Tangente

Nu stiu ce caut in meseria mea. Nu am ajuns aici pentru ca am visat-o, intr-o zi, pe cand eram copil. In fapt daca stau bine sa ma gandesc nu aveam vreun vis anume cu mine cand urma sa fiu mare. Cel mai pervaziv gand a fost ca mi-as fi dorit sa devin un Alexandru. Ani la rand m-a urmarit incertitudinea daca cineva poate, intr-adevar, sa devina un Alexandru. Eu eram un Gabriel. Gabriel nu e o profesie. Bine nici Alexandru, dar Alexandru parea o republica mai interesanta decat Gabriel. Am oscilat mult in ziua in care am avut un copil daca ar trebui sa-l numesc Alexandru. Nu l-am numit Alexandru. Alexandrul meu nu s-a nascut niciodata si nici nu va fi. Orice ar insemna asta.

Ca o bila m-am simtit impins prin diversele crevase ale vietii. Placerea de-a povesti a venit odata cu pofta vorbitului. Si am vorbit, si vorbesc cu pofta. Dar mai mult decat pofta de-a vorbi mie mi-a placut sa tac si sa imi las mintea sa coloreze cuvinte pe dinauntru atunci cand citeam. Randurile ieseau din pagina si-mi dansau in fata ochilor, unele cuvinte aveau un parfum anume, sau o arome, altele imi zornaiau urechile firii si le auzeam timp dupa timp, zile mai apoi, in timp ce-mi vedeam viata in culori de Alexandru.

Nu stiu daca fiecare sinestet ar trebui sa se faca psihiatru. Eu n-am stiut pana tarziu ce e aia sinestezie. N-am stiut pana in ziua cand citeam Musicophilia a lui Oliver Sacks si el povestea de cineva pentru care notele muzicale aveau un gust aparte si atunci am inteles. Am inteles ce zicea Boris Vian in Spuma Zilelor despre pianocteil. Mintea mea s-a nascut ca un pianocteil. E o muzica a vorbelor si fiecare poveste e un fragment inimitabil de muzica, si din fiecare nota iese o aroma aparte care coloreaza un cocktail irepetabil. La fel de irepetabil ca cerneala de pe umarul meu drept care incepe de cativa ani sa-l coloreze intr-un model al propriei mele identitati. M-am hotarat, de cativa ani, sa-mi scriu povestea pe mine si sa o las sa se vada asa cum e ea. Hieroglific. Il astept pe propriul meu Champollion, candva, sa foloseasca o noua piatra Rosetta.

Piatra Rosetta nu are nimic magic in ea. Am vazut-o la British Museum in 2005. Nu iradia nici un fel de energie extraterestra. A fost doar o intalnire intre un bolovan, si-o minte pregatita.

La fel si eu cu psihiatria. A fost o zi cand vorbeam cu o doamna intr-un salon la spitalul Colentina cand la final doctorita Patrascu mi-a zis ca ea n-ar fi vorbit o ora cu pacientul. Si am inteles. Am inteles ca eu vorbesc o ora cu pacientul. Si ca nu foaia lui de observatie ma intereseaza, in fapt nu ma intereseaza foarte mult daca si-a taiat unghia sau daca are trombocitele mici. Sunt detalii periferice in muzica mea. Ma intereseaza vocea lui. Vocile oamenilor sunt muzici irepetabile. Fiecare om isi spune povestea cu o anumita intonatie, si uneori inflexiunea vocii mie imi aprinde mintea si inteleg ce spun, nu ce spune de fapt ci ce spun de fapt, poate cineva vorbeste de corcoduse dar eu inteleg ca il doare, sau ca e plictisit de moarte de moaca mea, sau ca ar prefera de fapt sa vorbeasca de prunele vecinului. Si n-am o explicatie logica pentru asta, ma simt vag vinovat in unele dimineti ca pe vremea cand treceam valea la Bocutsa sa fur mere varatece si trebuia sa ma furisez suficient incat sa nu ma vada nenea Nica si apoi tiptil prin iarba, insfaca repede cateva mere in tricoul transformat in buzunar si apoi repede, repede inapoi spre palan si sari, cu riscul ca ai sa-ti infigi aschii de lemn in genunchi, repede inapoi spre locul de siguranta. Merele varatece sunt bune. Zemoase si dulci la o vreme cand alte mere iti fac gura punga, netereminate si puchinoase. Merele varatece merita furate precum cele din gradina Hesperidelor. Merita sa tii o vreme, ca Hercule, lumea pe umeri cat se odihneste Atlas.

