12 minute

Ieri, în București, o instanță de judecată a hotărât că Florentina Cârstea, asistenta de la maternitatea Giulești care era de serviciu în seara de 16 august 2010, trebuie să execute o pedeapsă de 2 ani de închisoare pentru neglijență care a condus la moartea a 6 bebeluși din secția de terapie intensivă neonatologie prematuri. Într-un material Hotnews e menționat paragraful din raportul final al procuraturii din care reiese că asistenta a lipsit de la post 12 minute.

Sunt oameni care au spus că  – oricât de penibil ar suna – Cârstea se afla în exercitarea unor nevoi fiziologice atunci când a izbucnit incendiul. Sunt alții care acuză faptul că, ce ironie sinistră, în ziua cu pricina era ziua unei alte colege asistente și fetele s-au adunat să cânte un La Mulți Ani în jurul unui tort cam fix în momentul în care priza unuia dintre aparatele de aer condiționat a făcut scurt-circuit și încăperea cu 18 bebeluși în incubatoare a luat foc.

Ar fi putut supraviețui mai mulți dacă Florentina Cîrstea ar fi fost acolo? Ar fi putut trăi toți? Ipotetic, da. Dacă cineva ar fi fost exact în momentul acela de față ar fi văzut flama, ar fi văzut fumul, ar fi dat alarma, ar fi pus cartela în dreptul ușii care se deschidea doar cu cartelă și niște pui de om ar fi trăit. Astfel de raționament din păcate se aplică oricărui accident în care, post-factum, găsești o eroare umană care oferă circumstanță tragediei. Pilotul de avion care nu a respectat unghiul de aterizare de curând în San Francisco (o cursă Asian Airlines cu aproape 300 de pasageri), vedeta de radio și televiziune din România care la un an de la un grav accident la ski derapează pe lângă Timișul de Jos și intră frontal într-o Dacie Logan cu patru pasageri, din care nu supraviețuiește nici unul (Șerban Huidu, ca să fim mai exacți). Da, oamenii greșesc, din greșelile lor mor oameni și oamenii plătesc pentru asta.

Pentru că moartea bebelușilor nu a rezultat în urma unei acțiuni medicale oarecare e greu să vorbim de malpraxis în cazul Florentinei Cârstea. Nu e ca și cum i-ar fi uitat în incubator – așa cum s-a întâmplat în cazul de la maternitatea Bucur unde pentru neglijență Emilia Baron a fost condamnată la trei luni de închisoare cu suspendare. Despre munca Florentinei, pierdut printr-un subsol al cotidianul.ro, colegele vorbesc onest, tulburător:

” […] este deci de înţeles că după zeci de aborduri venoase (branule sau catetere centrale), ventilaţie, aspiraţie, recoltări, nutriţie parenterală (intravenos) şi enterală (gavaj), episoade de reanimare, se poate întâmpla, în cele 12 h de tură să fim nevoite să cerem ajutorul uneia din colegele din tură pentru supraveghere de scurtă durată, asistente care însă au în grijă la rândul lor alte secţii, ca cea de cezariene (20-25 copii), normoponderali (25-30 copii) şi prematuri la recuperare (10-15 copii). Aceste asistente sunt solicitate încă să coboare şi la sălile de naştere sau sala de operaţii (cezariene), moment în care ele sunt nevoite să-şi lase copiii în grija altora. Cunoaştem toate fişa postului, pentru noi este un reflex să căutăm imediat înlocuitor dacă trebuie să părăsim salonul de nou-născuţi, dar se întâmplă destul de des în ultimul timp să nu avem pe cine… ni se cere să ne îndeplinim obligaţiile fără să ni se ofere şi posibilitatea concretă, fizică de a le aplica, de a le asigura […]”

Realitatea ar fi cerut ca, după august 2010, când în România s-au petrecut câteva premiere mondiale (unele dorite, altele nu), Statul român să se oprească din frenezia lui isterică și să privească circumspect la produsul finit după 20 de ani de reformă sanitară. Ai pe de o parte o sală de neonatologie renovată, investiții de peste 1.5 milioane de Euro în care ajuți bebeluși cu greutate uneori sub 1 kilogram la naștere să supraviețuiască. Ai pe de altă parte un șef de secție (pe care il cunosc de atunci și cu care lucrez, de atunci, în varii circumstanțe) care a făcut zeci de referate la direcție ca să i se suplimenteze necesarul de asistente pe ture pentru că nu-și putea acoperi linia de gardă cum cere ”fișa postului”. Ai și un manager devenit celebru pentru că a reușit cu succes fertilizarea cele mai bătrâne mămici din lume la acea vreme și care a semnat pe hârtii, borderouri, facturi, care s-a bucurat probabil când a putut să-și doteze maternitatea cu ”tehnică modernă”. Și ai o dobitoacă mentalitate în care locul sfințește omul și nu viceversa, cum ar fi normal.  O asistentă primește un salariu lunar de aproximativ 400 de Euro pe lună brut, costă undeva la un 5000 – 6000 de Euro pe an. Ea face mult mai mult cu cât e mai formată tehnic, cu cât are mai multe abilități speciale. Florentina Cârstea e o astfel de asistentă, lucrează cu o populație foarte particulară. Nu iei o fătucă de pe băncile școlii să o bagi într-o secție de prematuri. Știți de câte ori intră 5000 de Euro într-un milion și jumătate? De 300 de ori. Sala care a luat foc la Giulești a costat cât 300 de asistente medicale, timp de un an. Pare oarecum grotesc, caricatural chiar, că zilele trecute ministrul Eugen Nicolăescu s-a hotărât să îl demită pe Cristi Smărăndescu de la direcția spitalului Marie Curie pentru că încă ține secția de chirurgie cardio-vasculară sub cheie (investiții de 3.5 milioane de Euro, sau salariul timp de un an pentru 700 de asistente) în contextul în care problema fundamentală a secției este tocmai lipsa de personal.

