Convergențe

Înainte de-a pleca în vacanță am promis că am să-mi găsesc timp, când lucrurile se așează, să vă spun o poveste care explică mai bine decât aș putea eu, poate, despre cât de bine e că m-am întors în România. Parte din ea am spus-o, mult mai încâlcit, la un moment atât de greu încât m-am învârtit în axul tuturor credințelor mele personale. M-am luptat cu Dumnezeul găurilor și al întâmplărilor atât de improbabile încât e absurd să fie pur întâmplătoare.

Și totuși sunt.

Și totuși Dumnezeu nu era nici în găuri.

Acum 5 ani de zile și aproape o lună aterizam la București. Trei zile mai târziu eram deja pe secție reîncadrat, timp de 1 lună, ca medic rezident de anul I. Povestea întoarcerii mele am scris-o în altă parte. Vâlva provocată a avut prea puțin de a face cu viața mea adevărată, mai degrabă cu vidul de inspirație al celor care și-au găsit-o în articol.

După cele 3 intervenții chirurgicale ale tatălui meu ne-am așezat într-un ciclu al controalelor anuale de sănătate care ies, predictibil, bine. Are o anumită vârstă, nu te poți aștepta să iasă totul perfect dar, per total, totul arăta și bine și în vara asta când l-a văzut internista, cardioloaga, analizele meritau atenție dar nimic sever. Urma să plec din țară la IALMH și apoi într-o scurtă vacanță în doi după o primă jumătate de an terifiant de plină cu de toate, de la campanii de presă până la cazuri solicitante și un program de 10 – 12 ore pe zi în medie. Unde mai pui că urma să fie și prima vacanță a băiatului nostru cu bunicii ”la țară”.

Totul a mers bine, la întoarcere pe un ton de glumă maică-mea mi-a zis că a căzut în baie și s-a lovit la o coastă. Am râs cu toții, i-am explicat că dacă se dă cu gel îi trece în 2 săptămâni dacă nu tot în două săptămâni. La controlul lui taică-meu încă o mai durea, și colac peste pupăză exact în ziua când ne-am întors acasă m-a rugat să vorbesc un ORL-ist pentru că are urechea înfundată. Scos doape, cunosc intim problema, am aceeași generație de urechi. A doua zi s-a dus, i-au curățat țevile dar, surpriză, urechea stângă a rămas înfundată. Când m-a sunat la telefon mi-a spus că aude ca un fel de vâjâit, ba îi amorțise de vreo lună și maxilarul pe aceeași parte și uneori avea senzația de instabilitate, nu amețeală dar ca și cum ar fi tras-o ceva pe stânga. Am vorbit cu Anca, prietena noastră și un excelent ORL-ist și a văzut-o trei zile mai târziu. Am sunat-o după aia și, pe un ton calm, mi-a explicat că ceva nu e în regulă pentru că urechea stângă e curată, timpanul arată bine deci e puțin probabil să fie o otită.

Trebuie să dau timpul înapoi o secundă pentru context.

În primăvară am fost la congresul EPA la Nisa. Era puțin timp înainte de articolul din Hotnews și toată nebunia care a urmat, eram cu un grup foarte simpatic de oameni (profesorul Udriștoiu, Anca Tălășman, Adi Turliuc de la Iași) pe aeroport la întoarcere când am citit despre arestarea doctorului Rusu (lucru care m-a motivat mai apoi să scriu articolul care a apărut pe Hotnews). Dar în ziua aia s-a mai întâmplat ceva. Tot pe aeroport, imediat după verificarea bagajului de mână, am primit un mesaj de a o pacientă de-a mea pe care o tratez de 2 ani. Mă anunța, bulversant, că a fost diagnosticată cu un schwannom vestibular, o tumoră rară (1 caz la 100000 în populație). Era foarte speriată, tumora era măricică, unde să te duci, ce să faci? Am vorbit cu profesorul Ciubotaru și el a direcționat-o către Hanovra, cel mai bun loc din lume pentru sancțiunea unor astfel de probleme. Riscul mare este că neurinoamele de acustic (cum se mai cheamă) cresc foarte aproape de centrii vitali. Nu sunt decât extrem de rar letale și de obicei în boli genetice (neurofibomatoză de exemplu) dar intervenția chirurgicală e minuțioasă, și extrem de laborioasă, într-o zonă a creierului greu accesibilă și înghesuită, fosa posterioară.

Pe scurt C. a ajuns la Hanovra, s-a operat, a costat o căruță de bani, am văzut-o la București la vreo 3 săptămâni după operație când era în faza precoce a recuperării. Arăta vizibil suferindă dar ușurată, avea un grad de pareză facială pe dreapta și per total era zdruncinată de întreaga afacere. Ironia face că întâlnirea noastră are loc, la momentul cu pricina, la câteva săptămâni înainte de întâlnirea maică-mii cu Anca.

