Si pana la urma…

Si pana la urma ce merita pe lumea asta? Superman, aka Clark Kent, afla devreme in pregatirea lui profesionala de la holograma tatalui ca odata cu marea putere vine si marea responsabilitate. Dar, Lordul Acton ii spune episcopului Creighton – intr-o lume victoriana – puterea absoluta corupe absolut. Iar Tolkien, eroul meu iubit, vorbeste intr-o scrisoare catre fiul sau Christopher ca rostul metaforei in Stapanul Inelelor e ca sunt oamenii mici, la sfarsitul zilei, care cara greutatea lumii pe umeri.

Puterea e drogul pe care l-am invatat devreme, intr-o vreme cand mama ma invata sa ma rog la Ingerul meu personal. Eu sunt mic, Tu fa-ma mare, eu sunt slab, tu Fa-ma tare. Se amuza mereu pentru ca la partea asta de obicei ma rugam eu sunt slab/ Tu fa-ma gras (antonimul de-mi parea potrivit). Ironic se pare ca Autoritatea m-a ascultat si m-a facut mai degraba corpolent. Cu puterea inca ma mai lupt. Ridic greutati in mod rezonabil, iar mintea-mi sufera povara cu rezonabila flexibilitate. Am facut baie in Styx cu ea de suficiente ori incat sa-mi fi ramas doar un calcai descoperit si inca si pe el il mai bag, tentativ, in smoala din cand in cand sa vad cum e.

Si totusi randurile mele nu se vor o alegorie. E perversitatea scribului sa deseneze viata in cuvinte potrivite, e o poezie care pica usor in ridicol cand nu pui fapte langa ea. In lumea reala Goliath castiga, Puternicul zambeste condescendent in timp ce viermele se taraste. E un banc stupid cu doi serpi care discuta la umbra unui copac, m-a lasat vipera aia zice el, nu-ti fa griji raspunde celalalt o sa vezi ca in curand se taraste inapoi. Puterea face obiectul unui simt ciudat al umorului, oamenii rad de propria slabiciune dar mai ales de a altora. Nu o intelegem, nu ne iese socoteala, de ce loveste agresorul si – de cele mai multe ori – de ce nu se apara victima. Ce face ca oamenii sa se imparta in tabare inegale, de-o parte alfa de alta omega?

Adevarul e ca si alfa si omega traiesc si supravietuiesc. Atata ca au strategii diferite.

Am scris undeva, mai demult, de diferenta dintre victima si victimizare. Statutul de victima e unul generat de un eveniment oarecare de agresiune in care un individ este prejudiciat in orice fel. Undeva, invizibila, sta linia egalitatii in fata unui punct de reper trasa utopic de umanitate. In fata ei ar trebui sa fim simetric distribuiti, unii si altii. Sa fii om e un argument suficient pentru care indiferent de om esti la fel de unic. Dar asta nu se va putea intampla vreodata altfel decat intr-o carte de filosofie sau etica. Admitem functional ca oamenii se impart pe o curba a inegalitatii si totusi nu sunt unii agresori, si alte victime. Exista o coloana vertebrala, a drepturilor fundamentale, care ordoneaza coerent spatiul in care suntem toti egali; la masa bogatului saracul n-a mai putut fi primit, pana la urma. Desi barbatii sunt egali cu femeile – vorba lui Orwell – unii sunt mai egali decat altii. Desi adultii sunt egali cu copiii sunt copiii care cel mai adesea pica victima adultilor, si nu invers. Iar in relatia dintre om si stat e statul, si nu omul, care sfarseste prin a agresa si-a controla.

