se va mai inventa – sansele sunt – niciodata. Pe de alta parte schizofrenia, depresia samd au cronoplasticitate, un depresiv in vremea lui Moise e un depresiv in vremea lui Rosenhan, o halucinatie in vremea lui Platon e o halucinatie in vremea lui Reagan samd. Cu noi, sau fara noi realitatea psihopatologiei se scrie, si se va scrie.

Le spun pacientilor mei ca pana in ziua in care au ajuns sa sufere o afectiune psi, de orice fel, traiau naivitatea unei stari de sanatate mintala in care mintea, de fapt, nu exista pentru ca ei, pacientii, nu-si pusesera niciodata problema adevarului cum ca au o minte de pierdut, sau de imbolnavit cum este cazul. E o pata oarba a creierului, nu-si poate gestiona functionarea software-ului la fel cum poate aprecia functionarea tegumentului, sau a muschilor, sau a plamanilor. “Regresia” de care vorbeste Vlad in articol e si o reactie adaptativa la confruntarea cu Bestia, si doliul la pierderea copilariei inevitabile anterioare. Un atac de panica imparte existenta in “inainte” si “dupa”. Un episod depresiv major, insomnia intractabila, mania, diateza suicidara, psihoza lasa in urma amintiri intens dureroase, suparatoare pentru individ marcat de ce-a trait net mai mult decat felul in care unul, sau altul au ales sa numeasca asta. Nu cuvintele stigmatizeaza, cat sensul pe care li-l dau oamenii.

G

One thought on “Eigen Rosenhan

  1. Sunt binevenite precizările făcute. O problemă cvasi-insurmontabilă este, într-adevăr, tocmai relația semiotică referent-semn-sens, dat fiind modul diferit pentru fiecare practician al specialităților medicale în care este înțeleasă și aplicată epistemologia psihiatrică. Astfel, cum corect evidențiați, regresia are conotații multiple, ce depășesc simptomatologia curentă a psihopatologiei. Distincția între normalitatea psihologică aparentă și maladia stigmatizantă social, confirmată de către psihiatru este atât de fragilă și de problematică, încât explică, fără să justifice puseurile antipsihiatrice, devenite paradigmatice în domeniu.
    Relativitatea conceptului de conștiință, puterea irațională a percepțiilor și a reprezentărilor în construcțiile intelectuale, chestionarea sistematică a procedurilor și a metodologiilor de cercetare, relațiile delicate dintre universul somatic și cel psihic, interesele financiare subiacente oricărei farmacologii etc. constituie tot atâția factori care îngreunează obiectiv misiunea nobilă și plină de răspundere a medicilor. Conflictele dintre specialități, dintre practicienii aceleiași specialități demonstrează atât impactul orgoliilor personale și/sau profesionale, cât și incontestabila zonă de penumbră ce înconjoară eforturile, altminteri lăudabile ale slujitorilor științei.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s