Neam trezit în Maidanezia

În țara mea umblau pe vremuri câini cu covrigi în coadă. Florile făceau soare. Porumbii creșteau povești obscene scrise de Ion Creangă de decorticau babele la boabe pe marginea răzorului. Oamenii culegeau apă de la ghizdul fântânii și scuipau înapoi semințele copiilor lor, dar mai mult ai altora. Dulcele grai stupea a halitoză în timp ce vânzătorii ambulanți de dentifris își conjugau neputiința la genitiv iar pe sus, pe deal, creșteau ciulinii. Bătea vântul. Valul. Codrul frate.

Și ambianța era cumva cumsecade. Nu se întâmpla mare lucru pentru că marele lucru era păcat. Trăiam din lucruri mici, minuscule și miniaturale precum bumbii japonezi meniți să țină boarfele samurailor de-au devenit după aia obiecte de cult. Netsuke. Un fel de smotocei fabricați la Humulești. În sărăcia unanimă fraternizau proletarii pe coama ratei mari de alfabetizare și electro-termoficare a Patriei, tot țăranul avea o Dacie sau, pentru vreo fantezie burgheză, Moskvici, și n-aveam nevoie de străzi pentru că n-aveam nevoie de drumuri. Unde să mergi? Universul copilăriei mele avea 3 kilometri pătrați. Suficient pentru cât vezi cu ochii din dud, domnule dudar Dinu dă-mi două dude dulci din dudul dumitale de dincolo de drum. Și limba cânta, și brazda duduia, cartoful înălța mândrul curpenul spre zări în timp ce gândacul de Colorado îi mânca obidit frunza.

Dădeau țăranii de gândaci cu mâna, cu pensula, cu bidineaua, stropeau culturile să nu se măneze. Venea când și când un vânt rău de la combinat, flatulența industriei pe coasta muntelui, ploua acid de se îmbroboneau frunzele și se mureau murele, oamenii își puneau fânul la adăpostul prelatei să nu se constipe vitele, vitele beau din bazine mari de apă clocită și plină de mătasea broaștei în capul satului, la grajdurile colectivului se colecta, din neam în strămoși, imensa grămadă de bălegar pentru bălegat câmpul.  Toamna, cam pe la vremea asta, începeau să umble căruțele sărmanilor și camioanele cu roți cu cauciuc ale fruntașilor, care cu cal care cu jug, care cu bou care cu vacă, spre fiecare colț de pământ înfometat de materie organică, iarbă devenită baligă, baligă devenită ciudat canibalic hrana ierbii de mâine, circuitul ierbii în natură trecea obligatoriu prin stomacul rumegătoarei și rumegătoarea trecea obligatoriu prin stomacul cărăușilor de căcat bio carele pe vremea copilăriei mele nu luase încă ființă.

Și-apoi a venit azotatul.

Și oamenii s-au uitat suspect la sacii albi, marcați cuminte în albastru, la ce-o fi folosind minunea asta cu damf dulceag de exterminare, pe lângă grămadă mureau în urlete silente buruienile și-au văzut țăranii că este bine.

Și-au început să bage azotat.

Și creștea porumbul de nu se mai vedea omul călare prin lanul de cucuruz de i-ar fi venit vreodată țăranului să umble pe cal prin lan (dar nu era cazul). Se făceau cartofii cât lubenița și lubenița cât porcul, porcul mânca lături azotate și făcea slănina mai groasă decât cozonacul, proliferau zelos speciile mutante și ardeii mai mari cu ardei mai mici crescuți pe dinăuntru, fasolea cu boabe cât pruna și prunele abandonate suspect de viermi, corcodușele cădeau corozive pe țărână și dădeau găuri în pământ până la cârtițe care, într-o primăvară, au lăsat urme precum roțile de tractor în timp ce părăseau, în cete, planeta plină de îngrășământ, apele s-au îngălbenit și copii s-au uitat, speriați, cum când a venit viitura pluteau pui morți cu ochii albi în cap dați peste cap și pene zgribulite, pivnițele erau pline de roadele mândriei și toată patria a cumpărat cartofi roșii care nu putrezeau niciodată, se mumificau treptat până ce ajungeai să-i tai cu bomfaierul, țăranii și-au trimis copiii la facultate și la seminar, din azotat s-au născut profesori, ingineri, preoți, doctori, mâini subțiri marmorate și diamantine care mângâiau molatec palmele arse de nitrat ale părinților care foloseau acum bogăția tractoric și gloric, semănătoric și antibatozic, popa și-a cumpărat o flotilă de făcut agricultură și-un IMS de-ăla modern cu tracțiune animală doar cu numele, duduia ciurda de cai sub capota bestiei fumigene, boabele de grâu umpleau hambarele satului și satul creștea tumori pe acoperiș, antene parabolice și hidrofoare în bătrânele pivnițe duduiau apa caldă a civilizației, bătrânii satului priveau picniți cataloagele Neckerman devenit brusc etalon de calitate, la revedere butelii a venit într-o zi țeava galbenă cu gaz inodor de-aproape i-a explodat de bucurie în sobă Bocuței, la revedere comerț cu lemne pentru încălzit cărămida caselor, fiecare casă poza victorios cu un tractor luat de la reduceri din talcioc, tărăbonțeau tărăboanțele pe uliță ba în sus, ba în jos, avuții și-au luat și remorcă și prichindeii abia înțărcați de la țâță au învățat să schimbe vitezele și să se întreacă în miuțe cu motoarele de 650 de cai putere marcă înregistrată printre ruinele colectivului, într-o zi s-a aciuat o șatră de țigani care au fost aproape gazați accidental de noxele tractoarelor, și boxele bemveurilor care accelerau duminica de la biserică spre troița mărginașă de tremurau pirandele în multiplele fuste, multiplu de doi, de patru, de șase după uter.

