Un deget

A fost odată ca niciodată un medic pediatru pe nume Roy Meadow. Lui îi aparține următorul citat: ”moartea unui copil prin SIDS (sudden infant death syndrome) este o tragedie, moartea a doi suspectă iar trei e crimă, până la proba contrarie”. I s-a spus, într-o vreme când numele proprii în medicină încă aveau credibilitate, ”legea lui Meadow”. Și asta pentru că, folosind o logică statistică a probabilității simplă, onorabilul doctor a susținut că șansele de SIDS, oricum extrem de rare, cumulate la copii din aceiași progenie ajung să fie atât de mici încât ipoteza nulă (adică toate sunt accidentale, o coincidență nefericită) poate fi respinsă pe bază matematică.

Sally Clark a avut doi copii care au murit, inițial s-a crezut, de SIDS. Meadow a fost expertul citat la proces. Șansele ca amândoi copiii să fi suferit aceiași soartă, a susținut profesionistul, erau de 1 la 73 de milioane. Cam cât de mici, nu? Clark a fost găsită vinovată, pe baza mărturiei lui Meadow, și condamnată la închisoare pentru infanticid. Eforturi remarcabile din partea altor profesioniști în cele din urmă au demonstrat că unul dintre copii murise de fapt din altă cauză deci calculul, oricât de seducător, nu se aplica. Sally a fost în cele din urmă achitată. Cu depresie majoră, alcoolism și o poveste incredibilă de susținut, a sfârșit prin a se sinucide. O poveste tristă, de la cap la coadă. Un paradox.

Am nevoie să scriu următoarele pentru a ieși din paradoxul lui Meadow. De 24 de ore trăiesc în următoarea matematică. O șansă de 3% combinată cu o șansă la 1 la 100.000 înseamnă 3 șanse la 10 milioane. Adică groaznic de rar. Și totuși un simplu, cretin accident de combinatorică.

Ea mă întreabă de ce eu? Și nu știu să îi răspund. Și varianta mistică, acel Dumnezeu al micilor șanse, Dumnezeul găurilor și al concidențelor-care-nu-pot-fi, al semnelor-care-nu-pot-fi-ignorate, Dumnezeu Degetarul din fresca lui Michelangelor îmi izbește în rațional cu o cadență a tuturor momentelor în care am fost obligat de realitate să iau în considerare tot, inclusiv absurdul-dincolo-de-absurd, negânditul, imposibilul posibil al lui Steinhardt, cum că există o logică și o pre-determinare, cum că există iluzoriul destin, cum că cineva, ființă inteligentă dar impenetrabilă, ordonează evenimente și cumpene în viețile oamenilor cam ca în Iov vs. Yahve, cu Diavolul ca arbitru părtinitor.

Sunt obligat să iau în considerare – oricât de nebunește ar părea – varianta lucidă că acel Deget există. Deîndată ce îl introduc în ecuația șanselor începe să aibă un sens, dacă există o cauză înseamnă că există un efect, efectul nefiind altul decât o formă grotescă, obscură și puerilă de semnalizare prin care întâlnirea cu 3 șanse din 10 milioane e în continuarea directă a unei voințe, a unui posesor de limbaj pe care mintea mea îl poate rezolva și care aduce de departe cu munca celor de la SETI: scrutând miriade de zgomote de fond, ascultând Universul și radiația de bază speri că la un moment dat ieși din purici către ceva, ceva ordonat, ceva plauzibil. Ei există. El există.

Ceea ce face ca legea lui Meadow să fie falsă e tocmai imbecilitatea fracției. Orice statistician îți va spune că două evenimente cu probabilitate mică nu se supun legilor probabilității tocmai pentru că suma lor va genera o plajă de distribuție care se îndepărtează într-atât de centru încât intervalul de încredere afiliat iese cu mult din ”cele două deviații standard”.

Dar devin tehnic.

Revelația, degetul lui Dumnezeu, se bazează pe o eroare de judecată. În absența unui răspuns plauzibil creierul uman e obligat prin natura lui să interpoleze, să pună ceva oricât de conopid ar fi acel ceva, oricât de de-a-ndoarselea, oricât de bizar cum ar fi un Zeu, o ființă supranaturală. Pe asta se bazează toate numerele de magie, iluzionismul, mesmerismul, mentalismul, toate ism-ele lumii care subjugă, fascinează și ocazional îngenunchează tone de minți receptive în ceea ce comun e numit a fi ”credință”. Crezi de cele mai multe ori în ce nu poți înțelege. Urăști ce nu poți înțelege iar la răscrucea Urii cu Sinele cel mai la îndemână, anti-conflictual, e să crezi. Crezi ca să rămâi în toate mințile. Crezi vocile din cap care îți vorbesc acuzator pentru că e mai simplu pentru minte să le aloce unui Altuia decât Sieși. Crezi că ești urmărit pentru că alternativa că ai luat-o razna devine o soluție de rang secund, trebuie că obiectul care levitează nu e neapărat tehnologie avansată cât influența unei minți telekinetice, crezi că precogniția e o formă de profeție nu neapărat o minciună oportunistă spusă de conștiință. Crezi în conștiința creată, nu auto-propulsată. Crezi pentru că percepi, în timp real, că actul credinței continuă să îți aparțină și atunci plimbatul prin lumea obiectelor ”face” sens.

