J

In timp ce J asteapta intr-o capela viata veacului ce va sa vie ma simt impins sa scriu. Din nou. De oameni care nu mai sunt. E al treilea om drag pe care-l pierd in doua luni. De data asta neasteptat. E inca infiorator de proaspat totul. Dupa ziua de ieri cand am umblat dezolat prin propriile mele amintiri, dupa momente in care parca am baut nisip din paharul propriei mele minti m-am trezit azi vag amuzat de dimensiunea desertului. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Ante bellum, memento mori. Memento mori. Aminteste-ti ca esti muritor. Si ca un facut de jur imprejur moarte. De Paste s-a prapadit un coleg de-al cumnata-mii si s-a prapadit si un coleg de-al sora-mii. Deunazi s-a prapadit sotul unei colege de-ale mele intr-un mod stupid si gratuit. Sa mai spun ca era coleg cu sotia mea si ca si in coltul ei de univers oamenii lupta sa se reconcilieze cu stupiditatea finelui de viata?

Pentru ca in momente ca asta iti dai seama ca esti un dansator pe sarma. Suntem toti nascuti intr-o zi nefasta, in veacul vostru de melancolie, durerea lor, prilej de veselie. Iar cugetarea mea – cine stie – un lant de glume. Toparceanu il parodia pe Demostene Botez cand a scris versurile ciopartite de mine; uneori parodiatorul reuseste sa intreaca originalul, e ca atunci cand vocea unui artist isi imprumuta timbrul cantecului spart al catirincii de Cismigiu. Poate s-o opri careva sa observe disonanta. Dar adevarul e ca oamenii nu se opresc; traind imping carutul prin propriul supermarket si culeg, absent, lucruri de pe raft. Supermarket-ul e plin, unele obiecte sunt chiar la oferta, si apoi ne insiruim cu totii ca margelele usor spre iesire, unde ne ordonam minunile pe-o banda rulanta si asteptam, resemnati, sa ne vina randul. Cash or credit? Bonuri de masa.

Viata e stupida ca un bon de masa. Mai niciodata nu-ti ajunge mai pentru nimic, e nevoie sa o suplimentezi cu bani din buzunar iar daca n-ai te abtii, o vreme, de la viata, pana iti permiti un bum. Marea cumparatura. Si la revedere.

Pe J l-am cunoscut in timp ce astepta sa i se nasca nepoata. Avea un solz de peste infipt in degetul mare de vreo doua saptamani si, in stilul lui bonom si degajat, incepea deja sa-si faca probleme ca ii crescuse policele in dimensiuni pana la proportiile unui caltabos. S-a lasat cu mers la spital, ne gratula voluptos pentru calitatea noastra de-a fi doctori si s-a lasat majestuos pe mainile noastre in timp ce se plimba de la Radiologie la chirurgie, unde l-au scapat de meschina aschie animala, si apoi acasa. Nepoata lui, spectaculos de frumoasa, s-a nascut intr-o zi de 13. E straniu cum D e nascuta intr-o zi de 13 si are acelasi nume ca cea din cauza careia, intr-o zi de 13 ianuar printr-un ordin 13 urma sa devin medic psihiatru. Ah, si unde mai pui ca e de-o varsta cu actuala mea relatie din urma careia am ajuns sa ma casatoresc din nou si sa fac si un copil. Providential, cu degetul gonflat de inflamatie, J a intrat in viata mea si s-a lipit profund de aripile mele.

Nu cred ca i-am spus vreodata ce specie rara de om e. Posibil ca a stiut-o, mi-a fost mereu bine imprejurul lui, in ochii lui albastri si in vocea lui calda, in usurinta cu care am putut vorbi mereu in preajma lui de lucruri mici si mari. Si-a dat firea mai departe, dar nici unuia dintre copii nu i-a lasat privirea. Toti au luat gena mediteraneana din partea jumatatii egale a lui J. Printre ei, maslinii, J aparea mereu in contrast.

Iar de dimineata m-am trezit vag amuzat de faptul ca mi-am dat seama ce-ar fi zis el la gandul ca ii scriu ferparul deja in minte si-mi caut cuvintele. Si mi-ar fi trantit un citat obscur dintr-o carte sigur citita de el dar incert priceputa de mine; J era un erudit si biblioteca din sufragerie, imbacsita si infundata de-atatea carti rufoase unele peste altele ar fi fost marturie la proces in caz ca cineva s-ar fi trezit – prin absurd – sa-l calomnieze vreodata si sa-l faca prost. J nu a fost prost. J – refuz sa cred inca un adevar care s-ar putea sa fie adevarat – a murit dintr-o prostie.

L-ar fi putut omori solzul de peste. Pestii sunt animale foarte scarbavnice, sunt tot felul de bacterii oculte care se ascund printre cornozitatile alea ale lor si pierdut printre epiderme un solz poate da o infectie intractabila. Ieri noapte, un altfel de solz l-a dovedit pe J in timp ce avea, pe burta, cusut un fermoar cumparat din piata de la Obor.

J a facut pancreatita.

Ce mizerie.
J a facut pancreatita si in trei saptamani s-a dus. Din zambetul ala larg si nesfarsit n-a mai ramas nimic mai mult decat o amintire, un vant prin praful zilei de ieri. Si imi dau seama ca nu l-am cunoscut dar l-am intuit intr-atat de mult incat imi pare ca a murit o bucata din mine. Habar n-am de biografia lui dar din voce i-am stiut-o si n-o pot vreodata povesti. Nu stiu de binele pe care l-a facut altora de un om cu mainile alea n-ar fi facut rau nimanui. Si atat de bun a fost incat nici n-a fost nevoie sa-i spuna copiii tata pentru ca era subinteles, ar fi fost un oximoron sa-i zici lui J tata pentru ca intruchipa paternitatea. Grija. Compasiunea.

Cred ca de-aia doare cand oamenii mor. Suntem legati unii prin altii cu sfori de compasiune si de liniste, inauntrul spatiilor noastre de atasament sta linistea ca omul ala n-o sa-ti faca vreodata rau si atunci te lasi in mainile lui cum el se lasa in mainile tale. Iar cand dispare din locul unde l-ai stiut e ca si cum dusmanul a trecut de porti si-ti da foc casei si grajdurilor mintii; si stii ca acolo n-ai sa mai poti pune unul ca el. Cretina realitate, vesnica realitate ca oamenii sunt de neinlocuit. Cei buni se duc, buruienile rezista interminabile si n-ai sa stii sa zici daca ar fi o lume mai buna cea in care omul bun sta, si omul rau pleaca. Din regretele pentru ei iti ridici mintea din tarana si o strunesti cum te pricepi mai bine.

Am o groaza tepida de momentul cand am sa-l vad. Am sa va spun un secret despre meseria mea. Cred sincer ca majoritatea dintre noi medicii facem ce facem pentru ca avem o sensibilitate particulara fata de moarte; cred ca in mod neobisnuit ne place cum arata oamenii vii si mai cred ca luptam sa obtinem viata aia pentru ca, in secret, tremuram grozav la paloarea cerata a mortii.

Dar moartea e. Si moartea exista. Si uneori moartea se ascunde dupa un fermoar.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s