Medicina e muncă de echipă în care de la vlădică la opincă o mână o ajută pe alta. Medicul nu e un fel de Shiva cu șase brațe, oricât de multilateral dezvoltat ar fi omul nou în acest capitalism cu steaua roșie în frunte tot la forța de muncă – fie ea calificată or ba – ajungi. Cu un an înainte de incendiul de la Maternitatea Giulești Florin Chirculescu, chirurg toracic la spitalul Universitar București, a făcut un rar gest de rupere a rândului de tăcere ”vinovată” medicală și a trimis o scrisoare deschisă ministrului Sănătății de la acea vreme:

”Funcţionez într-un serviciu chirurgical de urgenţă. În ţările din comunitatea cărora am ajuns şi noi să facem parte, specialitatea mea este considerată una de vârf – în consecinţă, este o specialitate faţă de care interesul decidenţilor este extrem de ridicat, concretizându-se într-o anumită politică financiară şi de personal. Ca să fiu mai specific, la acelaşi număr de paturi pe care îl are serviciul nostru, în Germania sunt angajaţi 6 medici specialişti, la care se adaugă un număr apreciabil de medici rezidenţi, toţi având drept de gardă. În cele mai bune zile ale noastre, noi am funcţionat cu 3 medici specialişti şi cu 3 rezidenţi care aveau, doar parţial, drept de gardă. Numărul asistentelor din ţările civilizate este de două ori mai mare decât la noi, asta ca să nu mai menţionez de personalul care se ocupă cu scriptologia […] Acest lucru are loc şi din vina mea, domnule ministru, şi iată în ce fel. Dintr-o naivitate de care acum îmi pare rău, am fost de acord ca împreună cu colegii mei să asigurăm urgenţele în timpul nostru liber, neplătiţi, ba chiar dând bani din buzunar. Speram (oh, sfântă imbecilitate!) ca doi dintre mai tinerii noştri colaboratori vor fi recompensaţi pentru cei trei (3!) ani de alergătură pe benzina lor sau cu taxiul, în zile de sărbătoare sau, pur şi simplu de week-end, asta ca să nu mai amintesc de zilele săptămânii, indiferent de ora din zi sau din noapte, speram, aşadar, ca în schimbul acestui serviciu, cei doi colegi mai tineri ai noştri să obţină post în spitalul în care au muncit fără rezerve, chiar şi în tranşe de 48 de ore neîntrerupte, fără să solicite vreo clipă contravaloarea muncii lor, nici de la pacienţi şi nici de la cei care erau îndrituiţi să-i plătească. […] Eu m-am sucit în fel şi chip, domnule ministru, vă dau cuvântul meu de onoare, dar aritmetica este imbatabilă pentru mine. Prin urmare, aceasta este prima întrebare pe care v-o pun: cum să fac, domnule ministru? Să-mi asum riscuri intraoperatorii, sau să-mi asum întârzierea în ce priveşte primirea unei urgenţe la camera de gardă? Să risc viaţa pacientului de pe masă, sau să las secţia descoperită?”

Cineva va veni să spună că doctorul Chirculescu nu se duce niciodată la baie. El nu suflă în lumânări de tort în timpul serviciului pentru că doctorul Chirculescu, precum Polifem, nu doarme niciodată. El nu mănâncă, precum balenele are un fel de fanioane speciale prin care asimilează direct din aer bacterii și alte gângănii minuscule care-i asigură metabolismul. Sau poate, neștiut pentru omenire, doctorul Chirculescu e o specie de mutant care se alimentează direct de la soare printr-un fel ciudat de fotosinteză, ca un hibrid de pe insula doctorului Moreaux între un om, și un ficus. Dar între doctorul Chirculescu și Florentina Cârstea, între doctorul Toma și doctorul Rusu, între noi toți care ne îmbrăcăm în halat există o linie nevăzută de experiențe profesionale traumatizante pe care mult prea modest, și reducționist, le trasăm în ”lipsă de bani în sistem”.

