Moartea unei comisii de voiajori

Intr-un fel sau altul fac presa de 17 ani. E o cifra care pana si pe mine ma ia uneori prin surprindere pentru ca asta inseamna ca anul acesta pot sa incep sa spun ca mi-am petrecut viata – mai bine de jumatate din ea cel putin – scriind. E prima mea dragoste, vorba melodiei poate si ultima. L-am cunoscut pe regretatul Ralu Filip, am avut texte corectate cand eram pusti de Razvan Barbulescu, imi aduc aminte de o vreme cand Cornel Nistorescu inca mai stia sa scrie, am trait drama mortii lui Dumitru Tinu si printre momentele mele de raptus se afla, si acum la 20 de ani de atunci, o intalnire la mine la liceu cu – pe atunci – tanarul Cristian Tudor Popescu. Venise sa ne povesteasca de jurnalismul liber, a fost o dezbatere in sala de serbari de la parter si mi-au transpirat palmele de anticipatie. Undeva, pe acasa pe la ai mei, se afla inca intr-un sertar pagina din Curierul National unde mi-a aparut pentru prima oara numele.

Daca presa mi-a fost amanta vesnica eu nu i-am fost deloc credincios in toti anii de cand suntem intimi. Dupa liceu m-am refugiat in altele, in scris carti si predat anatomie si, printre altele, devenit medic. Un divort mult prea devreme si totusi mult prea tarziu m-a aruncat, ca pe tiganul din poezia lui Anton Pann, in televiziune si m-am trezit stirist. Au aparut alte nume, de la Silviu Secrieru la Ion Cristoiu, la Stelian Tanase (cu care faceam interviuri pe la ambasade) la Mircea Dinescu (de la care am primit primul meu miel) primul meu adevarat mentor – Radu Cazan si toti oamenii pe care i-am cunoscut in anii cu pricina. Eram in redactie cand Badea si Oreste au venit cu saru’mana sa faca matinalul la Rosal. N-a fost sa fie. A fost Ciuceanu (care mai apoi a facut un job bun ca anchor de radio de muzica rock si care si dupa toti anii astia ramane un tip afabil si cald. Fara fitse. Am amintiri foarte faine si cu Florin Mitu caruia pentru un foarte mic interval de timp i-am fost superior spre modestia si adeseori tracul meu. Era mereu scos din cutie, avea un stilou cu care isi lua si pe atunci notite, elegant si caligrafic. Am fost invitat la un moment dat intr-o emisiune de-a lui Adrian Paunescu in perioada cand isi mutase cenaclul la Republica. Se dadea jos dintr-un Santa-Fe si urca gafaind treptele spre redactie. Multi dintre prezentatorii de stiri de astazi au trecut, cumva, pe acolo si ii stiu “de mici”. Sunt deja 12 ani de atunci. “Atunci” e deja o nostalgie sumbra, pe “atunci” mass-media inca nu colcaia in amestecul corporatiilor si nu suferise transformarea mogulica. Bine, era mini-mogulul Prigoana dar in felul lui inedit si simpatic nu anticipa ce caracatita o sa cream.

O sa ma creada cineva daca am sa zic ca emisiunea mea, ca tronson orar, a fost preluata apoi de anonimul Mihai Gadea? Ce-ar fi ajuns Gadea daca nu-i dadea Rosal si lui o paine? Da, copii, exista o vreme in istoricul ultimei decade cand Antena 3 nu era mutantul care a ajuns, si cand curcubeul rasarea din gunoaiele pe care ne faceam noi treaba. Striblea (sa-i dea Divinul sanatate si putere sa revina acolo unde e atat de bun, poate cel mai bun – cel putin asa sustine BBC la care a lucrat o vreme), Alex Dima, Sanda Nicola, Madalin Ionescu. Daca ma uit azi la Pro, la Antene, la B1, la RTV si Realitatea, la Kanal D si la Digi nu exista sa nu fie acolo cel putin unul dintre oamenii cu care am facut, la inceput, echipa pentru “prima televiziune de stiri din Romania”. Inca imi aduc aminte de prima zi cand Diana Enache – de exemplu – a intrat la noi. Studioul de tip acvariu care mai apoi a devenit iconic pentru A3? La noi a fost inventat. Comentariul cu chestii proiectate “in plasma? Realitatea. Si asa mai departe.

Nu pot si sa vreau sa ma simt mandru de ce s-a intamplat de la un punct incolo, insa. Ca si in multe alte zone de business cu tenta sociala si presa a suferit o transformare maligna. Ceva din spiritul cald, fratern, anti-sistem al anilor de-atunci s-a transformat intr-un teribil canibalism cinic prin care trec, amar, jurnalistii in 2013. Am ramas pe rand obnubliat cand Badea s-a bucurat de AVC-ul lui Striblea sau la atacurile din ce in ce mai violente la adresa “oficioaselor”. Mi-am zis ca asa ceva nu se face. Ma uit si acum la comentariile rugoase ale Sorinei Matei la venirea lui Ciutacu in tabara lui Ghita, la RTV. Oare oamenii astia nu isi pot rezolva in privat diferendele? Ultima oara cand am verificat jurnalistul nu e cocota. Demolarea in lapidarium a Academiei Catavencu ar fi trebuit sa dea de gandit la vremea respectiva, a urmat mitoza Adevarului cand CTP a plecat cu o mana de oameni si-au facut Gandul (un teribil esec in cele din urma), disparitia Cotidianului si refugiul vestezilor de-acolo la Jurnalul National (din ce in ce mai putin al lui Tuca si din ce in ce mai greu de citit) si da, simt uneori ca si Evenimentul Zilei cu Ion Cristoiu, Andronic et co. risca sa ramana un ultim bastion al presei scrise in Romania.

Avem nevoie de ziare. Moartea unei comisii de voiajori e mai mult decat o simpla parodie a unui titlu de roman prea-putin citit de romani. Avem nevoie de radio. Avem nevoie de o presa de calitate generata nu de continut, cat de continatori. Investiti cu puteri demiurge jurnalistii au devenit un fel de caricaturi scoase parca din Judge Dredd, executori isterici ai unei vointe supreme absorbite in vid de lipsa unei coerente minime morale care e coloana vertebrala a unei lumi civilizate.

Jurnalistul nu e politist.

Jurnalistul nu e avocat.

Jurnalistul nu e medic.

Jurnalistul nu e invatator.

Jurnalistul nu e psiholog.

Sau psihiatru.

Oricare dintre cei de mai sus poate avea momentul lui de jurnalism. Dar nu invers. Traim intr-un reality show obscen in care miza, in cele din urma, va fi implozia “celui care scrie” si mai apoi desertul. Tacerea. Iletrismul total si divertismentul sauvage. Intr-un interviu recent unul dintre fostii membri Divertis observa ca emisiuni precum cea a lui Maruta sau a Simonei Gherghe sunt responsabile de un veritabil malpraxis. E oare posibil ca libertatea de exprimare, fie ea si garantata de un Prim Amendament la care ma raliez, sa fi deraiat intr-o zona quasi-deliranta unde putinele fraze lucide pica pe urechi surde?

Imi tin aproape prietenii din presa pe care i-am cunoscut in timp. Sunt manat de amatorism de-a ruga, sobru, oamenii care isi regleaza propriul timus de breasla prin noroirea confratilor sa faca un pas in spate. Cu fiecare plecat altul nu-i va lua locul. Seniorii de presa care inca mai au condei dispar prea usor, si mult prea anonim si in urma-le cresc stapani ai mustelor, si muste de rahat.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s