Compassionata

Cand m-a sunat Maria Coman sa ma intrebe daca sunt dispus sa vorbesc cu o reportera de la ei despre copiii din orfelinate am raspuns, trebuie sa admit, fara prea mult entuziasm. Inveti, in ani de lucrat cu media, sa te protejezi de foamea de mizerie a presei intr-un fel sau altul. Surprizele sunt interminabile, de la copiii proaspat absolventi trimisi ca vitele la taiere sa acopere subiecte mai mari decat codul lor numeric personal pana la interpretarea tendentioasa, partizana a cuvintelor tale intr-o camera de montaj. Totul pentru Zeul Banana.

Marti a fost o zi isteric de plina. Coincidenta facea ca stirea zilei, indelung dezbatuta, a fost operatia de dubla mastectomie pe care si-a facut-o Angelina Jolie. Umanitatea frisona la gandul ca sanii Larei Croft au ajuns intr-un frigider la examen anatomo-patologic. Telefoane, invitatii la stiri sa dezbatem tema. Si undeva, pe la pranz, vocea subtire a unei femei care – la capatul celalalt al firului, nu parea ca iese din stereotipul format. Am stabilit ca ii pot da o ora la sfarsitul programului meu. Mi-a spus ca nu ar avea nevoie decat de 30 de minute.

Dar pentru ca urma sa plec direct in studio nu a fost rost de graba. Am sfarsit prin a vorbi o ora si jumatate. Din discutia aia doar putin, cum e normal, a ajuns in materialul final. Mesajul luat acasa pentru mine, personal, a fost sa-mi las mereu loc de curiozitate pentru fiecare jurnalist nou cu care vin in contact. Denisa Morariu si echipa care au venit cu ea au rabdat stoic, si elegant, comentariile mele la subiectul cu care au venit. Si-au facut munca profesional si la sfarsit ne-am strans mana pe buna dreptate.

Emisiunea se numeste “In Premiera”. E un produs al lui Carmen Avram. Din compasiune pentru subiect am sa incerc sa largesc un pic mintea ta, care poate te-ai uitat sau ai gasi timp sa te uiti la o ora de marturii infioratoare ale unor oameni aruncati, imediat dupa nastere, in orfelinatele statului roman asa cum se regasea el la sfarsitul regimului comunist. Acum 24 de ani. Aproape un sfert de secol. Orfelinate care, dincolo de mobila de pal si jucariile mai inzorzonate, nu si-au schimbat firea foarte mult.

Lucrez in domeniul drepturilor omului si ale copilului indirect din 2008. Nu e preocuparea mea principala. Nu sunt activist. Am chiar o mica alergie la mesajele umanitare, umanist fiind intra totusi in conflict cu formatia mea liberala. Mihaela Enescu, un om pe care l-am iubit mult in scurtul timp cat am lucrat cu ea la Grigore Alexandrescu imi vorbea periodic despre cazurile copiilor arsi din parinti sarmani, tampiti si cu iq de doua cifre care-i puneau mila la indoiala. Ii lua, ii pansa, le punea pielea la loc unde fusese arsa de soba, lapte clocotit, butelii explodate si alte dispozitive improvizate si ii trimitea inapoi doar pentru a-i revedea, la un an dupa, arsi in alta parte pe o fractie nenaturala dintre ei. Problema pe care o discutam, si de care-mi dau mult prea acut seama, e ca intr-un asalt de hoarda vine un moment cand descoperi inutilitatea. Apare intrebarea fatidica “la ce bun”. Speranta moare. Optimismul devine o forma de banc sarcastic. Nu mai vezi cei carora le-ai facut bine. Vezi doar inutilitatea binelui. E altfel decat in cartile copilariei in care chiar cand Raul parea ca biruie eroul providential apare si salveaza ziua. Pe Pamantul real, al oamenilor mari, Raul triumfa. Raul indura. Raul colinda pe strazi.

