Imagineaza-ti urmatoarea situatie: esti deprimat in ultimul hal. Hai ca nu e greu, pina si cel mai optimist si fericit om din lume a trait cel putin o perioada de depresie, poate nu neaparat o forma grava, dar una care sa-l abata totusi intrucitva de la traseu. Cind esti deprimat oricum nu te multumeste nimic, ai vrea sa stai asa, sa zaci, esti prost si inadaptat, iti meriti soarta si sa te lase toate lumea in pace, dar de fapt sa nu te lase, sa faca cineva ceva, dar de fapt sa nu, mai bine sa se intimple o minune si totul sa fie bine, tot ce vrei e sa fii din nou fericit, ca ieri sau alaltaieri sau cind dracu’ ai ris ultima oara cu pofta.
Eu nu sunt medic, spre deosebire de mutsunake, si vorbesc asa cum imi vine la gura despre chestii traite de mine, din care eu am inteles ceva pentru mine si functioneaza. Scriu fiindca e ca o exorcizare, si m-am reapucat de scris fiindca am nevoie de asta. Va trebui sa reinvat sa scriu, fiindca pauza de aproape 2 sau chiar 3 ani te dezobisnuieste sa gindesti coerent in scris. Si a sosit timpul sa mai scriu, sa mai rid, sa mai ies din mine din cind in cind. Nici nu mai stiu citi sunteti, astia care sunteti daca ma cunoasteti sau doar cititi postarile doctorului, singurul ramas pe baricade atita vreme, nici nu conteaza prea mult. Scriem fiecare pentru noi, daca altii citesc si iese de-un dialog, cu atit mai bine. O sa fiu dezlinata rau, cred, dar in citeva zile probabil am sa imi revin. Inchis paranteza.
Eu nu sunt deprimata, am avut si eu perioade, dar am vreo 2 in jur care sunt (sunt mai multi, dar doi conteaza). Unul cu ai carui demoni pot sa ma lupt, fiindca ii recunosc pe-ai mei in el, altul pe care il las sa-si traiasca depresia pina o iesi din ea cum o putea, fiindca n-am de ales. Nu e o alegere rationala, desi mi-as fi dorit. Pur si simplu unul comunica si eu pot relationa cu el, citeodata si foarte putin, celalalt taie orice cale de comunicare si oricit de mult as ciocani la usa nici macar un “lasa-ma in pace” nu capat.
Ce faci in situatia asta? Il sprijini pe omul care te mai lasa din cind in cind sa-l sprijini, pina in momentul in care vede ca ajutorul chiar “ajuta” si vei deveni cu adevarat un fel de baston cu care el iese iar in lume (cu riscul, uneori, sa ramii la stadiul asta sau cu sansa sa se transforme in altceva), sau iti vezi de treaba (daca poti)? Aici eu n-am fost niciodata buna, la lasat omul sa se chinuie cind emotional cere sprijin, dar rational il refuza. Ma straduiesc sa gasesc portite (si le si gasesc, ca stiu unde sa caut). E o munca de detectiv mentalist din ala cum vezi in filme (ca sa nu zic psihiatru, fiindca oamenii aia chiar sunt competenti, eu o fac doar fiindca imi place, am impresia ca ma si pricep si, desigur, de cele mai multe ori ies rau din combinatie, c-asa e-n tenis): sa observ, sa pun cap la cap si sa verific ce-am constatat. Si sa fac asta pina imi creez o bresa in platosa aluia, pe care o largesc cit pot si cind am intrat vad ce gasesc acolo. Aparent e simplu, dar un om in depresie si care are nevoie de tine te tulbura. Si nu stii ce gasesti dincolo, poate depresia se ia, lasa pe ala si te ia pe tine. E un risc, si fir-ar sa fie, de fiecare data mi-l asum. Nu doar ca mi-l asum, ma arunc cu pasiune inspre oamenii aia care au nevoie de ajutor si eu cred ca pot sa-l dau. E un pact cu mine insami pe care l-am semnat de mult, am incercat sa-l rup dar n-am putut in momentul in care mi-am dat seama ca nu vreau. Deci am sa ramin asa cum sunt. Si fie ce-o fi.
Si mai e ceva, imi sta pe creier ca celalalt om, inchis ermetic in celula lui, nu vrea sa iasa, si eu vreau sa iasa.
Dar cum sunt fidela celui care imi da o sansa, si cum sunt oglinda comportamentului interlocutorului (nu in sensul ca imit, dar ca reactionez adecvat la cum actioneaza celalalt) si cum nu pot sa ma inconjor de oameni deprimati, am sa aleg ce-am ales deja. Si am sa traiesc cu asta si o sa ma bucur de experienta asta si que sera, sera🙂
andreanum & co 