Vae victimae

Pentru omul de rând confuzia dintre victimă, victimizare, a te victimiza sau a fi victimizat e pe cât de frecventă, pe atît de dureroasă. Cutărică, se zice, a fost victima unui accident. Doamna X, spun voci prietenoase de la etajul unu, pozează în victimă. Știm, dar ignorăm cu desăvârșire colateralele termenului. A deveni victimă, în România, presupune nu doar să fi suferit un abuz din partea unei alte ființe umane dar și, cumva, să faci ”valuri”. Să atragi atenția asupra ta. Victimologia, in psihologia moldo-valahă, rămâne un domeniu al fantasticului în timp ce nivelul violenței, al agresiunii psihologie asupra individului de către om crește, an după an.

Carta Drepturilor Omului stipulează clar că libertatea față de opresie reprezintă nu doar o valoare fundamentală a umanității, dar și un bun de pierdut. Prin discriminare, fie ea pozitivă or negativă, prin marginalizare, prin vilificarea unei categorii de oameni apare preambulul, de fapt, pentru abuz.

Luna trecuta, la o cină a Comitetului International pentru Reabilitarea Victimelor Torturii, din partea ONU, stăteam, în companie selectă, lângă oameni care și-au făcut din viață un mandat pentru protejarea semenilor lor. Munca e fascinantă, de la tabere de terapie in Argentina cu copii care inhalează Poxypol la intervenții focalizate în Palestina, la munca noastră, a celor de la Universitatea din Vienna cu copii repatriați în Kosovo, eram un grup ciudat, fistichiu de oameni care vorbeau aceeași limbă a fundamentelor libertății. A devenit evident, 10 de minute după începerea conversației, că suferim, universal, în relația noastră cu el. Omul de rând. Stigma nu e doar cea pe care o iscă agresorul. Nu, stigma e ce trăiește supraviețuitorul unei agresiuni cu violență când se intoarce la el în comunitate.

Pacientul Y, o un barbat tanar cu trăsături fine, bizantine, a fost violat și bătută periodic în copilărie de fratele lui mai mare. A reprimat amintirile timp de 20 de ani, a plecat de acasă, și-a făcut o viață aiurea, în Vest. Întoarcerea acasă, pierderea unui copil au adus însă, din abis, momente grele din copilărie. Tratamentul a progresat greu, cu multe momente dramatice. Simpla conjurare a acelor sentimente declanșa crize masive de angoasă, de disociere. Una dintre problemele care a apărut în munca de echipă pentru Y era că familia, părinții, nu au știut nimic de asta. Nici el nu a vorbit, lucru pentru care se pedepsea, dar nici oamenii n-au văzut. Jumătate de an mai târziu Y s-a hotărît, în imprejurări dure, să vorbească. Te-ai fi așteptat că oamenii vor reacționa empatic, te-ai fi așteptat că vor înțelege calvarul pe care l-a trăit în tot acel răstimp. Când a venit vremea, însă, stupoare. Tatal lui Y, o persoana extrem de religioasă și cu o convingere aproape delirantă că Dumnezeu e sus și vede, a ascultat, a înghițit de două ori în sec și apoi a spus, ”ei, probabil exagerezi tu, erați copii amîndoi, poate că fratele tău a vrut sa încerce ce vedea în revistele ălea, mai știi că l-am prins cu ele, de ce vrei tu să dezgropi morții acum?”…

La prima venire la cabinet Z. tocmai își ratase, prin epuizare, cariera altfel strălucită. Nu știa exact de ce a venit, poate era depresia, poate era furia, poate că pur și simpu îi ajunsese. Z. e minionă, vorbește suav ca și cum ar ține o predică unui copil mic. Cinci minute înainte de final un comentariu întâmplător, dar țintit din partea psihiatrului despre femeile care se victimizează Z. izbucnește și, 25 de ani după întâmplările cu pricina, descrie scene absurde de abuz sexual din partea fratelui mai mare. Mărturisește (spre deoesebire de Y), că ea chiar a ajuns atunci să îi spună mamei, cât se poate de clar, că R. o atinge acolo, că a pupat-o acolo, că încearcă să îi bage degetul acolo și pe ea o doare, și vrea să se termine. Plângea. Mama a asigurat-o că va discuta cu R., dar că între timp mai bine e să nu vorbească despre asta cu alți copii, cu doamna educatoare, mai bine să rămână un secret. Nu știm dacă mama a vorbit, sau nu, cert e că zile mai târziu R. a intrat din nou în cameră, și abuzurile au continuat timp de 8 ani. Z. nu s-a mai dus vreodată spre maică-sa.

