Un domn

În această dimineață am vorbit cu un domn. Numele nu i-l voi spune, până la urmă era o conversație privată. Coleg de breaslă i-aș spune dar probabil ca ar accepta cu greu alăturarea. Tema discuției sub o formă sau alta era implicarea profesiilor psihiatrică și psihologică în asistarea victimelor accidentului din Muntenegru și familiilor lor. Povestea a fost exploatată ad nauseam și în feluri care mai de care mai deșănțate încât sper că rândurile mele nu prelungesc o greață deja prezentă – și aparent ubicuă – în efortul digestiv al cititorului. Pentru dificultăți de tranzit sfătuiesc o lectură atentă, cu mestecat frecvent.

Vreau să clarific  că scriu ca persoană independentă și în chestiunea asta nu mă reprezint decât pe mine. Sunt, ce-i drept, implicat în eforturile mele alături de COPSI (Colegiul Psihologilor din România) cu care am o colaborare foarte bună. În orele după accidentul din apropiere de Grlo COPSI și-a manifestat susținerea pentru cei implicați și a propus formarea unor echipe operative care să-i ajute pe răniți, famiile lor și familiile celor decedați. A fost o listă deschisă, din informațiile mele până acum peste 80 de psihologi clinicieni și psihoterapeuți și-au arătat disponibilitatea de a participa cu expertiză în asistență, acolo unde ar fi nevoie de ea și oamenii ar simți nevoia să ceară o astfel de asistență.

Împreună cu angajatorul meu ne-am gândit, mai mult, la un pachet gratuit de consiliere oferit de cel mai mare operator de medicină privat din România inițial pe o perioadă de trei luni. Răspunsul managementului a fost prompt și elastic. În câteva ore aveam o structură de acțiune și o cale comună de lucru cu cei din COPSI. În alte câteva ore se formaseră echipe care au mers la cele 4 spitale și s-au pus la dispoziția celor de acolo.

Dar de aici începe o durere de care simt nevoia să discut, urmare și a dialogului din această dimineață. Au fost voci care s-au ridicat în indignare că oameni neavizați (sunt totuși psihologi acreditați de Colegiu, domnul meu!) vin să saboteze munca profesioniștilor care sunt angajați direct acolo în servicii de specialitate. Au fost voci care au protestat că nu e nevoie, că ne descurcăm și singuri. Au fost voci care au susținut, mai departe, că de fapt oameni, alții decât cei angajați ai spitalelor, folosesc incidentul acesta urît pentru a-și promova imaginea, vezi de fapt că sunt un fel de corbi adunați la stîrv care doresc să aibă o bucățică.

Acestor teze mai mult sau mai puțin motivate emoțional doresc să răspund. Trăiesc într-o lume a dialogului și cred în el, astfel că indiferent de invectiva folosită am să îmi permit o evaluare lucidă a situației.

Este corect că intervenția de dragului intervenției este în detrimentul supraviețuitorului, în general și în situația de față în particular. Este corect, mai mult, că acolo unde existau resurse nu era nevoie de COPSI, de Diaconu sau de o formă de logistică suplimentară. Pe de altă parte îmi imaginez că oameni pregătiți profesional și cu competențe compatibile pot lucra împreună în folosul utilizatorului final. Pot discuta dificultăți emergente. Pot susține o comunicare suficientă astfel încât, la sfârșitul zilei, să fim parteneri mai degrabă decât adversari.

Sunt mâhnit că cineva caută adversitate unde nu e una. Sunt oameni care au fost solicitanți și empatici, care au înțeles că nu se pune în joc blazonul medical sau rolului psihologului în societate cât vorbim de un travaliu, cot la cot, de susținere și ofertă de resurse pentru oameni care se află la un moment greu.

Analogia domnului cu care discutam de dimineață e că trăim un fel de banc în care 10 uteciști au raportat că au trecut o bătrână strada deși bătrâna nu dorea să traverseze. Dincolo de sofism îmi permit un punct de vedere diferit. Sunt 18 morți și 29 de răniți, nu babe de trecut strada, vorbim de un cumul de peste 200 de persoane afectate direct sau indirect și care au nevoie de servicii indiferent de cine va ajunge să ofere serviciile respective. E opțiunea persoanei, persoana e bine să aibă opțiuni. A-i restrânge opțiunile într-un mod ritos care promovează dreptul suveran al unei instituții să se managerieze cum crede de cuviință îmi pare inadecvat la orice moment, și sub orice formă, darămite într-o situație de accident colectiv.

Am validat și încurajat înițiativa Colegiului Psihologilor. Nimic nu împiedica sau previne alte instanțe profesionale din România să fie solidare la efort. Așa cum spitalele s-au coordonat între ele așa mi s-ar fi părut normal ca intervenanții pe sănătate mintală să admită și altă lege a firii decât monoteismul și să își alinieze politica de comunicare încât, insist, familiile să aibă parte de un efort conjugat. Suntem încă la punctul la care atare adevăruri au nevoie să fie scrise negru pe alb.

