Cochilie

Il redescopar cu o amara placere pe Andrei Plesu de la o vreme. Venirea lui Marga la ICR a prilejuit nu doar glume, momente histrionice de-ale lui Cartarescu si mici impielitari de-ale lui Liiceanu dar si cugetari, pe alocuri spumoase, in cele din urma infrante ale lui Plesu. Pe cat de aplaudat, mi-e teama dar zic de aceasta data, domnul Plesu se afla intr-o mare eroare.

A se citi textul dansului “Patriotism“. Musai obligatoriu. Altfel urmatoarele isi pierd din context.

Uite pe mine ma macina un gand de multi ani, cam de cand i-am citit pe Viktor Frankl si Primo Levi si marturiile lor din lagarele naziste. Raportul prizonieri – gardieni in 1943 era de 400 la 1. Sa presupunem ca acel 1 avea o mitraliera cu 100 de cartuse pe teava si ca mitraliera tragea, nu stiu, 60 de cartuse? pana cand pica Fritz. Si sa presupunem ca ochea perfect si omora cu fiecare cartus un om. De ce n-au atacat 400 de oameni un om pentru ca 360 sa traiasca? Ce facea diferenta? Raspunsul lui Frankl (mai putin al lui Levi) in scrierile sale e ca acei 400 de oameni erau infranti, anihilati ca grup, resemnati si fatalmente convinsi ca e destinul lor sa treaca prin asa ceva.

Anii ’50 – ’60 in Romania au fost dificili. Domnul Plesu cu siguranta i-a trait. S-a nascut fix la 4 ani de la faimosul 23 August cand, ziceau manualele comuniste de istorie, am intors armele si i-am invins (mai ca aproape de unii singuri) pe nazisti. In perioada copilariei sale precoce trebuie ca domnul Plesu a avut o impresie macar viscerala de epurarea intelectualilor, trebuie ca i s-au plimbat Volgile negre pe strazi prin tinerete cand mergea la scoala. Trebuie ca domnul Plesu ca si alti pacienti de-ai mei care au trait vremurile respective a fost pus sa se ridice in picioare si sa spuna cu voce tara buna ziua ma cheama Plesu Andrei si apoi sa decline profesia parintilor si originea lor sanatoasa, or ba. Era oribil, un domn imi spunea cum a fost dupa ce tatal lui, un mic comerciant apreciat, a fost luat cu duba si condamnat la 9 ani de inchisoare cum trebuia, la fiecare inceput de zi, sa spuna ma cheama cutarica si tatal meu e dusman al neamului. Curajul era nu doar o comoditate cat mai degraba o nebunie, o iluzie de eroism; pentru majoritatea cu capul pe umeri ratiunea iti spunea sa faci o gaura foarte adanca in pamant si sa te bagi in ea. Sa-i spunem procesului coquillage, facerea de cochilie. Iar in timp ce oamenii cu minim de cap sporulau Republica Socialista Romania a desavarsit un sistem al anti-ierarhiilor; unul in care pozitiile cheie, nodurile de retea, leadership-ul (fie-mi scuzat cacofonicul anglicism), directorii de fabrici si uzine nu aveau alte calitati decat gena zdravana de zglie: tata taran mama filatoare. Cunosc cateva exceptii notabile, iti imaginezi ca ar fi fost imposibil ca o tara mastodont ca Romania sa functioneze intr-un aparat de gangavi, analfabeti si, plastic spus, tampiti. Dar de sus pana jos aparatchick-ii insoteau ca o iedera fiecare creanga de lateralizare sociala, Securitatea si-a dezvoltat mijloace extraordinare (si inca patente) de a invalui individul intr-o onctuoasa paranoia prin deja cunoscutele “note informative” intr-atat incat – apropo de Frankl si Primo Levi – in 1990 raportul informatori/informati era de 4:1. Fagurele era quasi perfect.

Cand domnul Plesu scrie despre privilegiul intelectualului de a se “retrage” am o reactie aproape viscerala. In mintea mea de om nascut in comunism, crescut in ultimii ani ai comunismului, trait in anii ’90 prin trei mineriade si patru devalorizari ale leului, nepot de garda regala si “copil de intelectuali” intre care unul foarte oropsit pentru originile lui intens nesanatoase a ma “retrage” nu numai ca nu e o optiune, e mai degraba o blasfemie. Cand vine momentul mai exact in care sa te retragi la depo? (nu ca domnul Plesu nu are dreptul la o retragere pensionara planificata, dar macar sa fie una totala, nu ca aceea a unui batran curvet care se hotaraste ca, gata, de maine e prea batrana pentru sex anal).

