Orbeste viata mergea

Sunt unii care vor spune ca fiecare om are un destin de indeplinit. Viata are scop. Nu suntem aici pentru nimicuri. Suntem “creatia” cuiva. In numarul nostru miriadic ne nastem, traim si murim inscrisi pe catastiful unui Arhitect care priveste, neostoit, de undeva de Sus si coordoneaza atent jocul intim al tipatului cel din dintai, al oftatului cel din urma.

Imi doresc sa cred asta alaturi de ei. Imi doresc sa cred ca suferinta omului are ceva explicabil in ea, ca poti gasi macar intuitiv, visceral o zona de liniste cum ca unele lucruri nu se petrec “degeaba”. Degeaba nu e totuna cu gratuit. Degeaba e o forma aparte de irosinta, e ceva pervers in degeaba cam ca atunci cand Icar a crezut ca poate ajunge cu aripile lui improvizate la Soare. Si-a cazut. A cazut degeaba.

Cum sa ii spui unui om ca e nimic, de fapt? Ca nu are liber arbitru, ca pornirea lui de-a creste, de-a deveni, de a umbla pamanturile si marile si de-a inventa lucruri care sa-i ocupe timpul dat in proportie majoritara e, pana la urma, stearpa si lipsita de scop? Ratiunea e un peisaj dezolant in care scanteia personala a fiecaruia nu e decat un accident, vantul care a suflat prin cimitir si-a pus laolalta un Boeing 747 in mod absolut extraordinar dar fara sa-si fi dorit vreodata asa ceva. Da, e oribil sa desenezi o lume fara Creator, fara supranatural, fara viata eterna, unde anumite gesturi sunt definitive ca si clipa care a trecut spre a nu se mai intoarce vreodata, oameni pe care i-am iubit si care sunt morti de n-o sa-i mai vedem niciodata pentru ca punctul terminus e aici, nu in alta parte. Realitatea dovezilor nu sufera comparatie cu seductia metaforei, a mitului, a desenului astral care alina. Nu iti fie frica atunci cand mori, e doar un somn temporar. Te vei trezi pe malurile Argintii ale “lumii de dincolo”.

Si totusi viata orbeste inainte merge. E singurul mod in care pot interpreta alunecarea lina a persoanei care m-a crescut catre nefiinta. Daca cineva a Creat-o pe mama, pe bunica mea, ce ironie si ce bataie de joc, ce malitie intrinseca si ce tendinta puerila de-a prelungi calvarul nu al mamei cat al celor din jur. E frumoasa viata, e frumoasa viata cand o privesti in jocul unui copil si rasul lui, si energia lui exploziva si curiozitatea inepuizabila de-a invata lucruri noi si-a le cerceta scopul si functia. Fundamental, insa, viata nu difera cu nimic in icoana anterioara de cea a unui varstnic cu dementa multi-infarct, casectic, orb, cu doar o treime din substanta cerebrala care i-a mai ramas cat de cat functionala, incontinent, imobilizat la pat deja de doi ani intr-o stare suspendata de asteptare, uneori prins in abisul lipsei totale a constiintei punctat, periodic, de sclipiri ale imaginilor din trecut, si simplitatii din prezent. Mama traieste o apocalipsa si nu pentru ca a dorit-o, sau a opinat despre ea, e o pedeapsa iti spui sa o privesti de la o parte cum viata, orbeste, se incapataneaza sa mearga inainte. Inima egoist continua sa bata. Rinichiul unic continua sa filtreze sange. Plamanii respira si  ficatul metabolizeaza toxine. Ca o masinarie automatonica mama insista ca viata nu se termina pana cand ultima resursa e epuizata. Moarte survine cand nu se mai poate trai.

Mama e o persoana foarte religioasa. Cea mai recenta anecdota privind credinta mamei e in urma cu aproximativ doua luni cand am crezut ca gata, se prapadeste. M. a chemat preotul care a venit, a impartasit-o pe mama si cand credeai ca va muri mama a spus, in voce limpede, “da-mi o tzira de pita cu slanina”. Mancarea traditionala a ardeleanului. Misterios, nu? cum discutia cu preotul i-a redat mamei pofta momentara de-a trai, de-a manca, de-a-si continua supliciul personal si purgatoriul.

Ne-a lasat insa noua, copiilor si nepotilor libertatea de-a cerceta si de-a nu crede, de-a fi vesnic inchizitori si mai presus de toate ne-a dat foamea de-a citit. Mama n-a facut decat opt clase, asa le era rezervat femeilor de la tara in anii ’30. A citit in schimb enorm, ii putea recita din memorie pe Eminescu, pe Toparceanu, pe Goga, pe Slavici, pe Anton Pann. Poeziile ei erau mereu cu talc si aveau o muzicalitate care facea nota aparte la comunitatea rece, cu ziduri inalte si porti impunatoare, din zona Fagarasilor. Dumnezeul mamei mele era un timp simpatic si care isi rezerva un bun simt al umorului, care dadea cu biciul si apoi ierta. Dumnezeul mamei mele ierta. De ce nu o iarta Dumnezeu pe mama mea de ce i se intampla?

