Există un entuziasm, zilele acestea, despre medici și medicina românească. Nu ar fi prima oară. M-am dus zilele trecute în urmă la 2007 când scriam înfiorător de asemănător, pe undeva, despre sănătatea și starea sistemului. Ironic, ministru era tot domnul Nicolăescu. România avea cam cu 15 mii de medici mai mult, contribuția la bugetul de stat era sensibil mai mică, la fel și alocarea de fonduri pentru clinici, spitale etc. Ce inseamnă șase ani? Enorm. Nu foarte mult în devenirea unui popor, o viață de om pentru mine. Că în 2013 încă mai avem o dezbatere despre rolul sănătății în viața individului, și-a ofertantului de servicii, mi se pare relevant pentru discuția care urmează.
Și atunci, ca și acum, blocajul e la nivel de bani. Percepția publică e că nu sunt bani. Cred că percepția publicului e eronată, indusă ce-i drept de diatribele interminabile ale unor oameni obișnuiți să țipe la televizor, cam ca în povestea cu băiețelul și lupul, ”guvernarea anterioară v-a furat banii”. Grețosul ”băieții deștepți”. O categorie iluzorie. Lauda laudelor, am mai prins un băiat deștept.
De ce-o fi băieți deștepți doar cînd vine vorba de furat? Și de ce e asta o formă de deșteptăciune?
Cine va avea curiozitatea să îi citească cele două cărți autobiografice va descoperi că Ayaan Hirsi Ali are de fapt răspunsul la întrebările de mai sus. Ayaan Hirsi Ali e o militantă pentru drepturile omului și ale femeii în societatea musulmană. E născută în Somalia, a emigrat în Olanda unde a fost și membră a Parlamentului, e urmărită ca și Salman Rushdie de radicaliști islamici și există un preț pe capul ei. Motivul? A criticat Coranul și pe Profet. A vorbit despre mutilarea genitală a femeilor în țara ei de origine în numele purității. A făcut un documentar cu Theo van Gogh numit, succint, ”Submission”. Theo van Gogh a fost omorît cu lovituri de cuțit și pe corpul lui sângerând a fost lăsat un bilet pentru Ayaan. Urmezi. Rândurile următoare nu sunt despre războaie religioase însă.
În Nomad Ayaan vorbește pe larg de eforturile pe care a trebuit să le facă atunci când a aflat de existența banilor. În Somalia majoritatea oamenilor se descurcau folosind sistemul imemorial de troc. Prețurile erau estimate în alimente, animale și bunuri în general. O anecdota simpatică povestită în cărțile ei e cum, la scurt timp după ce a dobândit statutul de refugiat, a aflat că are posibilitatea să facă un împrumut la bancă pentru mobilarea casei. Era prima ei casă, goală dar curată. Avea pereți și ferestre. Avea apă curentă la robinet. Ayaan s-a dus și, dintr-o semnătură, a primit 5000 de shilingi. O sumă colosală pentru cineva care începuse de la câteva sute pe lună sub forma unei alocații sociale. A plecat de acolo cu sentimentul că e cel mai bogat om de pe planetă, s-a dus cu colega ei de apartament la primul magazin și au început să se uite la canapele, dulapuri, covoare, draperii. În particular un covor deosebit i-a atras atenția. Era superb. L-a vrut. I-a zis vânzătorului ”vreau covorul ăsta”. Vânzătorul s-a uitat, amuzat, și a întrebat-o – ce-i drept – sunteți sigură doamnă? Ayaan avea o bucățică de plastic în buzunar care îi dădea siguranță. ”Da”. Zis și făcut, cartonașul magic a trecut prin POS și Ayaan a plecat cu covorul dorit din magazin.
Costase 4800 de shilingi.
Seara au venit în vizită prietenii ei olandezi să vadă cum și-a mobilat casa. Au rămas obnubilați când au văzut ditamai covorul de lux în sufragerie iar în rest aceeași sărăcie lucie.
S-au scandalizat.
Ayaan cum ai putut să faci așa ceva? Nemernicul a profitat de tine! Și au dus covorul înapoi dar era prea târziu. Comunitatea a organizat o chetă și fiecare i-a făcut cadou lui Ayaan cuțite, furculițe, scaune, perne și așa mai departe. Necesarul unei case. Ayaan era zdrobită.
