Copii, sub sapte ani

A fost ceva complet lipsit de premeditare. Ada a intrebat daca poate sa o duca pe Irina la Antipa la expozitia despre corpul uman (The Human Body Expo). Cunoasteti controversa. Am vorbit intrucatva despre ea cand am fost invitat saptamanile trecute la Ora de Stiri. Acolo am luat pozitia avocatului diavolului anume – contrar convingerilor mele – am advocat punctul advers, cum ca jupuit de sacralitate riscam sa aruncam omul si goliciunea lui in deriziu. Anume ca la sfarsitul zilei pofta pentru profan a omului de rand ar putea sa ii incurajeze meschinaria sociala; in fapt, printre ultimele mele comentarii azi, dupa ce i-am intrebat pe copiii cu care am fost ce le-a placut cel mai mult nu m-am putut abtine sa nu observ ca lipseste poate ce-i mai important de acolo. Un loc pentru suflet. Un loc pentru constiinta. Un loc pentru sacru, altul decat osul omonim.

Primul zambet a venit fix in timp ce ne pregateam sa intram. O doamna invatatoare, severa, ne-a rugat sa-i facem loc in timp ce invita afara un card galagios de elevi de clasa a II – a, maxim a III-a (dupa aratare). Pe trepte stateau niste adolescenti; cativa parinti sobri care isi lasasera mugurii acasa se pregateau, la randu-le, fastaciti sa intre printre prichindei. Da, cei mai curiosi erau copiii. Ada m-a rugat daca se poate sa nu le spun copiilor ca e vorba de cadavre. Sa-i mint? – m-am gandit.

Dar nu e o minciuna. La expo despre corpul uman nu sunt cadavre, senso stricto, ci niste ciudatenii siliconate. Stateam sa ma gandesc daca la British Museum, in sectiunea de egiptologie, e cineva scandalizat ca sunt expuse mumii; sau daca efortul taxidermilor de-a prezerva toate minunile de la acelasi numit Antipa au fost candva intampinate cu stupoare, vezi oroare, de detractorii de azi; procedeul e cumva asemanator (prin anumite locuri). Exista o cenzura fina in umbra ochelarului de cal care nu se reduce doar la pete oarbe pe retina constiintei; e sugestia ca ar trebui sa te uiti doar la ceva, ca doar peisajul din fovee conteaza. Esenta. Nu neaparat substanta din care provine.

De mai multe ori m-am trezit ca tin multe manutse mici in acelasi timp in mana mea. In fata scheletului corpului uman am inceput prin a le spune un prim mare secret; ca oamenii sunt facuti nu doar din parti, si din organe. Oamenii sunt, vorba lui Carl Sagan, facuti din praf de stele. Suntem importanti, sunt oasele primele care ne dau o statura si ne ajuta sa nu picam ca niste mamaligi. Si muschii? Ce sunt chestiile alea rosii? Acolo sunt muschii; muschii ne ajuta sa ne miscam, sa jucam fotbal si sa alergam si sa ne tinem capul sus si sa ne suflam nasul. A vazut cineva Pinocchio? Stie cineva scena din Pinocchio in care Pinocchio canta “eu nu am sfori”? Daaa, au raspuns copiii. Ei bine, oamenii au sfori, un fel de sfori care se numesc tendoane si care misca oasele intr-un fel incat si noi sa ne putem misca. Fiecare copil si-a atins tendoanele de la maini, erau foarte intrigati ca si ei au “sfori”. Nu le-au placut membrele ca aveau unghii ciudate, li s-a parut normal ca sunt muschi care ajuta sa tragi de maini si muschi care te ajuta sa te ridici in picioare de pe vine. Senzatia a fost facuta insa – si e si una dintre favoritele mele – cand le-am spus ca fiecare om are un copac in suflet. Si chiar asa se cheama, arbore. Arborele bronsic. S-au uitat uluiti cum arata un astfel de copacel care permite aerului sa intre in plamani, arata foarte frumos defrunzit, crengutele goale pe dinauntru si din ce in ce mai mici; mai tarziu au vazut si celalalt copac geaman, arborele vascular, care lasa aerul sa treaca in sange prin niste ferestre (numite alveole, detaliu pentru parinti). S-au declarat impresionati si de sarmulitele alea, nervii, prin care creierul comanda muschilor sa se miste si daca te ciupesti stie creierul sa zica “au ma doare”. Creierul, oh creierul. Stiti copii cate stele sunt pe cer? Muuuulte, un infinit de stele. Un pusti un pic peltic a zis modest ca sunt doar patru, si doua mai mici, majoritatea erau convinsi ca sunt oricum foarte multe. Uite in creier sunt niste celule mici mici pe care le poti vedea la microscop, si sunt mai multe celule in creier decat stele pe cer. Trilioane de celule care vorbesc intre ele tot timpul. Si canta. Cum canta? Canta o melodie care e constiinta omului si care ne ajuta sa stim cine suntem si sa avem un nume, si cu un aparat special numit encefalograf putem sa auzim muzica asta si sa o scriem. Le-am aratat lobul frontal, cu care gandim, si lobul occipital cu care intelegem ce vedem, si hipocampul ala mic mic unde ne dam seama ce simtim; o parte atat de mica de creier, cu un rol atat de mare. Ii momisem deja ca in corp nu exista doar copaci, dar si o insula pe creier care chiar asa se cheama, insula, dar nu am gasit o sectiune care sa ne-o arate.

