Tifon

In mitologia greacă Typhon e cel mai urît dintre toți monștrii, bastardul Herei făcut cu abisul, Tartar. Stîrnit, ia cu asalt Olimpul însuși și îl provoacă pe Zeus la luptă și îi rupe tendoanele. Stăpânul fulgerelor însuși, părintele zeilor, e învins. Doar cu ajutorul lui Hermes înaripatul, iscusitul zeu al comerțului, reușește olimpianul să învingă, în cele din urmă, bestia.

N-aș ști să zic dacă între numele grec și ce numim noi astăzi tifon rămâne vreo legătură de rudenie etimologică. Știu doar că pe veci în mintea mea există o asociere între halatul alb, fașa pe care o folosește doctorul să bandajeze rana pacientului și minunea care se produce dedesubt, departe de ochi. Vindecarea. Învelit în coconul lui Typhon omul zdrobit își revine și, miraculos pentru ochiul naiv, renaște.

În timp ce doi jurnaliști, în seara asta, intervievau unul dintre supraviețuitorii accidentului din Muntenegru am avut sentimentul ciudat că ma uit la o piesă caricaturală în care doi lupi discută cu o oaie despre meniul de la cină. Întâmplarea face că ”evenimentul” se produce la un spital la care astăzi, timp de cinci ore, am discutat cu aparținători despre nevoile lor, grijile pe care le au, sentimentele care îi încearcă și cum să facem, împreună, să le ușurăm trecerea de la contemplarea acută a unui dezastru recent către mâine, unde mâine e indefinibil altfel decât prin ”să fie mai bine”.

Împrejurul meu aveam o echipă de psihologi care, rând pe rând, au discutat structurat cu oameni. Fiecare a luat notițe după ce am agreat între noi că e un dialog confidențial. E un asemenea privilegiu să te lași intrat în viețile oamenilor la momente de cumpănă. Pe de o parte știi că ești un elefant într-o ceainărie, unele mișcări riscă să spargă recipiente delicate, fragile. Pe de altă parte știi că, prin comparație, ai statura gigantă a celui care are instrumente magice, un fel de trusă cu scule, iar oamenii așteaptă că ai să găsești cuvintele potrivite ca să-i alini. Să-i împaci cu Dumnezeul lor răzbunător. Sunt atâtea întrebări, atâtea momente de fatalitate, oameni până mai ieri necunoscuți unii altora se țin de mână și periodic, când unul vorbește, altul va plânge. Puterea stă în fluidul sărat-amărui pe care ochii îl varsă în exces dar și în mâna folosită să îl șteargă.

Nu vrei să calci pe sufletul cuiva. Te asiguri că sunt dispuși să discute și le spui că dacă orice din ce întrebi nu le convine e în regulă să nu răspundă. Sunt deja traumatizați, nu vrei să vii și din curiozitate morbidă, o fascinație a irealului dat de ce li se întâmplă să te conducă pe o cale în care vei lovi, și vei lăsa urme adânci pe minți care sunt deja amprentate de ce li se întâmplă.

Spun toate astea ca să mă fac înțeles în trăirea mea momentană de Sisif. De câte ori va trebui să mai spun? De câte ori va trebui să mai explic și cui, și până unde, încât oamenii cu mic cu mare să înțeleagă că durerea nu e un spectacol de exploatat pentru plăcerea privitorului din prostime? În ce linii simple, în ce limbaj și cu ce alfabet să scriu cu o cretă pe mințile oamenilor încât, chiar conduși de sentimente bune și animați de credința că fac ce e drept să se abțină de la profanitatea de-a vorbi cu un rănit pe un pat de spital în timp ce-și scoate mâna din tifon, vânătă violacee, și gesticulează peste fața proaspăt cusută și povestește detalii morbide ale unui accident în care au murit atâția oameni, și-au fost răniți încâ și mai mulți, și sute de oameni acum stau și plâng și sunt zguduiți?

Felicitări, domnilor jurnaliști, dincolo de eforturile mele și ale altora de a vorbi ore întregi cu medici, asistenți, aparținători, personal auxiliar, ați pătruns în Cetate. Undeva pe ecran scrie în majuscule ”exclusiv” de parcă în cursa asta dementă pentru invazia intimității cineva va primi un premiu că vorbește cu Oracolul și, prin asta, contribuie cu vreo cărămidă la propășirea Știrii în mintea bogatului și săracului. Felicitări și sigur veți pleca onorați unul în fața altului că ați făcut, pentru o secundă, slujba unui psiholog sau a unui consilier. Ați oferit empatie, pe figurile domniilor voastre s-a citit compasiunea în timp ce bălăngăneați microfonul frumos, cu logo, îmbrăcați reglementar în hălățele de unică folosință și încurajați o persoană traumatizată să vă mai zică de una, de alta, de cum a zburat autocarul ăla și ce s-a văzut mai întâi, pinul sau plopul, stânca sau malul, și ce culoare avea asfaltul în timp ce și-a luat zborul șandramaua.