Hula voua celor care veti indrazni macar o clipa sa tentati o explicatie eliptica despre cum exista raspunsuri intortocheate, mistice, despre cum odata savarsita “plata” asta mama va merge direct in Rai langa tata unde vor trai fericiti in eternitate. Hula voua care veti indrazni macar o secunda sa puneti conditia ei de bolnav terminal in legatura cu pacatele tineretii ei, cu ideea de pacat in esenta, ca si cum ce i se intampla ar fi o pedeapsa menita sa-i dea altceva decat disperare, dezolare si o moarte lunga si chinuitoare, ca si cum odata savarsita plata transcenzi intr-o lume superioara. Nu se intampla nimic din toate lucrurile astea, e o veritabila psihoza sa sustii astfel de povesti. Mama traieste pentru ca viata in orb, nesimtita la constiinta mamei si la optiunile ei personale, continua sa mearga inainte. Celula ei miocardica nu e deloc a ei, da-i oxigen si sange si se contracta, da-i nutrienti si continua sa-si faca functia complet rupta de realitatea Universului in care agrega. In tot timpul asta epiderma de pe crestele iliace, de pe torace se topeste pentru ca nu mai sunt proteine sa o repare si dedesubt e expus dermul, plasma, tesutul conjunctiv, sangele nu mai curge prin capilare si atunci ramane pe cearsaf, trombocitele vad in asta o agresiune si declanseaza local o bruma de coagulare si se formeaza panze de fibrina care la fel de orb ca si celalalte fapte sunt menite sa repare, fara nici o urma de compasiune, o dauna astfel incat, buna or rea, dreapta sau nedreapta, pura in ochii Domnului sau complet decrepita, viata in orb sa mearga inainte.

Iar noi asteptam. De sase luni de zile in anumite momente mamica vine de acolo si spune “sa fim pregatiti”. Ca si cum am fi un avion in cadere si periodic pilotul spune “brace for impact” (pregatiti-va de impact). Mizerabil pamantul se dovedeste a fi iluzoriu si continuam intr-o cadere in Infern al mintii in care omul pe care il iubim, femeia care pe mine m-a crescut si m-a invatat sa scriu si sa citesc, care mi-a dat dragoste pentru oameni si pentru animale, de la care mostenesc cultural mandria pentru locurile care mi-au dat fiinta si identitate, orbeste continua sa traiasca. Ce viata? Ce orizont de asteptare? Ce sa-i faci sa ii fie bine? Pentru ca stii ca bine nu ii e si bine nu se face. Sa o omori? Facem asta cu caii dar nu facem asta cu oamenii. Nu. Oamenii au nevoie sa-si cheltuie si ultima farama de suflet in predare, in submisia completa pentru promisiunea ca odata incheiat spectacolul lugubru al sfarsitului de viata cineva le da o cana cu apa, si-un premiu pentru rezistenta precum lui Iov. Inapoi sunt camilele. Inapoi sunt copiii pierduti. Inapoi sunt proprietatile si granele. Bravo, ai avut credinta.

Eu nu vreau sa am credinta. Mie credinta nu-mi da nimic altceva decat inversunare fata de oamenii lobotomizati care isi predau la usa cheile mintii si apoi petrec restul zilei intr-o prostratie, intr-o transa care-i inchide intr-un cubicul de reguli ce-i drept clare, dar complet aberante. Vreau sa ii fie bine acestui om pentru care am luptat, cu care am alergat la spital cand i-a fost rau si pentru a carui viata am petrecut si ea, si noi timp incat sa fie cat mai lunga. Sa dureze, oricat de futil ar parea asta. Sa apuce sa-si cunoasca stranepotii. Sa vada gospodaria zugravita inca o data. Hai, inca o primavara, inca un stranepot, inca o cana cu apa, inca un rasarit de soare. Mereu, pana in panzele albe.

Sunt resemnat la gandul ca nu exista un Creator deasupra, inclusiv pentru faptul ca nu e o faptura compasionata si blanda. Nu-i pasa, admitand macar in absurd Existenta lui, nici cat negru sub unghie ca unul va trai, altul va muri. E de-o surda naivitate si de-un crud capriciu in timp ce pretinde cu exigenta o respectare categorica a Regulilor. Ca si cum ar fi Reguli. De ce sa faci Reguli pe care tu insuti n-ai sa le respecti vreodata? Cu cine sa te certi, cu Dumnezeul inexistentei tale? Ai sa te lupti precum Iacov cu ingerul doar ca sa fii trisat catre dimineata? Nu, multumesc. Am sa ma consolez cu ce stiu, ca sufletul mamei sta ascuns bine si lipsit de durere gratie mecanismelor intrinseci de aparare ale creierului ei, ca nu isi da seama de ce a mai ramas, nu se poate privi dinafara, si ca nu exista regrete. O petrecem in liniste, se petrec lucruri in liniste.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s