E posibil că și noi, ca și Somalia, venim dintr-o civilizație tribală în care banul nu are valoarea lui standardizată. România e o țară săracă unde trei sferturi din populație supraviețuiesc cu aproximativ 150 de Euro pe lună. Cam cât dau eu pe motorină dacă am grijă să nu conduc foarte repede și numai în oraș. Asta înseamnă că majoritatea populației nu poate cuprinde cu privirea cam cât înseamnă un milion de Euro sau, și mai rău, un miliard. E prea mult pentru creierul lor. Cine zice, în schimb, că între ei, și cei care guvernează azi, e o diferență fundamentală se înșeală. Anecdote precum cea povestită de Ayaan Hirsi Ali abundă în România, ajunge să deschizi televizorul și vei vedea miriade de astfel de întâmplări, oameni care în spitale au cheltuit resurse prețioase pe roboți care n-au operator, pe RMN-uri care n-au consumabile, pe CT-uri care stau prăfuite în garaj, pe tot felul de trăsnăi inutile. Stai și te întrebi de ce au făcut asta? Reavoință? Câtuși de puțin. Oamenii au primit ca și Ayaan un cartonaș de siguranță și li s-a spus cheltuie banii. Cheltuie-i repede că altfel ți-i iau. Nu spun aici că un agent motivațional suplimentar era și ”cheltuie-i că îți iese și ție un comision”. Comisioanele nu sunt obiectul articolului meu de azi. Azi vorbesc de naivitatea malignă din România. Un cancer social. Și unii, și ceilalți, populație și conducători, sunt blocați în paradigma somaleză. Suntem niște ridicoli consumatori de bani dar nu suntem buni cheltuitori de bani. Timpul scurt mă reține să pun aici toate poveștile pe care le știu, de la situația de la Severin unde s-au cumpărat vaze și parfumuri, la comuna unde s-a făcut școală de nu-știu-câte mii de sute de Euro și au rămas fără termopane încât copiii continuă să meargă 12 kilometri sau ceva până în satul vecin. Ah, și între timp ne inflamăm tiroidele pentru că Biserica Ortodoxă, Patriarhia manevrează cu succes bani în construcția de biserici și catedrale. Ca și cum banii ăia – văd scris adeseori pe facebook sau website-uri media – ar ”putea” fi folosiți pentru construcția de spitale sau cabinete. Da, ar putea, dacă spitalele sau cabinetele ar avea oameni învățați să cheltuie bani.
Or medicii sunt penibili la capitolul acesta. E una dintre consecințele inedite, nefaste și inaparente a anilor de plată informală în Sănătate. Fiecare are o autonomie discretă a venitului lui, noțiunea de ”comunitate” de medici e putredă, coruptă, că unii dintre ei au ajuns ridicol de bogați e iarăși inutil pentru dezbatere. În România medicii nu știu să cheltuie bani încât medicii, și pacienții, să o ducă mai bine.
În discuția cu doctorul Arafat domnia sa a spus la rându-i o anecdotă cum că pacienții la Tg. Mureș i-ar fi dat 100 de lei medicului, dar 10 lei Clinicii pentru dezvoltare. Raportul mi se pare relevant. Intuitiv și unul, și celălalt, medic și pacient înțeleg că statul și aparatul înșiși sunt execrabili cheltuitori de bani, și că diletantismul face că mai degrabă te bazezi pe vrabia din mână, decât cioara de pe gard.
Îmi aduc aminte și de predecesorii mei patriotarzi, voci puternice dar știrea zilei de ieri în privința ”erorilor” din sistemul de sănătate. Cînd spun că problema e la end-user, la consumator confrații îmi sar în cap. Când vine vorba însă de scris proiecte de sănătate aceiași oameni se uită sfioși, până la urmă și ei sunt niște ochi dalbi cu mâna întinsă, condiționați, umili, supuși și neputiincioși. Pentru că asta a fost strategia ultimilor 60 de ani, ține indiviul neputiincios, zdrobește-i aripile ca să-l poți controla. Lasă-i impresia că singura lui carte de jucat e să devină un număr, o furnică, un scripet în mecanismul magnific al Partidului Părinte.
