Imagine

Imaginează-ți. Imaginează-ți că tocmai te-ai dat jos la stația Apollolan, că traversezi strada și treci pe lângă sculptura ciudată, rozacee, postmodernistă, pe care stă ștanțat în metal, grotesc, Burger Ranch. E o plimbare de 5 minute până la hotelul chique unde ai tras, o combinație ciudată de vilă din perioada colonială și arhitectură interbelică, o relicvă a unei belle epoque. Imaginează-ți că urci și, la sfârșitul unei zile departe de limba, și cultura ta, stai și te uiți într-o oglindă albă. Opacă. Neutră emoțional.

Imaginează-ți oamenii printre care ai umblat azi. Mii de profesioniști de pretutindeni de pe planetă. America de Nord și de Sud, Asia, Australia, Noua Zeelandă. Avocați. Medici. Psihologi. Asistenți sociali. Intervenanți. Legende vii. Viitoare legende moarte. Pe David Weisstub l-am recunoscut după toți anii care au trecut de când m-am întors din Canada. Ne-am salutat, fost profesor fost student. Mi-a fost supervizor în formare pe probleme de etică psihiatrică și probleme medico-legale care sunt conexe la suicid. David Weisstub e una din persoanele care a format, împreună cu Thomas Gottlieb, Academia Internațională de Drept și Sănătate Mintală. An de an congresul IALMH aduce laolaltă oameni care funcționează la granița dintre psyche, și jure. Criminalitate. Recidivă. Drepturile victimei. Drepturile agresorului, pe de altă parte. Unde e mai bine să acționezi, care sunt lucrurile care funcționează?

Am venit aici de pe o planetă unde, timp de un an, am făcut cu totul altceva, unde sunt cunoscut pentru cu totul alte lucruri. Diaconu psihologul. Diaconu psihiatrul. Diaconu psihoterapeutul. Diaconu comentează. Diaconu e de părere că. Diaconu avertizează. Diaconu susține că…Din Amsterdam îmi dau seama că ce reprezint aici, omul care sunt profesional, nu se poate reprezenta ca atare în țara lui de origine.

Imaginează-ți. Imaginează-ți că stai la masă cu un profesor de psihiatrie de la Harvard U, unul dintre cei mai reputați avatari ai psihiatriei forensice din US și din lume, și știi că te-a ales pentru seminarul lui. Nu pentru cum te cheamă, ci pentru că ai făcut ceva care face o diferență în profesia ta. Imaginează-ți că la masă e și un activist faimos pentru drepturile minorităților și în același timp unul dintre selecții puțini care au avut vreodată articole publicate în Shangri-La-ul medicinei, în Science Magazine. Imaginează-ți că se uită peste munca ta, că le spui cum ai ajuns să faci munca aia, oamenii cu care ai venit în contact, care e pedigree-ul tău profesional, și nu e nevoie de detalii. Sunt nume și locuri. Am fost acolo, acolo, și acolo. Nu contează ce naționalitate ai, când ai ajuns aici poți să fii orice. Nu mai ai origini. Originile tale sunt Universitățile prin care ai trecut, grupurile din care ai făcut parte. McGill. CRISE. MUW. KHF. UNICEF. Ce fac eu? Îmi aduc aminte de MG Vassanji și Lumea dintre a lui Vikram Lal. Locomotivele sunt creierul trenului iar eu? Eu sunt creierul din creierul trenului. Pe mine mă cheamă oamenii când au de tradus numere în propoziții. Asta fac eu. Sunt psihiatru. Un fel mai ciudat de psihiatru. Un psihiatru care face analiză statistică avansată pe populații de oameni. Un psihiatru centrat pe psihotraumatologie. Cine sunt oamenii care m-au format? E o listă de nume care pentru cei de acasă nu are sens, dar pentru cei cu care am stat astăzi la masă erau un cod de inițiere a conversației, ca atunci când formezi literele unei parole.

Da, am 33 de ani. Cum am ajuns să fac ce fac?