Am lucrat 9 luni voluntar cu personalul de la spitalul Grigore Alexandrescu în 2010. Mai curând am coordonat munca celor de la COPSI în intervenția după accidentul de autocar din Muntenegru. Am stat lângă profesorul Enescu, atunci, și am avut sentimentul că trăiesc o zi unică în viața mea cînd în fața a zeci de jurnaliști, după o lună și ceva, am putut anunța că dintre cei care au ajuns la spital vor pleca acasă, și vor fi bine. Nimeni, vreodată, pe mapamond, nu mai făcuse așa ceva. Dan Enescu este după știința mea singurul chirurg arsolog care a trebuit vreodată să gestioneze pielea unor copii prematuri, într-un spital pe Terra. Florin Rusu este singurul medic ATI din lume care a monitorizat vreodată funcțiile vitale ale unui copil născut la 7 luni de sarcină cu șoc post-combustional. Pentru cei care nu știu, Florin Rusu a fost arestat, doi ani mai târziu, într-un scandal împuțit de tip ”șpagă în spitale”. Am aflat când eram în aeroport la Nisa, înapoi de la Congresul European de Psihiatrie. Seara, la un pahar de vin, am scris un text. A fost citit de peste un sfert de milion de oameni din România și aiurea. A fost citit de președintele României. A fost citit de ministrul Sănătății și de secretarul de Stat de la minister. Colegiul Medicilor s-a trezit din letargie și prin persoana prof. Astarastoaie a anunțat că lucrurile au nevoie să se oprească, avem o hemoragie cronică de personal medical, pierdem doctori, asistente, infirmiere, spitalele sunt deforestate și o să ajungem să avem accidente din ce în ce mai frecvente prin simplul fapt că undeva, cineva, nu va putea să nu lipsească timp de 12 minute (!) de la post. În răspuns la toate cele de mai sus ministerul propune o nouă grilă de salarizare, propune remunerație pe criterii de ”performanță” astfel încât medicii ”vedetă” să își poată negocia direct tariful cu managerii de spital.

Pe ce planetă trăiesc acești oameni? Florentina Cârstea este o asistentă vedetă fără voie, până pe 15 august o persoană anonimă care a îngrijit sute de copii în timp ce și-i creștea și pe ai ei și care ar fi continuat să facă asta, cât îi permiteau bila și ficații, dacă n-ar fi fost o priză pusă prost într-un spital care a știut să cumpere incubatoare dar n-a știut să monteze detectoare de fum. Da, sunt alți oameni care au o eminență în domeniu și care constituie o castă particulară, o elită printre elite. Dar să pretinzi că o să îngrijești o țară de 20 de milioane de oameni cu câțiva super-eroi pare o strategie inspirată din lumea benzilor desenate. Medicii de excelență nu sunt un fel de ”Răzbunătorii”. Adi Toma este un medic excelent. Bogdan Marinescu este un medic excelent. Ce treaba aveau ei cu firele de la priză din secția ATI prematuri de la Giulești?

Sunt zile în care mă trezesc împrejmuit de fețe prinse într-o narcoză tâmpă a indiferenței. Sunt zile în care justiția îmi pare corectă dar nedreaptă. Și îmi privesc periodic ceasul, mă uit în ce zi sunt, așteptând următorul moment când din slăbiciunea sistemului se va întâmpla o dramă. Și mă rog. Eu, ateu, mă rog Inutilității, și Inexistenței, și Dumnezeului meu godelian să nu fie cineva din familia mea. Să nu fie mama mea, sau tatăl meu, soția mea sau copilul meu, sora mea, cumnata mea, cineva dintre prietenii mei.

Și sper că vine o zi nu foarte în care medicul, asistenta, infirmiera, paramedicul, șoferul de ambulanță vor înțelege o evidență. Suntem toți Florentina Cârstea. Că încă se intră în săli pentru operații, că încă se tratează câte 100 de pacienți pe zi, că încă se fac 10 gărzi pe lună, că încă se acoperă din petice necesarul de personal, că încă se lucrează pe punguțe cu doi bani nu e vina sistemului. Nu e vina pacientului. E vina corpului medical că legitimează, prin pasivitate, nedreptatea pe care o trăim. E nevoie de mai mulți oameni. E nevoie să fie mai bine plătiți. Morala e că te poți descurca cu un tomograf în minus, ironia arată în povestea de la Giulești, dar dacă n-ai o asistentă care să fie acolo cât alta lipsește 12 minute ai să riști o calamitate.

Eu nu am să tratez oameni sub amenințarea cu pușcăria. Eu nu am să mă implic în cazuri în care libertatea și siguranța mea sunt puse în pericol. Ca medic am dreptul să refuz actul medical dacă îmi periclitează mie integritatea. Întreb corpul medical, e dispus să vină o zi în care vor deveni Florentina Cârstea? E dispus corpul medical să fie arestat preventiv, ținut 2 luni în închisoare pe un mandat de 29 de zile, și apoi 3 ani (!) mai târziu să fie condamnat la 2 ani de închisoare pentru un ștecher? Unde vă e sobrietatea? Unde vă e solidaritatea?

G