Dar devin prea criptic.

Ce voiam să spun.

Ce voiam să Îți spun.

Ție care mi-ai fost desenat în Creier de când mă știu, care mi-ai fost portretizat în icoane. Ție a cărui poveste am auzit-o spusă cu titlu de adevăr și a cărui prezență în ontogenia lumii e de nedisputat de miliarde de oameni. Ție care conții puterea asupra vieții și morții oamenilor, care subsumezi explicații rezonabile pentru bunele și relele lumii, pentru foamete și pentru dragoste, pentru iubire și pentru fratricid, pentru molestarea de copii și nașterea gropilor comune, pentru holocaust și pogrom, pentru armistițiul de la bătălia de pe Somme când britanici și germani au cântat Silent Night/ Stille Nacht, pentru inflorescența narciselor din grădina mamei și escarele de pe șoldurile ei. Ție ale cărui căi bune am fost instruit să le urmez ca fiind de sorginte divină, ție a cărui morală s-a impus obligatoriu, patern, incriticabilă, ca fiind finală și inalterabilă până la poftitul de măgar vecin, ție care te-ai hotărât ce e pur și impur pe lumea asta tocmai prin precisul alfăi, și omegăi, teleologic, epistemologic, apocaliptic.

Ție care ții biciul suferinței precum un torționar așteptând demascarea și re-educarea.

Nu-ți aparțin. Ești o fabricație a minții mele. Mintea mea pe care o pun la muncă pentru alți oameni bolnavi nu-ți aparține Ție, sau altcuiva. E a mea și numai a mea, a mea și a celor care-au plantat lucruri în ea, e mintea mea care a plantat lucruri în alți oameni, începe și se termină cu mine, prin paradox și durere, prin hazardul unui zar și acea miliardime de șansă. Einstein spune că Dumnezeu nu joacă zaruri dar s-a înșelat. Există un Dumnezeu care joacă zaruri dar într-un singur loc, prizonier de fapt al gândului care l-a creat în Cuvânt. Singurul mod în care aș ajunge să cred în Tine ar fi dacă ai face măcar un efort cât de cât rezonabil, modest și altruist, să insiști că nu exiști, dacă te-ai revela doar să susții că Tu de fapt nu exiști, că nu e nevoie de fapt să-ți capitalizez articolele pronominale și formele politicoase de adresare, că nu e nevoie să moară atâta amar de oameni pentru grația ta sau în numele tău, dacă ai veni într-o zi să demontezi sârma plantată prost în creierul de om și să ne scutești, pentru o secundă, de invazivitatea ta, de binele ăsta căzut cu meteoritul din cer și despre care de cele mai multe ori prin simplă ineducație îl delegăm cuiva (e bine să te rogi de X ori pe zi, e bine să te abții de la sex în nopți cu lună plină, e bine să postești și așa mai departe).

M-aș înscrie într-un astfel de partid și mi-aș pune viața la bătaie pentru cunoașterea dedesubturilor, a ordinii din mintea omului și-a tot ce o animă, motivația și curiozitatea, inflexiunea și generozitatea, altruismul și muzica, poezia și arta, frumosul luat în proprietate și viața posedată, pasional, de la cap la coadă. Sfârșită la sfârșit.

Dar nu înainte.

Lasă-mi oamenii dragi în pace.

E atât de simplu.

Vezi-ți de jocurile demente în altă parte, posedă o plantă sau ceva, eventual un bolovan, scrie-ți memoriile pe un bob de orez și lasă-l digerat de vreo ierbivoră celestă, sau mai bine ascunde-le în Pământul din care ne-am născut și unde toți mergem, ține-ți Degetele pentru tine. Lumea în care trăiesc eu merge înainte fără scop până în capătul nescopului iar eu trăiesc pătratul meu de minunăție, în care mă agăț de ce-a fost, de ce-ar fi putut să fie, de ce-am evitat și de ce nu m-a evitat, de inevitabil prevenibil combătubil rezolvabil surmontabil și-din-care-ies-mai-puternic-și-mai-înțelept. Nu mai credincios. Fiecare groapă în care cad mă ajută să cred mai puțin, Îți mulțumesc de greutățile pe care sunt tentat să ți le deleg ca încercări pentru că nu sunt de la Tine sau oricine altcineva, sunt acolo pentru că sunt și cu asta basta.

Ne mai vedem,

În locul meu sau în locul Tău.

G

One thought on “Un deget

  1. Ai dreptate.
    Mai mult, scrii foarte frumos.
    Si totusi… Lasa-l in pace. Intensitatea cu care scrii denota ca ocupa inca foarte mult din atentia ta.
    Uita-l si invata-i si pe cei dragi sa il uite, nu incerca sa-l respingi.
    Lumea e rotunda, daca arunci ceva suficient de tare va face un ocol si te va lovi in cap.
    Pune ceva-ul ala jos, lasa-l acolo uitat intr-un colt si vei uita de el. Iar intr-un tarziu poate vei intelege ca de fapt e cu totul si cu totul altceva decit ti s-a parut la inceput si mai ales decit ti se spusese ca e.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s