Și toate pentru că, în România, e interzis să te plângi, e interzis să vorbești deschis, așa cum n-ai voie să fluieri în biserică la fel și cuvântul sex iscă rumoare în familie, între prieteni, în comunitate. Există o realitate dezinhibată, exaltată a marilor orașe unde viziunea pornografică asupra sexualității a corupt mult din psihologia atașamentului și noțiunea de intimitate, dar mai există și alta, a satului, acolo unde se întâmplă veritabile orori, fizic și sexual se amestecă în supa primordială a violenței, tăceri de batic ale unor femei care nu vor spune vreodată asta preotului iar dacă spun, sunt sfătuite să se roage că vor fi iertate. Mărturii merg în mormânt cu diversi duhovnici, iar deasupra stă un Dumnezeu al hazardului, și recoltelor.

Avem nevoie să facem mai mult. Vorbitul e bun, dar nu destul. Experiența mea e că invariabil ating sufletele oamenilor când le istorisesc povești în care cineva, victima, suferă la mâna abuzatorului ei. În faza respectivă auditoriul pare că înțelege, se raliază moral și emoțional ”taberei drepților” dar apoi, cînd iese din preajma unor oameni la fel de motivați ca și el, înapoi în comunitatea de urlete, țipete, bătaie ruptă din Rai și promiscuitate mascată nevoia de a dispărea, de a fi camuflat social prevalează, și bunele intenții sunt acoperite cu o mâzgă morală, cea a argumentului că ”oricum, ce poate face o simplă persoană”. E treaba orișcui, și de fapt nimănui. Prin asta, lipsa oricărui samariteanism, ne supunem, docil, unui viitor în care victimizarea rămâne o sursă de segregare socială, în care pasivitatea justifică violența, în care tăcerea normalizează abuzul și de la un punct încolo îl transformă în normă.

Deci citește și dă mai departe. Victima este o persoană asupra căruia ceva, sau cineva, comite un abuz. Victimizarea e procesul paralel prin care ea, victima, este marginalizată iar abuzatorul caută să își normalizeze comportamentul, de fapt victima e de vină și nu el. A te victimiza, în revanșă, e proprietatea unui abuzator de a externaliza vina asupra propriului comportament, de fapt el nu e un violent, de fapt a avut o copilărie nefericită. Victima suferă (și) prin victimizare. Auto-victimizarea e un mod de-a obfusca această realitate, că prin violență abuzatorul comite o crimă.

G

One thought on “Vae victimae

  1. Victimizarea este un pandant logic și sufletesc al responsabilității. Așa cum multor oameni le vine greu să recunoască încălcările normelor morale și/sau juridice pe care le-au comis, cronicizând duplicitatea, ipocrizia ca moduri de viață care perpetuează stima de sine, onorabilitatea, alți oameni, traumatizați de agresiunea multiformă îndreptată asupra lor, cel puțin o dată, ajung să clameze, în forme instituționalizate sau neconvenționale oroarea care s-a petrecut cu ei. Suportabilitatea fizică și psihică este variabilă de la un individ la altul, de la o comunitate la alta, însă consecințele sufletești și spirituale ale violenței sunt certe, ireversibile și legitimează viziunea sceptică în privința lui Homo sapiens. Auto-victimizarea individuală și comunitară poate deveni și o inteligentă strategie de relaționare, însă atunci când se întemeiază pe fapte reale, certe, incontestabile este justificată și ilustrează limitele condiției umane. În afara situațiilor excepționale, în care stârnește admirația, cele mai multe manifestări ale omului provoacă mila, compasiunea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s