Din pacate legendara rezistenta intelectuala romaneasca e un fis, si-un parfum vremelnic de sulf. Nu pentru ca nu a existat, nu pentru ca n-ar fi nume pe care apologetii se vor grabi furibunzi sa le scuipe. Nu. Ci pentru ca la fel ca si in fotbal eroii nostri au jucat extraordinar, dar au mancat bataie la puncte. In momentele decisive ale unei lupte evolutionare pentru cultura “nemuritorii” au luat-o viguros la sanatoasa in turnuletele lor de fildes si au pus infrangerea rusinoasa pe seama vremii. Cand a fost nevoie de educatie titanii nostri au scris tone pe tema educatiei, dar n-au educat. N-au facut altceva decat sa selecteze o susa ciudata, grotesca de intelectual de apartament sau/ mai nou/ un fel de biblio-hipster care nici macar ignorant nu mai poate fi numit cat zombie, cel mult, cineva care formal intelege si memoreaza tot ce-a zis domnul Plesu dar e inapt, inabil sau pur si simplu indolent in a-l critica.

Ce sa-i ceri? Sa iasa sa protesteze? Un mos cu barba alba in piata Universitatii? Asta e marele curaj al careului de asi ai culturii de sub Carpati? Ca NU s-au dus la un eveniment cultural ca dupa aceea sa poata arunca sageti in liniste la blandul Ben al Institutului Cultural Roman, pana la urma “omul cu bani”? O sa-i pese cuiva de curul intors ostentativ, ca de multe alte dati, al angeleologului? In cele din urma charisma omului Plesu nu poate acoperi coloana vertebrala franta a omului de cultura Plesu. E ca in bancul cu Stefan cel Mare cand vin turcii, azi zice aduceti-mi camasa rosie maine zice aduceti-mi pantalonii maro.

Imi e teama ca prea multi ganditori romani, daca nu cumva majoritatea, traiesc un scrupul existential care le sta ca un furuncul pe cap in timp ce se imbraca invariabil in maro. Curajul ar presupune mai mult decat pareri exprimate prin diverse camere in preajma liotei de fani, sau prin cafenele unde sunt tratati ca nano-semi-zei. Unde s-a dus cultura romana cand domnul Plesu a fost ministru? Inca imi rascolesc memoria dupa o mare realizare a domniei sale atunci cand christic ridica piatra.

Vedeti voi, pe mine asta ma doare (inca) foarte tare. Goliciunea. Asa ca vine unul sau altul si se plang ca viata e greu mi s-a luat si inca de mult. Pentru mine ecuatia e foarte simpla, suntem in plina extinctie in timp ce acela pe care-l vilificam, ignoramus-ul, cocalarul, manelistul, romanul verde, paranoicul, jihadistul, parlamentarul cu patru clase, milionarul cu mortii ma-tii in gura, acela prospera. Prospera pentru ca e adaptat. Prospera pentru ca intelege lucruri despre lume pe care melcul docent de cochilie nu le pricepe dar indrazneste sa faca o teza de doctorat despre asta.

Eu aleg sa nu ma retrag, domnule Plesu. Asta inteleg eu din titlul compunerii dumneavoastra, cam singurul lucru la care ma pot raporta. Nu sunt patriot, sunt cel mult filofil, gnosofag si sincer nu prea-mi plac oamenii printre care traiesc. Daca nu am grija singura solutie pentru viitorul copilului meu e exilul, batranetea mea la fel va fi un fiasco in grija viitorilor medici de aici (vor mai ramane oare cativa si pentru oasele mele), am sa citesc tot un fel de Pravda si-am sa cant imnuri de partid si asta pentru ca batranii de azi, domnule Plesu, stau prin vastele cazemate asteptand fatidic, inca, sa vina cineva sa-i salveze. Ce sa le mai cerem, m-ar intreba cineva, n-au facut destul ca au trait, si ca au invins?

Au invins CE?

Oamenii care au facut revolutia nu au fost ei. Media de varsta a celor din strada era 20 de ani, oameni nascuti doua generatii dupa ei, copiii lor care s-au uitat cu stupoare cum vreme de 20 de ani parintii lor n-au facut nimic inafara de coquillage, adaptare si o surda supusenie. Anno 2013 si au trecut din nou 20 si plus de ani de atunci, iara singura solutie a domnului Plesu e repozitionarea strategica.

Multumim. Din suflet. Multumim.

G