În marginea uitării

Efortul recent al echipei ziarului Gândul de-a ridica vălul uitării de pe foștii torționari ai regimului comunist comandă un moment de pauză. Titlu mare, o șchioapă și ceva: ”La 88 de ani, torționarul Vișinescu dă cu pumnul ca în tinerețe…”. În pastilă, imortel, un bătrânel asaltat de camere de luat vederi, microfoane și obișnuitele voci gingașe de reporter reacționează cu violență la o invazie a intimității. E un croșeu în aer, nu-și atinge ținta. Oamenii care privesc sunt condamnați, în sine, să își convingă mintea că octogenarul merită din plin lapidariumul pentru că are mâinile pătate de sânge. Imagini inedite își fac loc în câmpul conștiinței mele dintr-o perioadă în care eram mai mult jurnalist decât psihiatru: Saddam Hussein prins și scos ca o cârtiță din ascunzătoare, apoi judecat și condamnat la moarte prin spânzurare. Muammar Gaddafi violat cu brutalitate înainte de-a fi linșat de armatele eliberatoare. Nicolae și Elena Ceaușescu legați la mâini înainte de-a fi duși în fața plutonului de execuție. Yasser Arafat, hăituit, privind pe geam tancurile Abrams ale Tsahal-ului cu turelele îndreptate spre sediul Fatah din Ramallah. Cum cad călăii, ți-ai spune. Ce sfârșit animalic pentru peiorativele animale.

Dar sunt și alte imagini care-mi urcă în minte. Goering în banca acuzaților la Nuremberg. Rudolph Hess. Procesul telenovelă al lui Nicu Ceaușescu, prilej de ascensiune pentru tânărul procuror Doru Viorel Ursu (viitor ministru de interne). Anders Breivik în banca acuzațiilor. Moussaoui în fața curții de juri pentru atentatele de la 11 septembrie. Milosevic la TPI, un moment pentru Carla del Ponte să-și arate valoarea. Recuperarea lui Karadzic și vânătoarea lui Ratko Mladic, responsabili de masacrul de la Srebrenica.

Moarte. Atâta moarte. Și viii responsabili pentru nemernicirea semenilor lor.

Cum ai să te porți cu ei?

Ce merită mâna care a schingiuit omul?

În memoriile lui, Christopher Hitchens povestește de momentul când s-a dus să-l intervieveze pe dictatorul argentinian, Jorge Rafael Videla, sinistrul personaj contemporan majorității celor deja nominalizați mai sus, aflat în fruntea juntei militare care a urmat regimului Peron și care a coordonat răpirea, și tortura sistematică, bestială a dizidenților. Li s-a spus desaparecidos, dispăruții. În anticamera discuției, Hitchens își pune problema (ca de altfel și la alt moment, interviul lui cu Oswald Mosley, leader-ul mișcării fasciste britanice) dacă ar trebui să facă un gest prin care să îi arate celui din fața lui disprețul, furia mocnită, dorința de lapidare sumară care i s-ar potrivi unui criminal de joasă speță, dar înalt rang. The Hitch mărturisește că în ambele ocazii și-a înghițit bila, și momentul visceral, și le-a întins mâna amândorura. Prezent, cu judecată, nu urma să fie el o instanță care să-i judece totuși pe vreunul. Le-a strâns mâna amândorura. Altceva, și altcineva, i-a condamnat pe Videla, Moslei, Pinochet, și lista poate să continue.

Ce cere Gândul, de fapt, nicidecum mobilul campaniei lor, mă înfioară pentru că e în quasi-simetrie cu lapidarea bolșevică practicată în alte vremuri, reminiscentă unui alt Ev. Vezi bătrânul ăsta? A fost torționar comunist. Scuipă-l pe stradă. Spune-i că e un criminal.