Au urmat câteva analize de rutină, o ecografie Doppler de vase cerebrale și un consult neurologic care au ieșit aproape normale, mai puțin parestezia de pe traiectul nervului care inervează obrazul pe partea stângă (trigemen). Anca a sugerat totuși să facem un RMN, mai ales că amândoi o văzusem în primăvară pe C. Maică-mea s-a programat la ML Grivița și duminică dimineața s-a dus, curajoasă, să-și facă investigația. M-a sunat când a ieșit că asistenta i-a spus că ”e ceva acolo” dar că nu poate să-i spună până nu se uită doctorul. Era 10 dimineața. M-am suit în mașină după ce am vorbit cu Carmen Stănescu, pe care o știu de o mie de ani de când lucram la catedra de Anatomie și cu care am scris manuale de anatomie a sistemului nervos, era la muncă, am rugat-o să ne uităm împreună pe RMN-ul mamei.

În fosa posterioară, pe partea stângă, era o tumoră. Destul de mare. Pe partea stângă. Avea și o componentă chistică. Împingea în trunchiul cerebral pe care îl deplasa câțiva milimetri. Împingea în cerebel. Împingea în ventriculul patru. Am simțit că se învârte pământul sub mine. La asta mă refeream acum o lună când scriam de 3 șanse la 10 milioane. Am mers la ai mei și i-a dat maică-mii vestea, era evident că va trebui să treacă printr-o intervenție chirurgicală laborioasă.

Întrebarea era cine face așa ceva în România?

C. aflase deja de la profesorul Ciubotaru că în România e greu să operezi neurinoame pentru că nu au aparatura necesară să păstreze intact nervul facial. De-aia ajunsese la Hanovra. Știam cât costă intervenția la Hanovra. Am făcut suma tuturor economiilor și ieșeam cumva, la limită, solvabili. L-am sunat pe Nini și l-am rugat totuși să-mi dea un nume ca să am o a doua opinie. Mi-a spus un nume. De aici începe povestea motivului pentru care e bine că m-am întors în România de fapt.

Mi-a zis sună-l pe Sergiu Stoica, uite numărul de telefon, e un tip foarte bun pe asta și e ”de-al nostru”. De-al nostru, trebuie să înțelegeți, înseamnă nu doar competent. Înseamnă uman. Înseamnă om de dialog și înseamnă om cu resurse. L-am sunat în două minute pe Sergiu și a doua zi dimineață am programat o întâlnire cu el.

Era sfârșit de august.

Luni dimineața, cu CD-ul cu RMN-ul mamei și mama lângă mine așteptam în fața cabinetului lui. A venit, zâmbitor și afabil, s-a uitat și ne-a zis da, okay, e totuși de operat, o să fie totul în regulă. Dar eu trebuia să plec, a spus mama, ce fac anulez? Oh nu, a răspuns Sergiu relaxat, e foarte probabil că o să vă puteți duce. Am întrebat de costurile intervenției, suma e importantă (nu am să o spun aici) dar, per total, de vreo 8 ori mai mică decât la Hanovra. Am discutat ca operația să aibă loc pe 2 septembrie.

Noi urma să plecăm în concediu cu familia și cu niște prieteni în Grecia. Am pus totul pe standby. Au urmat două săptămâni în care m-am târât practic prin muncă, au știut câțiva prieteni și colegi.

Pe 2 septembrie, dimineața, la ora 9 și un sfert, ora la care s-a născut copilul meu, asistentele au venit să o anunțe pe mama că vine Sergiu și vor intra în operație. Minute mai târziu a apărut, zâmbitor ca de obicei, ne-a explicat că va dura mult, probabil 8 ore, poate mai mult, să nu ne facem griji și că o să fim sunați când va fi gata. Am îmbrățișat-o pe mama și a rămas că ne vedem după.

Am ieșit cu sora mea din spital și am luat-o ușor la pas către o cafenea. Discutam calm, surreal, despre cum fuseseră lucrurile acum 5 ani, despre cum arăta spitalul Bagdasar, despre cum am stat atunci la ușa sălii de operație cu halatul de molton al lui taică-meu, cum intram periodic să văd în ce fază sunt, intensitatea aia dementă a secundelor și minutelor care trec. Tata a stat 4 ore în operație, mama urma să stea 8. Am oprit, am comandat cafea și ne-am întins la vorbă cu telefoanele pe masă. A venit și soția mea, a venit și un prieten de-al surorii mele care a fost o salvare pentru orele care au urmat pentru că ne-a ținut în priză, ne-a amuzat, a fost exact compania de care aveam nevoie. La 2 a plecat, am luat-o ușor la pas către parc, a venit al prieten al surorii mele, pe măsură ce trecea de 3 începeam să simt oboseala așteptării, va fi 4? Va fi 6? Va fi 8? Știam că dacă s-ar fi întâmplat ceva rău m-ar fi sunat devreme, timpul care trece e timpul care trece bine. La 15 minute către 4 o voce în telefon îmi spunea că e gata, totul a mers bine, mama s-a trezit.