Victimizarea e ruda corupta a ridicarii de maini intru apararea unui drept. E lupul in haine de oaie. Sunt momente cand omul vrea struguri si strugurii sunt prea sus dar – contrar fabulei lui Lafontaine, nu devin acri. Victimizarea e scara pe care omul se catara ca sa poata ajunge la struguri. Paradoxul e ca victimizarea e o forma de agresiune din partea si-a celui care o practica activ, dar mai ales a celuia care si-o reclama in diateza pasiva. Cand o comunitate a fost opresata suficient de mult, de exemplu, capata o forma de prevalenta in mintea comuna a colectivitatii, ca orice mana pica advers e in numele victimizarii; prin crapaturile logicii indivizii interpreteaza. E pentru ca sunt negru, nu? E pentru ca sunt femeie. E pentru ca sunt tigan, sau roman, sau am nasul mare. In numele daunei putativ provocate victimizatul, prooroc mincinos, cauta foloase pe care obisnuit nu ar trebui sa si le insuseasca. E convins ca i se cuvin, lumea i-a gresit (si da, de multe ori lumea i-a gresit si a platit), sa fii victima poate deveni o mare putere si puterea absoluta corupe absolut. Nemijlocit, deci, victimizarea capata forma unei sulite de infipt in coasta trecatorului. Nediscriminat, milioane de germani au persecutat evrei pentru ca au pierdut un razboi orchestrat de – ceea ce ei numeau – “evrei bolsevici”. Victime devenite agresori au agreat un Holocaust, nu cel mai mare si oricat de optimisti am fi nu ultimul din umanitate.

E putin probabil sa invatam. Nedreptatea trebuie sa existe in lume, e antimateria necesara oranduirii unei minti care sa mai poata discerne.

Si totusi practicam binele. Nu strivim corola de lumini a lumii. Majoritatea dintre noi. Respectam semnele de circulatie. Apreciem binele facut, binele gasit. Propovaduim pacea. Strangem mainile. Iubim. Cream. Ne umplem mintea cu spirite sfinte. Nastem pui vii si-i hranim cu lapte. In comunitati mai mici sau mai mari luptam impotriva nedreptatii si a Raului dimprejur. O lupta eficace anihileaza, oblitereaza un Rau. O lupta incompleta ii permite sa adapteze si sa iste o susa rezistenta, o bacterie pentru care rar exista antibiotic. Doctoria anti-rau e amara de multe ori. Ingerii dreptatii devin victimizatori in numele ideologiei lor pure pentru ca si binele absolut corupe absolut. Sunt prea multe guri de hranit si de 2000 de ani nu s-au mai inmultit painea si pestii, nici vinul in Cana Galileii. In prezent avem ce manca, avem din ce trai dar ne sinucidem mai des decat murim de foame. Cumva balanta trebuie tinuta in timp ce mintea omului se imbolnaveste mai des si-si spune in nume noi pentru ca mintea sa primeasca o forma de ajutor. Ajutorul primit, uneori, rezulta intr-o forma ciudata de re-victimizare, o dubla culpa, prima ca esti bolnav si a doua ca indraznesti sa fii bolnav unde rezonabil ar fi sa prosperi. Indrazneala de-a nu prospera e o crima sacrosanta.

Fructele maniei cresc in Gradina Hesperidelor. Copiii le mananca si-si purifica intestinele in timp ce arata cu degetul la decazut. La depravat. La xeno, cel ce nu e ca noi. Suntem macinati de unitarianism si globalism, odata granitele cazute si lumea toata alandala ne-am trezit laolalta intr-un cazan psihotic in care distantele sunt aproape-departe. Suntem vulnerabili la accidentul de circulatie din Singapore, la epidemia de gripa din Guangdong, la criza napilor din Mexic si cumva traim pe-un pamant mic ca o papadie din povestile lui dr. Seuss. Pe cat de mare e lumea, e atat e greu sa ne mai lasam copiii sa treaca singuri strada. Fabricam proptele din vata pentru ca ne-am taiat padurile pentru o mobila mai buna din esenta tare, nu de pal.

Pe strazi pline de carcase goale umblu in timp ce ochi fierbinti absorb lumea imensa din fiecare panou publicitar. Aici, la Vienna, in Dam, pe soselele pierdute ale Macedoniei, prin canioanele dintre Bosnia si Muntenegru, si in vasta campie a creierului virtual pe care l-am construit, Reteaua Dintre. Internet. O republica neguvernabila, condusa imprecis catre un altfel de bine, consecutiv siesi in care iubire si ura se traduc in biti si pixeli, in care pedeapsa se numeste “ban” si agresorul se numeste “troll”, in care limba comuna cuprinde emoticoane, mici figuri galbene si zambitoare, in acelasi timp fara fata sau nationalitate. Blonda imi zambea gingas si scotea o limba animata, bruneta isi pusese doua cornite de drac. Terminal, prin interfata creier-masina, un creier isi traduce intentiile in cod alfanumeric.

G