Incită violența. Trezește maidanezul furibund citadin din fiecare cititor sau postac și ațâță naționalismul și așa suficient de analfabet al românului cetit pe pagină web. Promovează o campanie a cărei virulență nu face decât să aducă argument, în plus, că efortul celor de la Pitești, Aiud, Gherla, Sighet, Rm. Sărat de-a anula demnitatea din om sfârșește prin a fi oferit poporului o genă de dat mai departe, și o memă de perpetuat. Morții de la groapă nu îi mai întorci. Vrei să judeci torționarii comunismului? Fă un proces, dă-le ocazia să se apere, respectă o cutumă pe care ei știi că nu au respectat-o într-un timp când coșmarul Holocaustului, al tancului rusesc și-al krieg-ului nazist erau atât de proaspete. Adu-ți aminte în ce an trăiești, iar ai să oferi vulgului și plebei un moment cu fulgi și catran?

Vișinescu răspunde sec – am îndeplinit o funcție. Toți, până la ultimul din cei enumerați mai sus vor fi spus unei instanțe de judecată același lucru, că funcția scuză mijloacele. Stanley Milgram, complet naiv la psihologia terorii instituită de Țurcanu & co la Pitești aproape 20 de ani înainte de experimentele care-l vor face pe Milgram faimos în manualele profesionale, a observat tendința ”gardianului” de-a își abuza puterea asupra victimei. În fața legii nu e o scuză, dar oferă context. Că oameni iliterați, de ”origine sănătoasă”, au fost luați și înarmați cu puterea represiunii pentru inamicii poporului așa cum erau ei portretizați în propagandă, iarăși nu reprezintă o scuză cât mai degrabă un context, unul care astăzi, neștiut de prostimea care se uită nu face decât să împingă o pseudo-istorie pe masă. Pare simplu. Niște oameni au fost schingiuiți, să plătească schingiuitorii. Naiv, dacă nu isteric îmi pare acela care așteaptă că, moral, poporul vreodată ar putea să decidă printr-un fel ciudat de plebiscit care e pedeapsa potrivită pentru mâna torturii. Ar însemna ca poporul să aibe o zestre morală cât de cât sănătoasă (nu e cazul românilor). Ar însemna să ai o formă de garanție că pedeapsa, oricare va fi ea, respectă niște criterii de umanitate care te separă de bestie (din nou, nu e cazul multor români). Hematofag, publicul de la noi se bucură, momentan, de noutatea vânătorii scheletilor ambulanti. Putin îmi pare probabil că îl voi vedea pe Vișinescu audiat, judecat și condamnat potrivit legii (deși asta i s-ar potrivi). Victor Stănculescu a trecut în quasi anonimat și apoi periodic pe la infirmerie pentru rolul avut în revoluția din 1989. Așteptăm, postum, publicarea faimoaselor casete. Publicarea raportului Tismăneanu și denunțarea comunismului pentru ce-a fost (potrivit acelui raport, atenție!) de către președintele României în vigoare a fost primită cu îmbufnată apatie de urmașii celor chinuiți de regimurile lui Groza, Dej și apoi Ceaușescu. Orizonturile roșii scrise de Pacepa sunt mult mai interesante, e un fel de Capă și Spadă, un fel de Michel Zevaco, un fel de James Bond sau Arthur Conan Doyle, o chestiune de livresc, de burlesc, de romanesc. Mai simplu, un esc mizerabil. Noi contra dușmanului, dușmanul pe câmpuri. Rezistența în opoziție, eroii necunoscuți și necunoscuții eroi.

Justiția nu se face la ziar. Justiția nu se face pe stradă. Vorbele nu pot decât să împingă cântarul moral către o morală a cântarului.

E pregătită echipa editorială Gândul pentru piatra care ar putea să-i spargă capul, fatalmente, lui Vișinescu înainte de un eventual proces? Vor dormi veșnic mai liniștit victimele lui știind că un exaltat își va fi găsit, în texte expansive, memento pentru propria-i cruciadă?

Din păcate întrebările mele nu sunt retorice.

G