Maidanezii din Maidanezia se trezeau dimineața, montau în spinare ranița cu ierbicid și dădeau la manetă, la paletă, la motorașul cu acțiune manuală ca să facă vacuum, se vida soluția galben-verzuie cu proveniență basarabeană cu care stropeau de gândaci holdele și culturile, nu mai trăia nici umbră de amoebă și parameci, pământul stătea încremenit la minunea agriculturii neoprotestante, nu mai crâcnea nici musca în timp ce sămânța de dovlecel se usca plângând pe prispă, nu mai puteau bătrânii de-atâta îmbătrânit, nu mai puteau copiii de-atâta întinerit.

Și-au plecat mai toți.

Și-au lăsat câmpul mustind de chimicale.

Muntele dobândise o ciupercă ciudată, dispăreau kilometri întregi de copaci în timp ce mormăiau drujbele dimineața, neckerman, cherestea neckerman, economie neckerman, și-au pus oamenii porți noi de fier forjat și geamuri fumurii, pietre de râu la bordura casei să nu se mai vadă igrasia, și-a venit era mâncatului la caserolă și ambalaj plasticat, cumpărau oamenii șuncă și parizer, mortadella și mușchi țigănesc, cașcaval și brânză la țiplă, murea găina în curte și ouăle se înmulțeau prin pungi nu prin cuibare, ați semănat vânt culegeți furtună, mai suspinau edentate datele de naștere ale caselor din moși, care de la 1907, care de la 1932, își trimiteau mesaje prin norișori de fum cu crucile din cimitir unde albeau, cuminți, oasele bătrânilor în zoaiele de azotat care se scurgeau freatic spre Dunăre, spre mare, spre povestea lui Noe și spălarea păcatelor care nu mai venea, combinatul albea și el niște grinzi în timp ce Nitramonia nu mai avea nici măcar echipă de fotbal darămite furnal, și plângeam.

Plângeam.

Plângeam și plecam din locul somnului meu cel dintâi și nu mă uitam în urmă.

Ducă-se tot.

Moară toți.

Copilul meu nu o să știe de unde vine carnea de pui, din ce se face piureul de cartofi, cum crește căpșuna în căpșun și cum se culege mărul din pom. Copilul meu nu va tăia lemne, nu va prăji slănină pe pietre, nu va aduna vreodată sacii de grâu din câmp după o dușcă bună de rachiu pe burta goală. Copilul meu nu va face baie la bulboacă și nu va bea vreodată apă din vale, apă din râu, copilul meu nu va călării caii suri ai colectivului și nu va aduce drigana acasă cu bățul rupt din salcie or alun, nimeni nu-i va face copilului meu fluierice pe drum înapoi din pădure și nu va ști vreodată că gros poate fi și substantiv, copilul meu nu va rândui niciodată ziduri înalte de 5 metri de lemne pentru iarnă în poarta șurii, nu va ști cum miroase fagul când îl bagi iarna pe ger în teracotă, care e aroma de ștrampi puși la uscat în timp ce se face tobă sau caltaboși, nu îi vor veni colindători la portiță cu nasul roșu și plin de muci cu stele făcute de moșnegi și tătăiși, nu va tăia vreodată o brazdă cu coasa și nu va descărca vreodată vreun car plin de fân.

Neamul meu a murit.

Țara mea a murit.

Neam trezit în Maidanezia.

G

Advertisements

One thought on “Neam trezit în Maidanezia

  1. eu am fugit de maidanezia….m-am refugiat intr-un loc salbatic, astfel incat copii mei sa se bucure inca cat vor mai putea, pana va ajunge maidanezia si la noi de tot ce a fost frumos in copilaria mea. din pacate insa ai mei copii condimenteaza cu azotatul electronic mintea lor frageda. imi strig ajutorul si as vrea sa-l auda cineva. lasati-ne sa traim cum am trait, sa muncim cum am muncit, sa murim cu demnitate asa cum am murit!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s