Uite ce mă doare pe mine. Am o categorie specială de pacienți. Sunt oameni care sunt buni cheltuitori de bani și pe care statul îi jugănește, îi fugărește, pentru că ei sunt cei care fac bani statul îi căpușează îngrozitor, vine Fiscul peste ei, se dau amenzi lunar, se fac acuzații, procese se practică o poteră statală din interiorul căreia libera inițiativă e practic anihilată. Centralismul deșănțat înseamnă că da, pe de o parte ai să reușești pe termen scurt să încasezi niște bani cam în același fel în care Ceaușescu făcea asta, nimeni nu reinvetează roata. Dar ai să distrugi ziua de mâine. Discuția pe fond nu e de bani. Banii înșiși nu înseamnă nimic. Discuția e de cheltuitori și ceea ce înseamnă management inteligent.
Ministrul Nicolăescu practică o agendă de socoteli de clasa a IV-a. Cireșica are mere, Cireșel vine și cere. Bine, nu e chiar așa dar aceasta e imaginea publică vehiculată de domnia sa. Face asta nu pentru că n-ar ști mai bine, e totuși un economist rezonabil. Face asta pentru că e limba înțeleasă de alegătorii dânsului, din Ardeal până în Dobrogea înțelege tot votantul că unde ai patru lei nu poți să dai cinci. Hai să luăm de la carii și să dăm la cancer. Nu contează în mintea domnului ministru că avem cea mai proastă sănătate dentară din Europa, că 90% dintre români au dinți stricați, că poți să mori din cauza bolii dentare pentru că e favorizat infarctul miocardic și alte bolii ale inimii. Evident că dacă pui o măsea cariată în tarabă cu bolnavii de cancer dilema e rezolvată. Dintele așteaptă, ia o pastilă, hai mai bine să salvăm populația oncologică. E o isterie provocată special în scopul de-a menține tema de dezbatere în aritmetica cifrelor mici. Asta nu e sănătate. E bătaie de joc.
Majoritatea românilor nu au un plan financiar. Nu au bani puși deoparte. Trăiesc din împrumuturi – cei care reușesc să se împrumute – rostogolind venituri de la o lună la alta. Vlad Petreanu are recent un comentariu la el pe blog unde observă – corect – că mirajul sărăciei vine și prin aceea că majoritatea bugetarilor habar n-au câți bani dau ei, de fapt, lunar pentru sănătatea lor sau pentru drepturile lor civile. Bine, că întreabă retoric după aia dacă cetățeanul ”ar mai da șpagă” dacă ar ști câți bani bagă lunar e un bemol în toată argmentația. Contribuabili sunt doar vreo 4 milioane de români. Bugetari doar vreo 3 milioane. Restul până la 20 de milioane sunt subvenționați sociali și persoane fără venit pentru care e irelevant deoarece și pentru că ei sunt doar utilizatori de sistem. Pe românește îi doare în cur și bine fac că îi doare în cur. Nu e ca și cum dacă cineva îți dă o gogoașă caldă ai să te gândești cât o fi costat.
Vina nu e a prostimii. Vina e a improstitilor. Vina e a celor care admit că lucrurile de care vorbesc aici există și sunt permise. Nu sunt permise de prost. Nu sunt permise de analfabet. Nu sunt permise de politician, acest măscărici superb al modernității. Nu. Sunt permise de mine și de tine, de oamenii cu facultate, sunt permise de intelighentzia dezolată și pasiv-agresivă. Sunt permise de toți firoscoșii cu diplomă care, divizați și patetici, s-au retras în vizuina lor de studiu aprofundat al anonimității. Nu poți să spui ”sunt intelectual” sau ”sunt deștept” și să admiți că la sfârșitul zilei n-ai făcut nimic pentru asta. Tu pentru tine, mâncător de pâine. Singurătatea mea – dacă e să fie una – nu e dată de histrionismul meu, sau de plăcerea mea de-a mă curvi pe sticlă sau în presă. E dată de disponibilitatea mea de-a cheltui timp pentru mine și în alt mod decât acumularea de substanță personală. Nu pot să evit gângavul social, nu pot să ignor axila care pute în cabinetul meu personal. Ah, și am un defect de personalitate.
Eu nu știu să mă plâng. Geaba plângi, geaba bocești. Nimeni nu-ți aduce apă.
Remember?
Mulțumesc, mamă.
G
andreanum & co 