Iletrism

Discutia despre terminarea andreanum.ro a fost dureroasa. Agonizam, de la inceputul anului, despre utilitatea scrisului in formatul asta. E si vizibil, de altfel, ca ultima mea tenta de-a-mi scrie diverse ganduri aici/ de fapt acolo trimitea la o nevoie de speranta.

Mi-am pierdut-o, la inceput de 2013.

Pentru ca scriu de ani de zile in Romania si nu m-au deranjat scuipatii cat m-a deranjat un gest ridicol si malitios si nu din partea unui pacient, cat din partea unei foste colege de generatie care a crezut de cuviinta sa spuna, public, minciuni despre mine. Minciunile respective au fost preluate de altcineva, acel cineva a crezut ca face “societatii” un bine propagand o gogomanie care e totusi un mar otravit. Gabriel Diaconu, pe scurt G, dezvaluie in scrierile sale secrete profesionale.

Nu pot sa exprim in cuvinte cat de dezamagit m-am simtit. Am impins nenorocirea asta de iliteratie in privinta sanatatii mintale din 2008 incoace aproape unilateral si in variile momente in care am avut de polemizat pe tema asta mi-am asumat, singular, rolul de-a articula un punct de vedere quasi-coerent. Nu stii unde mergi cand faci asta, am mizat – si cred ca am mizat corect – pe un meta-efect care mi-as dori sa se regaseasca in constiinta publica nu a celor care (ma) citesc dar mai degraba a celor care nu ma citesc, care nu m-au cititi niciodata si care probabil nu vor sti niciodata cine sunt. Azar Nafisi scrie undeva despre Teheran ca sunt absentele si nu prezentele care fac diferenta in strazile supravegheate ale capitalei iraniene. Aidoma mi-as dori ca absentele mele si nu prezentele sa reprezinte un semn de insanatosire culturala psihiatrica a Romaniei.

Dar calcaiul meu al lui Ahile a fost dintotdeauna corectitudinea. Din josul paginii mi s-a parut corect ca oamenii sa arunce cu noroi. E divertisment. Din stanga sau dreapta comunitatii mele profesionale, in interiorul ei m-am asteptat ca oamenii vor fi tendentiosi in virtutea credo-ului caci ce-ai cu noi ba, de ce vrei sa dam cu var.

Ironia a facut ca palma a venit de la o persoana care la vremea respectiva imi era prietena.

Astfel ca am facut pasul inapoi. Mi-am retras ambasadele, am intors spatele cu buna stiinta unei prezente publice cred eu destul de consistente cel putin dupa 2010. Si m-am afundat intr-o relativa indiferenta agnostica. Dincolo de varful dealului unde-mi urcam sisific bolovanul a facut o diferenta si ca alta buna prietena de-a mea, intr-o buna dimineata, mi-a transmis ca “in anumite cercuri” se vorbeste de faptul ca eu imi discut pacientii pe blog.

Ce mici sunt oamenii. Ce pacat ca un moment am sperat in ei.

Dar totusi nu. De ce-ar fi trebuit sa fie altfel dupa ce rostogolul a inceput a se rostogoli? Cand scriam de Sorin Oprescu in Delatori si frustrati oare eram acelasi ca acum? Cand scriam in Ziarul Copiilor oare eram acelasi ca acum? Cand am polemizat cu Hadar despre hartuirea sexuala in Universitatile Romaniei (cu U mare si R mare) eram acelasi care sunt acum? Cand am condus echipa de interventii psi dupa ce-a explodat maternitatea Giulesti, si 9 luni dupa aceea, eram acelasi care sunt acum? Sau cand am facut campania din Iorga. Sau cand am dus polemica despre alaptare si autism cu Mame pentru Mame (care, ironic, m-au ajutat mai apoi cu Iorga, prilej cu care am legat o relatie decenta cu Ana Maita, aceeasi care pe pagina lor promitea ca ma reclama la CMR). Cand am vorbit despre suicidul Madalinei Manole, sau cand am scris tone, literalmente tone de cerneala despre depresia la roman eram acelasi?

A doua intrebare care m-a luat pe nepregatite, la sfarsitul anului trecut, a fost “de ce dintre toti psihiatrii, Gabi, de ce doar tu ai facut scandal despre Bereanda?”. Pentru prima oara nu am stiut ce sa raspund si m-am infricosat. In spatele retortei era o alta realitate.

Nu caut o apologie in mintea celui care citeste. Nu sunt lucruri pe care am sa le trec vreodata in CV-ul meu profesional. La fel, cei care il citesc pe G nu ii cunosc CV-ul profesional de care sunt cel putin la fel de mandru; e alta viata, e alt univers, e alta identitate si e un alt nivel de competenta.

Si Andreanum a murit. Traiasca Andreanum.

Pentru ca ma intorc. Pentru ca nu am de gand sa ma opresc. Precum George Bernard Shaw dau o replica acelora care ma intreaba, la fel de metaforic, de ce vreau toalete cu apa intr-o Londra plina de cacat si eu zic domnilor, nu pentru ei o fac ci pentru mine.

Pentru ca imi pute. Pentru ca am gresit sa cred ca daca un text sau altul pica sub tavalugul unui choice overload (inadins facut incat individul sa degaje de la cautarea unei informatii despre sanatate, si in particular sanatate mintala) vreunul dintre noi, vreunul dintre MINE, ar trebui sa isi puna degetele in sertar si sa nu mai scrie. Deci am sa scriu.

Numele meu?

G.

Porecla mea?

Mutsunake.

Ma intorc.

E martie 2013.

G

6 thoughts on “Iletrism

  1. “Sa ne traiesti, ca ne trebuiesti” mi-a zis si mie odata cineva si iti trimit si tie aceste cuvinte datatoare de putere!!
    Welcome back!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s