A fost odată ca niciodată un vis. O nebunie. Am trecut de la studii pe boală Parkinson la studii pe adolescenți și suicid, la muncă de concept pe intervenție în bullying în școli, la depresie și tulburare de panică, și suicid, la OCD și suicid, la axă HPA și suicid, la cortizol plasmatic bazal și suicid, la trăsături de personalitate și suicid, și apoi la Kosovo. Kosovo. Când le spun de ce e important Kosovo ei mă înțeleg, înțeleg modelul trans-generațional, înțeleg repercusiunile, colateralele, implicațiile pentru cercetare. Pentru cunoaștere. Pentru umanitate. Pentru că peste tot există multiculturalism. Peste tot există conflict inter-etnic. Peste tot există potențial de intervenție militarizată și avem nevoie să știm ce derivă din asta. Pentru că și ei fac, în felul lor, același lucru. Muncă de descoperire.

Limba mea își găsește tempoul. Îmi pierd accentul de România, cuvintele se așează unele lângă altele, redevin eu, îmi dau seama că astăzi sunt aici. Am trecut, până să ajung aici, prin Armagh, Londra, Kilkenny, Montreal, Toronto, Boston, Padova, Vienna, Pristina, Praga, Nisa. Limita e cerul, sunt atâtea locuri unde mai e de ajuns. Gaza, Buenos Aires, Madrid, Berlin, Mărețul Est, mergi unde te duce visul, îl reinventezi în fiecare zi.

Când iau distanță îmi dau seama că pe mine România doar m-a născut. Sunt oameni care m-au învățat să scriu și să citesc, să număr, să socotesc, să îndrăznesc. Să sper. Mie nu România mi-a dat asta. Mie Canada mi-a dat asta. În sufletul meu rămân mereu canadian, montrealez, mândru că am respirat aerul lumii de acolo, mândru de mon Quebec, mândru de prietenii mei, de profesori, de adversarii de polemică, de oamenii de acolo care mi-au plăsmuit mintea cum n-aș fi putut să o am. Mândru de valori. Mândru de școala făcută departe de școala de acasă. Mândru să îmi pun sigla grupului meu pe prezentarea pe care o am joi dimineață. Singura concesie pe care o fac României e că da, domiciliez în România. Sunt român. Lucrez în România. Lucrez cu români. Îmi ajut patria, îmi ajut semenii. Tratez români. Scriu. Educ. Lupt pentru ce cred eu că merită adăugat unei lumi gri, triste, murdare, pestilente, derelicte, ostilă creșterii. Bolnavă. Bolnavă ca pacienții mei de bolnavă. Bolnavă și non-compliantă.

Imaginează-ți. Imaginează-ți că stai la o masă, la un restaurant thailandez la o aruncătură de băț de piața Dam cu un om care a devenit faimos după o scrisoare deschisă adresată președintelui Americii, în care denunța tratamentul prizonierilor de la Guantanamo Bay. Imaginează-ți că îți aduci aminte de ziua când ai stat în aceeași sală, și ai fost format de cel mai cunoscut autor de cărți de psihanaliză de grup și conflict inter-etnic din lume, fost advisor al lui Jimmy Carter. Mai știi oamenii din încăpere, un grup mic și eclectic, o activistă proaspăt întoarsă din Congo, un inspector AIEA care tocmai revenise de la Phenian și care înainte a fost membru al echipei lui Hans Blix care a inspectat suspiciunea că Iraq-ul lui Saddam Hussein ar deține WMDs. Și cum e să știi că undeva, pe când se întâmplau lucrurile ăstea, erai tânăr, atât de tânăr comparat cu tinerețea de azi, când ai ars atâtea nopți la rând la ambele capete scriind, documentând, montând imagini de război ca jurnalist.

N-am știut niciodată clar de ce fac ce fac. A fost dintotdeauna o nebunie, o imagine de sus asupra motivelor care nu e obligatoriu să fie explicite ca să mergi unde te duce viscerul. Cred, indiferent ce fac, că vine o zi când se așează toate piesele într-un loc și în ziua aia, dacă am să stau într-o piață, la o discuție amiabilă cu oricine despre ce fac, ce-am făcut, ce mi-aș dori să fac, să pot să-mi spun povestea ca marinarul lui Coleridge și să nu-mi pară rău de nimic.
Să nu-mi pară rău de toate momentele când țara mea mi-a întors orele pierdute cu obidă. Să nu-mi pară rău de ochii care s-au uitat rău la mine. Să nu-mi pară rău de reaua voință. Să nu-mi pară rău de oamenii care mi-au spus că mai bine să nu se știe câți ani am că n-o să mă bage nimeni în seamă la ce scriu. Să nu-mi pară rău de oamenii care m-au întrebat de ce tu, de ce doar tu, de ce numai tu? Să nu-mi pară rău de oamenii care mi-au închis uși în nas. Să nu-mi pară rău de ziua când un profesor de psihiatrie de la București mi-a dat de înțeles că e deja suficient că am publicat două articole în revista lui. Să nu-mi pară rău de alt profesor de psihiatrie, tot de la București, care a urlat o oră în telefon că domnule doctor, ce agendă aveți, faceți doar un exercițiu de imagine, știu eu, cine v-a trimis, ce vreți, ce aveți de gând?