Oh, da, detalii uluitoare am auzit cu toții în zilele acestea. Le-am pus undeva în minte și ne-am zis asta e povestea lor, suntem doar facilitatori ai discuției dintre ei și ei, și trebuie că regula de aur e că nimeni nu are să mai audă. Voiați, domnilor jurnaliști, să asistați pentru dezvoltare personală la un interviu cu o persoană în durere? Nici o problemă, vă iau oricând cu mine dacă jurați că veți păstra tăcerea la ce vedeți mai apoi. Sunteți străini de ei, azi sunt știre mâine poveste poimâine o să-i uitați în timp ce se prăpădește Nelson Mandela sau se votează o nouă Constituție. Nepăsători, azi v-ați făcut meseria cu o iresponsabilă veselie, în cel mai bun caz, și cu o oribilă lipsă de educație elementară, în cel mai realist caz.

Nici unul nu aveți vreo tară pe psihic. Duduie mintea de sănătate a minții. Vă permiteți să dați din cap și să vă spuneți că înțelegeți că, la dracu, ce e greu de înțeles, o mașină s-a rostogolit în șanț, nu e astrofizică să-ți dai seama ce se petrece. Unde mai pui și că personajul din tifon vorbește, clarifică, descrie pentru popor detalii care vor ajuta poporul să aprofundeze mai bine nevoia de doliu național. V-ați pus vreun moment problema că poate faceți rău? V-ați gândit cu toții măcar un moment, o fracțiune, o nano-secundă în timp ce montați lavalierele și luminile, și cameramanul își făcea sharf-ul la sculă, că gesturile voastre debile ar putea să condamne un om la un viitor de suferință gratuită, poate inutilă, generată strict de fuga voastră cu bocancul prin amintirile lui recente? Sunteți vreunul pregătit să vă asumați daunele pe care s-ar putea că le-ați provocat în seara asta pentru o sumă rezonabilă derivată din publicitatea pe care o cumpără emisiunea voastră? Ați fi de acord ca din suma respectivă să îi deturnați omului respectiv o cotă parte măcar să știe și el arginții pe care s-a pus de acord că da, sigur domnii mei, vorbim de aici pe patul de spital unde sunt împreună cu alți oameni care au fost în același accident, unii mai bine alții mai grav, unii mai afectați alții mai puțin, unii cu rude mai zdravene alții cu persoane dragi care acum plâng de mizeria la care-i supune indirect presa?

Undeva, în nisip, merită periodic trasă o linie. Linia trebuie trasă din nou și din nou. Azi cineva trăiește, mâine cineva moare și corbii cu microfon îl petrec cu aceeași indiferență cu care au petrecut și acum ani de zile părinți de copii cu copii arși în maternitate. Pentru că nu vă pasă, nu pot să nu îmi spun în încercarea de a vă oferi totuși o circumstanță atenuantă. Nepăsarea ar fi de preferat ca explicare, pentru că păsarea cu maliție, și degetul împins în rană doar ca să vezi cât de adâncă e, sau cum se schimonosește rănitul la aflarea durerii, ar fi un păcat mult mai mare.

Mâine încep o nouă zi în care îmi fac meseria. Insist, meseria. Meseria mea e să vorbesc cu oameni. Lucrez cu o materie neagră, fără multă masă, cu enorm de multă energie. Înainte să deschid gura am să am grijă să închid ușa.

Vreau să îmi cer iertare ca unul care a făcut și face presă încă, sub o formă sau alta, pentru ce se întâmplă. Simt nevoia să îmi cer eu iertare. Voi, cei care v-ati pus încrederea în noi, meritați mai mult și mai bine de atât. Am să continui să lupt încât să obțineți un astfel de bine. Departe de public, departe de câini și de corbi și de cabluri și de lavaliere. Scriam cu ani în urmă că libertatea nu e doar să țipi, uneori libertate înseamnă să taci. În sobrietate. În demnitate. În liniștea pe care ți-o dă scutul tăcerii.

Îmi pare atât de rău pentru cei care au murit în accident. Îmi pare rău pentru oamenii care suferă răni și care luptă pentru recuperare. Îmi pare rău pentru rudele lor, frați surori și părinți și copii și prieteni vechi dintre care ironia face că unii nu mai sunt, pierduți în același accident. Îmi folosesc părerea de rău și compasiunea nu ca o armă să-i rănesc pe cei cu care lucrez ci ca un mecanism de verificare cu mine însumi. E durerea din mine care mă motivează să ascult de durerea din ei conștient fiind că a mea e doar o așchie din realitatea pe care eu n-aș putea să o cuprind cu privirea.

Și sper. Sper că treptat oamenii vor învăța să respecte oameni. Sper că treptat oamenii vor învăța să vorbească între ei. Omenește. Sper că tentația morbidului și pasiunea durerii să nu mai atragă muște, cât respect și comuniune. Și în loc să râdem la mort să plângem la mort. Și în loc să glorificăm negrul să respectăm momentul pe care el îl reprezintă.

Și din noaptea abisului să nu mai naștem și să hrănim bastarzi.

E un mesaj într-o sticlă care nu va apărea vreodată. Pe sticlă.

G

Advertisement