Recompensa din Groapa Memoriei, partea I

Se uita la mine in timp ce digera, pe repede inainte, gura apriga de votca. Vorbim de vrute si nevrute intr-un restaurant neschimbat, zice el, de cel putin 50 de ani. Fetele de masa cel putin. Dar mancarea e buna, vinul decent si e pranz tarziu de noiembrie, o chelnerita Violeta deretica in cadrul intrandului. Oliviera e incompleta.

Vrei o poveste buna? – ma intreaba. Exista in oceanul Pacific o insula mica, Pigtail. Asa o stie el, e un act ratat – aveam sa aflu mai tarziu. De fapt nu e Pigtail, i-as spune acum. De fapt e Pitcairn. Pigtail suna mai usor de tinut minte, e o coada de porc, o poveste de porc. Cauta asta, imi spune. Revolta de pe Bounty. S-au facut si filme. Mel Gibson a jucat unul dintre protagonisti. Inaintea lui Marlon Brando. Inaintea lui Clark Gable. S-au scris carti. Jules Verne si Mark Twain sunt doar doua nume care vin in minte. Si, cand n-ai fi crezut, micul bolovan din Pacific a devenit, la inceputul anilor 2000, locul unuia dintre cele mai ciudate scandaluri sexuale din lume.

M. isi fumeaza ultima tigara, usca pufaind paharul de urmele de alcool ratacite si brusc ma intreaba hai, plecam? Ca am terminat aici. Poate iti prezint colocatarul meu , pe Mosulica. Mosulica e tot un porc. De Guineea.

Seara, absent, caut Pigtail Island. Nimic. Revolta de pe Bounty, in schimb, e un obiectiv relativ usor de gasit si ma vad, sensibil dupa miezul noptii, cum ma afund in cel mai ciudat preambul al odiseei de pe Insula Gropii Memoriale. Pe scurt, Pitcairn Island. Populatie la ultimul recensamant, 66 de oameni (2008). Majoritatea fac parte din patru mari familii intre care doua nume sunt inmportante: Christian si Young. Capitala este Adamstown, numita dupa John Adams. Al treilea nume important. Si, precum in Balada Batranului Marinar lui Samuel Taylor Coleridge, batranul incepe si-si spune povestea.

Era anul 1784. Undeva, in Hull, se nastea o nava de mici dimensiuni care a fost botezata Bethia, al carei destin ar fi trebuit sa fie transportul carbunelui. Amiralitatea a cumparat-o insa doi ani mai tarziu, iar inginerii au modificat-o pentru o misiune cel putin neobisnuita. I s-a spus Recompensa (the Bounty) si la bordul ei capitan si echipaj urmau sa aduca de peste mari si tari o planta fermecata al carei fruct avea gust de paine. Pentru asta Maiestatea Sa i-a incredintat comanda unuia dintre tinerii fosti navigatori ai legendarului James Cook. Cook, printre altele, este cel care a desenat harta Terrei Nova (Newfoundland) si s-a aflat printre cei care au participat la asediul Quebec-ului. In ultimul sau voiaj Cook a fost ucis intr-o lupta cu aborigenii din Hawaii, dar echipajul si-a pastrat gloria. Cu el se afla William Bligh, proaspat intors din Pacific, si proaspat avansat la rangul de capitan al Recompensei. Avea doar 32 de ani, si ambitii cel putin 32.

Doua zile inainte de Craciun, in 1787, oamenii de pe Bounty in frunte cu Bligh au intins panzele catre Indii; Bligh dorea sa treaca prin Capul Horn si astfel sa scurteze voiajul cu cel putin 5 luni. Vanturile, furtunile si frigul i-au zadarnicit planurile astfel ca a trebuit sa aleaga drumul mai lung, pe langa Capul Bunei Sperante. Cornul ii invinsese, si tensiunile dintre capitan si Secund – un anume Fryer (numele are o rezonanta ciudata in limba romana) au dus la hotararea impulsiva a tanarului comandant de-al inlocui pe acesta cu un matelot, pe numele lui Fletcher Christian. Cinci luni de singuratate pe mare au urmat. Bligh era adeptul unei discipline de fier si la cea mai mica abatere nu ezita sa invoce Regulamentul/ Arta Razboiului, lovituri cu biciul ghintuit. Oamenii erau obositi. Coleridge, poate cu alta expeditie in gand, scrie la 1797, 10 ani dupa aceea:

Zi dupa zi, zi dupa zi,
Blocati, nu suflu or miscare
Statuti ca un vapor pictat 
Pe o pictata mare.