M-am declarat un pic dezumflat de inima. Ma asteptam sa fie mai multe, mai bogate, sa se vada valvele si-asa mai departe. Era doar una, pricajita. Fiecare copil si-a pus mana sa simta cum bate inima, cea mai zglobie dintre toate. Nu se opreste niciodata, le-am zis, bate cam de 70 de ori pe minut deci de milioane de ori intr-o viata de om. Si cand se opreste mori, a zis pentru a doua oara Irina. Da, am zis, sau te duci la doctor si-o porneste. Fiecare om are in inima ca un buton de pornire si cand bebelusul e in burtica mamei, cam dupa 3 saptamani, butonul ala se apasa si inima incepe sa bata. Inima ajuta sangele sa duca mancare si oxigen la toate organele pe care le-am vazut pana aici.

De-acolo lucrurile s-au indreptat, vizibil, catre iesire. S-au mai oprit insistent asupra embrionilor din borcanele, unii cu osisoare mici mici, altii un pic mai mari. Da, recunosc ca dintotdeanua si pentru mine viziunea embrionilor in borcane a reprezentat un test al marginilor; cam pana pe aici. Cam pana aici cu pasiunea de a vedea; acolo sunt copii care nu s-au nascut niciodata, nu stim de ce-au murit, nu stim de ce n-au apucat sa deschida vreodata ochii la lumea dimprejur. Din uterul carei mame au fost scosi intacti si liofilizati pentru placerea taxidermica a privitorului, candva, departe. E o inflexiune amara, directorul de la Antipa mi-a spus dupa ce am iesit din emisiunea TV ce scrie la intrarea in morga de la Berlin: “prin voi ii vom ajuta pe altii” (citat probabil inexact). Asa am invatat si eu medicina, si ceilalti cateva zeci de mii de medici din Romania de-aici sau de pe aiurea. Am ridicat capacul de pe necunoscut. Oare e mai bine ca unele lucruri sa ramana umbrite constiintei incat sa mai fie loc de putin mister pe pamant? Vor muri vreodata povestile cu barza si cu muzicalul “the birds and the bees”? Am contemplat o secunda, doar pentru mine, sfarsitul lumii in timp ce priveam oase mici, ale unui embrion de 24 de saptamani, intr-un borcan. Aceleasi ganduri le aveam si in facultate in timp ce ma plimbam pe culoarele muzeului Rainer (accesibil doar studentilor UMF). E posibil ca de-aia ma simt bine ca psihiatru, pentru mine corpul uman e doar o treapta catre constiinta lui, schelele si portantii pentru catedrala, ceea ce – intr-un alt context – Stephen Jay Gould numeste “spandrels” (termen preluat din arhitectura). Corpul e vital. Fara corp nu exista suflet, nu e prilejuita vreodata identitatea. Fara suflet, corpurile sunt simple stanci, la fel de inutile ca si pietrele si la fel de dezolante. In varianta chtonica a Potopului dupa ce lumea e uscata de ape Demeter aduna oase si le arunca in urma-i si unde pica oase rasar oameni. In varianta Biblica nu stim ce peisaj a contemplat Noe dupa ce apele s-au retras. Daca a mai pasit vreodata pe cararile vechi sa vada corpurile inecate ale necredinciosilor; daca au fost ingropati; daca au fost memorati in vreun fel.