Cel nascut in libertate, educat in manuale cu coperti cartonate si care si-a baut cornul si laptele, va privi cu oroare scene desprinse din gulag. Oroare si fascinatie. Onoarea lui e intacta, speranta lui pulsatila. Nu e nimic mai naiv – desi frumos – sa vezi un om rumen in obraji si bine hidratat cum lacrimeaza la mizeria planetei si-si propune, instantaneu, ca se va da jos din caleasca lui de supravietuire sa ia contact cu mocirla. E superb. E pervers pe undeva. Si evidentele arata ca majoritatea se vor sui tiptil inapoi in trasurile lor rezonabile si vor ajuta copiii muribunzi din Africa (sau inchisi in sanatorii de pe Siret, dupa caz) cu donatii minute din fondurile lor personale pentru medicamente, bomboane, cozonaci sau plase de tantari (din nou, dupa caz). Sunt multi cei care au un astfel de lux. Uneori luxul e doar acela ca se afla la un centimetru deasupra mizeriei, n-au de unde da mila, abia le ajunge pentru ei.

Dar simpla inechitate care ii plaseaza pe unii la baza curbei lui Gauss nu e suficienta sa ne intoarcem privirea de la condamnati. Privind catre ei insa, obligatoriu, va trebui sa ne pastram compasiunea. E una sa admiti ca exista moarte si saracie si mizerie. E altceva sa devii tu cel care, prin duritatea detasarii logice anterior mentionate, mai dai un bocanc un muribund sa-i frangi grumazul. Rostul fundamental al prezentelor, motivul pentru care am vorbit o ora si jumatate cu Denisa pentru 3 minute la final, e ca in lupta pentru constiinta omului e nevoie sa ataci, sa ataci, si sa ataci din nou subiectul. E un front care se castiga cu fiecare minte. Tot ce ai nevoie e de rezilienta (si Mihaela Enescu o avea, mult dincolo de compasiune) si rabdarea de-a impinge bolovanul la deal pana in ziua cand invinge gravitatia.

Randurile de aici, deci, sunt pentru inca o minte. Nu o mie de minti. Nu un milion. Una singura. Mintea ta.

Denisa a venit sa imi arate fotografii cu adulti care continua sa traiasca in sistemul de sanatate neuropsihiatric romanesc. Practicile nu s-au schimbat fundamental. Continua sa abunde nenatural de mult fete emaciate, priviri bestializate si reflexe primitive de aparare; scalpuri cu zone descoperite de automutilare si cicatrice pe maini; paturi cu gratii si asistente care, in fata camerei de luat vederi, mangaie patern capete care nu au cunosc decat ocazional mangaiere in mijlocul unui peisaj pregatit special pentru “inspectie”. Dar inchide ochiul camerei, intoarce spatele si Dracul isi va ranji gura. Vocea blanda va urla. Palma care mangaie se transforma in pumn. Te intrebi “de ce”? Daca tu, ca cititor, ai voie sa pui intrebarea retoric eu nu am cum sa raman doar la retorica. Am nevoie sa merg mai departe. Unele lucruri sunt de bun simt si usor de inteles. Altele mai putin aparente.

Nicolae Ceausescu a avut un vis nationalist. Probabil educatia lui agrara, rurala motivata si de anii de ilegalism in “la belle epoque” monarhica a nilor ’30 in Romania au facut altoi pe ideologia sovietica, stalinista si-a creat un dictator de specie noua. Romania avea resurse, era pusa – atunci ca si acum – la raspantie de drumuri si atunci era loc sa visezi. Era loc sa speri. Ceausescu a visat o Romanie numeroasa, populata cu multi romani si puternica, atat de puternica incat sa stea libera de Uniunea Sovietica. Prin asta e greu sa-i faci un repros, culmea, ca a impins pe masa decretul 770 din 1966. Daca avortul fusese interzis in ’48, sovieticii il reintrodusesera ca fiind legal in ’57. Motivele merita ele insele o discutie separata dar nu aici. Ce a insemnat decretul 770? Nici o sansa de avort. O crestere spectaculoasa a natalitatii (chiar cu pretul unei rate aberante de mortalitate infantila). Un calcul sumar arata ca incepand cu ’67 in Romania s-au nascut nerezonabil de multi copii nedoriti. Dar lucrurile mergeau bine. A venit primavara de la praga in ’68. Romania a inceput sa primeasca de la americani Clauza Natiunii celei mai favorizate. Dupa criza rachetelor din Cuba miza razboiului rece s-a mutat o vreme in Orientul Mijlociu si Asia. A fost Vietnam. A fost Arafat si Organizatia de Eliberare a Palestinei. Ceausescu primea multi bani. Parte din ei s-au regasit in nivelul de trai. Oamenii si-au permis excesul de natalitate intrucatva. Copiii anilor ’60 au ajuns la fertilitate tocmai in preajma Revolutiei din 1989. Ei sunt, de fapt, cei care l-au omorit pe Ceausescu (psihologic vorbind). Ei sunt, in acelasi timp, cei care au umplut orfelinatele cu copii ai nimanui. La fel ca si in alte zone ale culturii omului nou, homo sovieticus nu avea voie sa aibe boala mintala, nu avea voie sa aibe devianti si perversi sexuali, criminalitate si – cu atat mai putin – nu putea sa fie reprezentat ca un parinte denaturat care-si abandoneaza copilul. Asa ca i-au ascuns privirii. Oricat de nemernica ar parea initiativa, e foarte aproape de o Endlosung, de o solutie finala asa cum alti nationalisti (dintr-o speta vecina ceausismului) inventasera pentru evrei. Istoria, cum rezulta, nu are prea multa imaginatie.