Am 33 de ani. Și sunt liniștit. Sunt în companie potrivită. Am încetat să-mi mai fie rușine. Am încetat să-mi mai fie rușine că nu aștept să mai cresc, să fiu mai bătrân, mai subordonat, mai mediocru, mai insignifiant. Am încetat, aici, să mă ascund, am încetat să îmi mai justific mie însumi că, de fapt, în România, sunt doar un simplu cobzar de presa. Sunt mândru de ceea ce sunt. Sunt mândru de ceea ce fac. Nu e vina mea că România nu vrea, nu poate, nu pricepe, nu e pregătită. Dacă România nu e pregătită, știu de ani de zile, sunt atâtea locuri unde așteaptă oameni pregătiți. Și da, am să continui să fiu mercenar. Creierul meu nu are naționalitate, limba mea profesională nu e fabricată în România, cunoștințele mele nu sunt patentate la București. E bine așa cum e. Nu mă mai văd obligat – nu că până acum aș fi avut mare tragere de inimă – să partajez ceea ce sunt cu oameni care și dacă ar ști tot nu ar putea cuprinde cu privirea. Și nu, nu e o formă de grandiozitate cât o realizare lucidă că peste tot unde am ajuns, aici inclusiv, a fost pentru că am refuzat aripile oferite de țara mea natală. Țara mea anxioasă. Țara mea constrictivă. Țara mea nu m-a lăsat niciodată să-mi fac damblaua cu imaginile pe care mi le oferă mintea mea. Țara mea mi-a spus, când mai aveam un pic și terminam rezidențiatul, că ar trebui să mă înregimentez în slujba unui psihiatru mai experimentat (de pe la noi) că sunt impulsiv, și rebel, și am să sfârșesc prin a fi singur.

Dar sunt singur. Am fost dintotdeauna. În țara mea. Azi nu sunt în țara mea. Azi petrec o vacanță pe altă planetă în preajma unor oameni printre care nu mă simt extraterestru.

Imaginează-ți. Imaginează-ți cum e să știi că ai făcut deja pasul ăsta.

Azi mă spăl de toți scuipații scuipați, de toate interjecțiile și onomatopeele. Pentru că am un vis, și-l visez de 10 ani de zile, și cred că am făcut ceva în ultimii 10 ani, și n-am de gând să mă opresc. Iar României am să-i dau ce România are, deocamdată, urechi să audă.

Azi? Un mesaj că nu-i aparțin.

G

3 thoughts on “Imagine

  1. HAi sa fiu rau, esti pilos cine stie cine te-a sustinut sa termini fac, nu mai zic de doctorat, cand te lauzi mai tare, in sinea ta gandeste-te: las-o moale, fara X nu faceam nimic!
    vai cat de rau sunt!

  2. Pe mine nu ma intimideaza multe lucruri pe lumea asta. Prima data am intrat pe andreanum.* din simpatie pentru ea, ca si veche cunostinta de pe ag-forum. Il stiam si pe tractorist. Am intrat cu proastele obiceiuri de acolo, drept care, fara multa gandire si citire, mirandu-ma tare de prezenta unui “mutsunake” necunoscut, venit din alte lumi..si, vai, atat de greu de citit-urmarit, m-am repezit cu aprecieri cocosesti-tembele. Pentru ca exista si mintea romanului de mai pe urma, mi-am luat, cu timpul, rabdarea sa te citesc atent, ne(mai)asteptand artificiile si spumantele cu care eram obisnuit din alte locuri. Am fost bine rasplatit. Mi-e greu si acum sa-mi explic cate-ti incap in minte, cum le ai tu pe toate in sertare si cand ai tu timp sa faci atatea (inclusiv un copil, sa-ti traiasca sanatos fericit).
    Ti-as vorbi ore bune despre toata admiratia mea pentru cei ca tine, dar ma intimidezi ingrozitor, omule. Te-as clona non-stop.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s