Nu exista o diferenta calitativa intre adulti ignoranti si copii sub 7 ani. Aceeasi superstitie cuprinde o minte virgina la stiinta la orice moment; aceeasi angoasa o bantuie daca priveste un adevar ne-mediat pentru prima oara. Nota subtila pe care nu cred ca a retinut-o cineva in discursul meu la Ora de Stiri e ca “grija parentala” presupune ca un copil poate vedea orice in supravegherea unui adult informatDezinformati, sunt otova impreuna, parinte si copil. Am trecut cu gingasie peste detaliile unor viscere care erau neimportante in discutia despre corpul uman, sau locul in care era expus un uter, sau un penis cu testicule. E o diferenta intre un corp frumos la plaja, in bikini, si un nud realist si, pe undeva, grosolan. Bikini-reality presupune pentru mine ceva care e suficient de mic incat sa vezi esentialul dar suficient de mare incat sa acopere esentialul.

Asta a fost cadoul meu. Prin sala, in doua locuri, am vazut doi tineri in halate albe care le explicau oamenilor despre organele expuse. M-am simtit ca acasa. Asta e lumea din care vreau sa ies si in care imi doresc sa traiesc.

Mi-as dori ca aceleasi obiceiuri sa fie si in preajma bisericilor sau monumentelor de cultura. Mi-as dori ca oamenii sa citeasca un minim de anatomie si fiziologie dar si un elementar de religie si filosofie; umanitatea sta in tot si in toate, punctele de adversitate sunt putine – fie ele si axiale – mult mai putine decat restul, o celebrare a diversitatii si imensitatii vietii.

G

4 thoughts on “Copii, sub sapte ani

  1. multumesc pentru articol, chiar ma intrebam daca sa o duc pe fetita mea de 4 ani si jumatate la expo. M-ar interesa daca ai putea sa-mi spui cate ceva despre ”hipocampul ala mic mic unde ne dam seama ce simtim”.

  2. Pingback: Joie de vivre, cap. MMXIII | In joaca

  3. “grija parentala presupune ca un copil poate vedea orice in supravegherea unui adult informat”
    My feelings exactly… o sa merg cu copiii mei (3 si 5 ani), nu poti sa te certi cu realitatea, asa ca mai bine sa o intelegi (si sa o accepti).

  4. “Fara suflet, corpurile sunt simple stanci…”
    Dar nu e straniu sa ii vezi totusi pe oameni jupuiti si plastifiati? Horror. Nu mi-as duce copiii sa vada niste chinezi chinuiti… Bietii oameni, cum au ajuns.
    Nu imi place sa vad operatii, nasteri, doar rezultatul lor, vindecarea, copilasul la mine in brate. Cu ce ma incanta sa vad muschii plini de vinisoare rosii, sa vad sangele din venele plastifiate, sau fata fara piele a acelor “corpuri” . Abia am suportat sa vad un film pe youtube cu explicatiile unui medic, dar imi sustin parerea: e sadic ce s-a intamplat acolo. Mai bine nu faceau aceasta expozitie. E doar un inceput…
    Poate maine ajungem si noi asa daca ii “suparam” pe unii ?!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s