Si asta fac. Asta fac in fiecare zi. Fiecare zi e un semn de intrebare catre arhitectul interminabilelor povesti. Ce ai sa-mi oferi de data asta? Ce enigma mai am de dezlegat si cum am sa o dezleg eu? Am citit oare destul? Cu siguranta nu. Sunt suficient de nebun incat sa ma bag in asta? Neindoielnic da. De ce fac asta? Pentru ca am stiut dintotdeauna ca binele exista si exista neconditionat. Pretutindeni. Exista bine in mere varatece, si in perele de la Boac, exista bine in rosia din gradina si in smeurisul in care intri pana sangerezi doar sa culegi minunile alea ciclamen, exista bine in fiecare om sau bestie si tot ce ai de facut e sa sapi dupa el cu unghiile pana ti le-ai rupt si nu-ti mai simti degetele. Stiu ca Alexandru nu ar fi facut asta. Nu stiu cum stiu asta. Alexandru ar fi fost chirurg, cu siguranta un chirurg mediocru. Alexandru ar fi stat in banca lui si si-ar fi numarat suturile. Gabriel nu face asta. Eu nu fac asta. Eu sunt o minte ca un fagure in care vin in fiecare zi albine si depun miere. Pe masura ce trec anii ma obisnuiesc cu ideea si inteleg ca inteleg mai putin si ca probabil va veni un moment cand n-am sa mai inteleg nimic. Si poate atunci am sa fac pasul in spate la peretele pe care-l pictez si va avea sens. Fresca va avea sens. Va fi un tablou ca al primilor oameni care si-au suflat mainile cu ocru in pesterile din Pirineii francezi in magdalenianul tarziu. Si am sa ma bucur de el ca un copil pentru ca in fata binelui individul are o reactie spontana. De bucurie. De elatie. De extaz total. Nu stim de ce picteaza creierele noastre. Eu nu-mi inteleg pornirea creierului de-a cauta povestile in mintile oamenilor si de-a fi mereu pregatit, la datorie, sa absoarba o noua istorie.

Si istoriile nu sunt frumoase. Sunt povesti cu draci si vrajitoare si demoni inaripati. Sunt povesti cu violenta si drama, cu final trist, atat de trist incat uneori plangi tacut in mintea ta cand nu poti sa plangi in mintea lui pentru ca e deja inecata de plans. Sunt povesti cat un desert in care ziua mori de cald si noaptea de frig.

Si apoi sunt povesti pe care tu le decizi. Tu esti mana care sufla ocru nou in mintea lui. Cel mai intim privilegiu, e ca si cum ai atinge poala lui Dumnezeu cu mana sau s-ar uita, bland la tine, dintr-un tufis in flacari. Uneori ia timp, uneori te cuprinde disperarea, uneori iti pierzi tot, te pierzi pe tine, tot ce stiai, tot ce ti-ai imaginat ca stii despre povestea respectiva. Uneori haosul cuprinde totul, rasar arme si amenintari, uneori pierzi. Uneori ramai dezamagit de tine, uneori sunt oameni pe care n-ai sa ii ajuti si sunt oameni care iti vor spune ca esti un jeg si un incompetent, un farsor si un sarlatan. Vor fi oameni care iti vor intoarce spatele. Povestea nu e niciodata blanda, buna sau generoasa cu cel care o citeste. E doar curiozitatea intorsului de pagina care il tine pe transfug in priza naratiunii si curajul de a fi acolo pana la capat.

Cred ca exista o melodie comuna pe care o canta toti oamenii de cand se nasc pana mor. Cred ca se nasc cu instrumentul si apoi cand mintea lor incepe sa cante oamenii improvizeaza precum Ainurile lui Tolkien si fiecare canta cantecul lui. O singura data in Univers. Irepetabil. Si o bucata de cantec poate va fi replicata de altcineva, luata, adaptata, schimbata intr-un fel anume. Eu? Sunt omul care acordeaza piane si se bucura cand Cantaretul, adevaratul artist, isi ia pianul in primire. Il vezi cum ii tremura mainile de anticipatie, oare are sa falseze din nou, oare se va rupe din nou coarda? Ii e teama sa o atinga, o ocoleste de multe ori, melodia nu e la fel fara clapele ramase neapasate. Faci ce ai de facut, invarti ce ai de invartit, un miracol se intampla – vorba lui Daniel Dennett – si voila! pianistul se intoarce la menirea lui de pianist.

Pe mine nu cartile m-au invatat sa acordez piane umane. Pe mine pianele umane m-au invatat sa acordez piane umane. Voi nu stiti cat de importanti sunteti pentru mine si, mai ales, pentru cei care vin dupa voi.

Ieri ea a venit cu muzica vesela a revenirii in ochi. Si mi-a povestit in lacrimi cum isi canta cantecul mai bine de cateva saptamani. Si am ascultat, umil si stupefiat ca de fiecare data, si mi-am umplut geanta cu speranta pentru negrul care va sa vie. Si povestea simplu si frumos, si cuvintele se colorau spontan in cuvintele fericirii. Si zambea ca un copil. Zambea ca un Gabriel. Nu ca un Alexandru. Si am rugat-o frumos sa isi ia timp sa scrie lucrurile astea si sa mi le dea odata. Si daca are sa mi le dea eu am sa vi le dau voua. Sa va acordati propriile instrumente la muzica ei. La muzica lor.

G

Advertisement