Ca in 1990 si o buna perioada a celor 10 ani care au urmat Romania a fost cunoscuta, si blamata, pentru gulagul orfanilor e deja arhi-cunoscut. Anno 2013 pare firesc ca cineva sa vina sa intrebe ce s-a mai intamplat cu ei, si cum de “inca” avem orfelinate in care (inca) sunt legati copii cu tifoane, sunt malnutriti, sunt neglijati samd. Adevarul sumbru este ca Prometeu a venit cu o faclie, a dat foc la un boschet, le-a explicat oamenilor la ce e bun si a plecat inapoi sa-i manance vulturii ficatul. La prima ploaie focul s-a stins si oamenii s-au uitat, ochi naiv in ochi maladiv, si s-au intors la practicile lor testate de pestera. Da, in prezent avem mult mai multe ONG-uri care fac presiuni. Avem mai multi bani. Avem tot felul de chichite prin care aducem informatia in casele oamenilor. Avem, vorba melodiei, di tati.

Dar e ceva, ceva atat de simplu, atat de elementar, atat de usor de facut pana la urma ca te intrebi (dar hai sa nu ne intrebam platitudini) de ce nu se face? Ce n-avem e o scoala care sa-i invete pe oameni cum sa se poarte cu un copil orfan. Nu avem oameni care sa aibe unelte cand se duc sa lucreze cu un copil cu nevoi speciale. Nu avem un colt de galaxie in care sa formam intervenanti. Nu e subfinantarea de care vorbeste atat de fad, in cele din urma neputiincios, onorabilul domn Astarastoae, presedintele CMR. Nu e vorba de bani. Banii nu sunt problema (oh, la dracu! banii nu sunt problema). Subfinantare, ca termen, poate fi folosit cel mult conjunct la intelect. Suntem faliti intelectual si educational. Or in lipsa practica nu are cum sa creasca. Sa specieze. Sa faca vreun progres. In lipsa practica se adapteaza darwinian, salbatic, unde nu le-ai luat oamenilor chingi de contentionare oamenii vor rupe cearsafuri, unde nu ai investit in camere de panica si de izolare oamenii vor izola oameni in gratii, unde nu formezi psihoterapeuti si nu decontezi psihoterapie oamenii se vor duce ca soldatul sovietic la razboi cu baioneta si pieptul dezvelit.

Eu nu ma indoiesc ca exista enorma bunavointa in sistemul de protectie sociala a copilului in Romania. Sansele ca doar o sleahta de psihopati, pedofili si criminali latenti s-ar duce sa ingrijeasca orfani contrazic logica elementara; pesemne ca sunt oameni buni, care vor sa mangaie copii si sa ii tina in viata care initial merg in directia aia. Sau oameni de rand care isi cauta de lucru si vor sa faca ceva mai uman decat, sa zicem, suptul penisului pe centura Giurgiului sau adunatul PET-urilor de pe platforma Glina. Acesti oameni rezista, insa, in malaxor la ordinul saptamanilor cel mult lunilor inainte sa sucombe epuizarii propriei compasiuni naive. Nu exista un Kappo in lagarele orfanilor romanesti dar el ajunge sa se reinventeze, din nou si din nou, pentru ca suntem un popor fara cap. Cititorul va retorta poate ca exista autoritate, ca exista administratie, ca niste tartacute ar trebui sa cada de fiecare data cand astfel de povesti ies la iveala. E o vesnica desuetudine, de la azteci incoace sacrificiul uman s-a dovedit ca totusi nu aduce ploaia.