Dar spiritele sunt temperamentale și pot înțelege reacția de defensă a unei persoane când cineva folosește spațiul public să ofere lucruri. În România toată lumea vrea ceva. Dacă ești generos ai un interes. Dacă oferi gratuitate or Ivan ia toată mâna or ești suspectat că pe altă parte îți iei înapoi însutit. Dacă te gândești la un upgrade de servicii și tehnologie din nou vei fi acuzat că faci un exercițiu de imagine.

Și mi-e silă.

Domnule, credeți-mă, dacă citiți rândurile mele. Mi-e silă.

Mi-e silă că orice pacient ar putea fi vreodată prins într-o astfel de încleștare viscerală. Nu mă deranjează oricând, oricum ca oricine să fie bine informat și să decidă despre unde vrea să meargă și ce asistență dorește să primească și am să-i respect dorința. Practica eternă anterioară pe care din păcate o cunosc mai bine decât aș vrea, în care diverse entități profesionale își închid canalele de comunicare doar pentru că pretind asalt, îmi pare depășită.

Da, pentru unii dintre cei care acum și-au oferit serviciile ar fi o primă intervenție în caz de calamitate la care participă. Ei se întorc după aceea în cabinetele lor și tratează rude și victime ale accidentelor în România, țară cu cea mai mare morbiditate și mortalitate din Uniunea Europeană prin eveniment rutier. Ei au nevoie de transfer de cunoștințe, supervizare, mentorat, cvorum și discuție între egali prin care să-și crească și ei standardul de muncă. Mă întreb, domnule, în ziua în care ați decis că mai important e să vă apărați angajații și serviciul obținut cu multă trudă v-ați gândit și la ceilalți care nu au șansa/ poate/ să lucreze în atare condiții da care, din practica lor individuală, totuși se vor lovi de situații analoge.

Nu mai vorbesc de nevoia unei performanțe mai bune din partea comunității de practică în astfel de situații. Dacă vorbim va fi mereu ceva mai bun de făcut, mai performant, mai realizabil. Prezentările la congrese și cursurile la facultate nu sunt suficiente. Momente ca cel din Muntenegru oferă comunității profesionale o fereastră de oportunitate să-și aducă la zi calitatea de muncă. Sunt oameni cu care am discutat și care înțeleg. Sunt oameni cu care am discutat și care îl preferă pe Topârceanu și-al său ”ce-ai cu noi bă, de ce vrei să dăm cu var!”.

Între timp oameni devin mai rău, alții sunt staționari, alții se pregătesc de externare și unii au fost deja externați. Gânduri bune pentru toți în timp ce se întorc la o stare firească a vieții. Viața merge înainte. Nu le doresc să vadă un psiholog sau un psihiatru pentru problemele care ar putea să apară. Le doresc doar să aibă acces admițând că ar dori asta.

Munca profesionistului nu e gratuită. Ce face să pară gratuită la un moment dat este efortul statului de-a include o astfel de serviciu pentru victima unui accident rutier. Deocamdată oamenii sunt ajutați în perioada internării. Ar fi bine să poată fi asistați cu un număr de întâlniri și la distanță de un accident încât să poată trece peste momente delicate care nu apar tot timpul în preajma evenimentului. Că un domn înțelege asta este la îndemâna domniei sale. La propriu și la figurat.

Finalmente, vreau să spun ceva răspicat. Mă bucur că a fost Colegiul Psihologilor care a ieșit la înaintare cu astfel de propunere. Nu cred în dihotomia între psihologi și psihiatri dincolo de rolul lor complementar. De-aia sunt acolo, printre altele vreau să arăt că putem foarte bine lucra și așa, nu doar fiecare din castelul lui de fildeș. Am fost numit psiholog atât de des de oameni care nu cunosc diferența încât probabil sunt oameni care nu știu exact de unde să mă ia. E o confuzie care merită să fie ajustată în anii ce vin pe măsură ce voi, cei care aveți nevoie de noi, o să pricepeți mai bine din ce vă spunem încât să hotărîți, singuri sau în preajma noastră, ce e cel mai bine pentru sănătatea voastră. A noastră deopotrivă.

Discuția de dimineață mi-a fost dezagreabilă. Conținutul ei totuși prețios. Dacă sunt zile în care mi-e neclar cu ce am nevoie să lupt, la nivel de minte colectivă, azi înțeleg mai bine. Și cu grație, cer domnului să-mi permită să continui să fac așa cum gândesc eu că e bine. Nu se ciobește tencuiala cuiva când oamenii vin în voluntariat să lucreze împreună. Nu mă deranjează că nu e numele meu, ci al COPSI, pe o intervenție care e și – posibil – un precedent din care toți vom avea ceva de învățat. Iacătă că iau, deci, învățăminte pentru care vă mulțumesc, domnule, și gândesc că vine o zi când am să pot întoarce grația.

G