Apa, apa, de jur imprejur,

Si puntile se adun’,

Apa, apa, de jur imprejur,

Nici un strop de baut

La 9 luni de la plecarea din Anglia Recompensa, cu Bligh, Christian si ceilalti mateloti sunt intampinati de aborigenii din Tahiti. Despre acestia un alt aventurier al vremurilor scria, inspirat, ca “nu cunosc alt zeu decat iubirea; fiecare zi ii este consacrata, toata insula e un templu, femeile ii sunt idoli, iar barbatii adulatori“. Ce nu reusise sa doboare Capul Horn, si marile Sudului, a distrus paradisul. In jurnalul sau de calatorie Will Bligh scrie:

Femeile sunt frumoase…si au suficienta delicatete sa se faca admirate si iubite. Sefii de trib i-au luat la suflet pe oamenii nostri intr-un asemenea fel incat i-au incurajat sa ramana printre ei mai degraba decat altfel, ba le-au si facut promisiuni de pamant, si averi.  Din cauza acestora, dar si alte circumstante concurente la fel de dezirabile nu e de mirare, asadar ca…o parte dintre marinari condusi de ofiteri si lipsiti de responsabilitati…vor fi guvernati de o asemenea pornire puternica…incat sa se aseze in mijlocul belsugului celei mai frumoase insule din lume unde nu sunt obligati sa munceasca, si unde atractia disiparii e mai egala decat orice ar putea fi conceput. 

Bligh, un puritan, nu face decat sa consemneze o realitate care ii scapa printre degete. Despre el istoricul neozeelandez J C Beaglehole scrie ca ” facea judecati de valoare cand se credea indreptatit sa le faca; vedea atacuri la persoana lui prea usor…vanitatea si obrazul subtirea au fost blestemul lui prin viata… [Bligh] nu a invatat niciodata ca nu-ti faci prieteni daca ii injuri”.

Fletcher Christian, ofiterul secund, pare cel mai fericit dintre toti. Fata sefului de trip, Maimiti, il seduce si in curand cei doi formeaza un cuplu. Divergentele dintre el si Bligh sunt mai vizibile ca niciodata in momentul in care capitanul decide ca sezonul ploios a trecut, si vine vremea sa se imbarce catre Jamaica. Dupa jumatate de an pe Insula Placerilor, in Tahiti, echipajul Recompensei era chemat inapoi la datorie. Mai mult, ruta aleasa de Bligh presupunea din nou mari agitate prin Stramtoarea Endeavor. Christian era din ce in ce mai nemultumit si, la doar 3 saptamani dupa ce-au ridicat ancora, a inceput revolta. Martorii oculari spun ca Fletcher era ca intr-un fel de transa si repeta, obstinat, la rugamintile lui Bligh sa isi aduca aminte de rangul lui si sa fie rezonabil ” Sunt in Iad! Sunt in Iad!”. Din cei 42 de oameni de pe Bounty, 18 i s-au alaturat lui Christian, doi au fost neutri, si 22 i-au ramas loiali lui Bligh. Toti cei din urma au fost coboriti intr-o barca, impreuna cu un ceas si un sextant, si-au fost lasati sa se descurce.

Dar blestemul Recompensei era doar la inceput.

va continua

G

2 thoughts on “Recompensa din Groapa Memoriei, partea I

  1. Va urez Craciun fericit, sanatate, impliniri si prosperitate alaturi de toti cei apropiati (de pe o raza de macar 1000 de km in spatiu si de 1000 de ani-lumina in minte). Iar la anul sucese si impliniri pe toata linia. Cu drag al dv. dl.Goe!

  2. Pingback: Sexual(ă) în gamă minoră | andreanum & co

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s