In anul dupa explozia bebelusilor de la maternitatea Giulesti am lucrat grupuri cu asistentele de la spitalul Grigore Alexandrescu. Saptamanal. Oare cate spitale au grupuri de terapie in care oamenii sa poata sa isi spuna si ei pasurile, nevoile, frustrarile si supararile? Doamnele alea in costumase verzi, chirurgicale (in mod inselator imbracate caci majoritatea au o formatie vocationala de menajera ridicata in grad de infirmier sau asistent) au vorbit vreodata cu cineva despre cum sa isi faca meseria mai bine? S-a dus vreodata cineva in locurile astea sa antreneze personalul sa faca fata mai bine agresiunii la care sunt supusi ei, profesional, in remarcabila inferioritate numerica? Admit, si e ce i-am spus si Denisei Morariu, ca imaginile filmate sunt o forma de tortura contemporana aici, in mijlocul tau, printre aceleasi blocuri locuite de pensionari ca si al tau, si al meu. Te simti confortabil ca ai un fel de lagar pe strada vecina? Nici eu. Hai sa plangem un pic, hai sa tragem “autoritatea” de urechi dar la sfarsitul zilei autoritatea e o adunare de costume clonate la acelasi croitor, sunt la fel de sterili si neputincios ca si infirmiera aia. Oamenii stiu sa cumpere mobile, stiu sa decoreze veceuri cu Alba ca Zapada si cei Sapte Pitici, mai vine o campanie umanitara si le cumpara chiloti si pantaloni de trening si gata. Orfanii vor fi mai bine ingrijiti.

Daca vrei sa lupti mai bine cu abuzul in sanatate investeste in om. Investeste in ingrijitor. Cumpara educatie. Cumpara formatia profesionala. Adu oamenii care sa invete si da-le bani si du-te in scoli. Cheama tinerii. Cheama oamenii cu speranta intacta si da-le arme mai performante. Nu o sa le ajunga doar compasiunea pe care le-o da lacrima cand se uita la emisiunea lui Carmen Avram. Compasiunea e suficienta sa dai parizer la caini in fiecare dimineata. Eu nu-mi tratez pacientii cu compasiune. Le dau din compasiunea mea atata cat am, atata cat imi ramane, constient fiind ca va trebui sa-i tratez la fel, adica bine si performant, si cand raman fara, si cand am o zi in care sunt indatorat compasional din varii motive. E altceva, o forma de cunoastere, pe care o investesti in munca asta in folosul omului. Si n-are voie sa fie un efort providential. Nu are voie sa fie un efort mesianic. Nu are voie sa fie o aventura individuala a cuiva care vine, adopta trei copii si apoi vorbeste de ororile la care a asistat. Schindler a fost bun sa faci un film dupa el, mintea mea in timp ce am scris toate mai sus nu e despre cati as putea eu sa salvez, sau tu sa salvezi, sau “noi” sa salvam. Noi nu existam, si – mai mult – nu e problema “noastra”. Tehnic vorbind e strict problema acelora care au caderea sa faca ceva pentru ei. Ca ei nu fac suficient poate sa devina problema “noastra”, a mea si a ta, atunci cand judecam prin lentila personala si profesionala performanta lor.

Imi e suficient, deci, sa triez dilema la sfarsitul zilei in aceeasi metafora a pestelui si unditei. Orfanii primesc pesti, ingrijitorii nu primesc undite. Si unii si ceilalti sunt de fapt incurajati sa ramana in exact aceeasi pozitie de viata. Sunt deja 24 de ani de evidenta ca mila nu scoata dobitocul din marasm.

Iar daca ai rezistat pana aici si se intampla ca faci parte din masinaria deciziilor culca-te si maine dimineata viziteaza un magazin cu articole de pescuit. Eu mi-am facut un obicei din asta desi nu sunt mare consumator de peste. Cunosc in schimb oameni cu astfel de afinitati.

Fii compasionat. Dar fara mila.

G

 

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s