Tumora a fost scoasă integral.

Nervul facial era intact.

Ba, mai mult, auzul pe urechea respectivă era păstrat în proporția la care era și înaintea operației.

Două zile mai târziu am fost să o externez pe mama, am coborât la braț din spital, am dus-o acasă.

Aceasta nu e toată povestea. E toată povestea pe care pot să o spun până acum. Există o altă parte pe care poate am să o spun altă dată.

Sergiu Stoica e neurochirurg format în Franța. Am fost, fără să știm unul de celălalt, în aceeași perioadă în Montreal, el lucra la Notre Dame eu la Douglas. Pe mine m-au întors unele lucruri, pe el altele. Suntem unde suntem, facem ce facem. Iar toate rândurile de mai sus îi sunt dedicate lui, omul către care se extinde recunoștința mea și pentru care, de fapt, am gândit că e bine să vă scriu. Pentru că Sergiu e doctor în România și operează români. Pentru că e unul dintre cei mai buni din lume la ce face. Și e aici. Dacă eram în Canada cu toții ar fi fost altcineva care ar fi operat-o pe mama și poate ar fi fost la fel de bine. Dacă el n-ar fi fost aici unica opțiune ar fi fost Germania și costuri gargantuane. Și dacă un angajator privat nu i-ar fi oferit sculele de ultimă generație și echipa pe care și-a dorit-o Sergiu ar fi bătut, ca și mine, la uși ca cineva să-i dea ce-i al lui.

Pentru el și alții ca el lupt eu de fapt. Pentru că poate. Pentru că SE poate. Pentru că putem. Pentru că sunt mulți Sergiu, există oameni ca Sergiu în cardiologie, în alte ramuri chirurgicale, în ramuri medicale, în zona investigațiilor fine, în oncologie, în transplant. Există peste tot. Nu au nimic providențial, doar calificarea și libertatea de-a își face meseria așa cum se face în secolul în care trăim, fără trimis pacientul peste drum la farmacie pentru Dormicum că nu mai avem în sală și tata riscă să iasă de sub anestezie, fără aleargă tot orașul după fenitoină pentru că nu se mai găsește, fără vino cu flacoanele de Perfalgan de acasă să i le facem că îl doar. Nu. Mama nu a trecut prin ce a trecut tata, pe mama n-am plimbat-o pe culoare infecte, mama nu a trebuit să își facă nevoile într-o toaletă cu geamul spart în luna octombrie, împrejurul ei cât a fost internată au fost permanent oameni la fel de dedicați care au ajutat-o, anestezista, asistenții din terapie intensivă, oamenii de pe o secție liniștită, calmă, cu pat cumsecade, cu buton de panică, jaluzele și grup sanitar propriu, televizor și mese aduse periodic de personal. Mama nu a stat o săptămână în postoperator, nu a fost nevoie să i se scoată firele ca tatei într-o sală de tratament cu tifoane aruncate stânga dreapta pentru că firele mamei sunt resorbabile, pe secția unde a fost mama internată nu se auzeau urletele matinale la ordine ale vreunui chirurg obosit deja de viermuiala oribilă a tuturor celorlalți condamnați, fie la viață fie la moarte. Și de la etajul ei, privind către exact același oraș, exact aceiași oameni, fix aceeași lume ca și ieri am stat și m-am gândit la viața mea.

La opțiunile mele.

Vedeți voi, tumorile cerebrale ale părinților mei, benigne cum au fost, au crescut în ani de zile. Un neurinom/ schwannom crește cam 3 milimetri pe an. Mamei i-a crescut tumora în peste 10 ani, înainte ca ea să plece în Canada sau eu să merg la McGill. Înainte ca Sergiu să treacă oceanul. De n-aș fi plecat niciodată, de n-ar fi plecat niciodată, n-am fi putut fi astăzi aici. De nu m-aș fi întors n-aș fi aflat de el, n-aș fi fost astăzi aici.

Deciziile bune converg. Era scris cu mult timp înainte că vine o zi când mă voi întâlni cu 3 șanse din 10 milioane. Securea era în liber picaj de ani de zile, o chestiune de timp, un tic-tac grosolan al timpului care îți bate la ușă. Iar când a venit, când troznetul tunetului a picat, ne-a găsit pregătiți. Fiecare în colțul lui. La stânga suferinzii, la dreapta hipocrații.

Mama nu are voie să fie o excepție de la regulă. Nu are voie să fi avut un destin mai bun decât altul pentru că a avut niște mii de Euro de dat, pentru că are copii doctori care ”cunosc sistemul”. Oameni care trec prin ce-au trecut părinții mei merită mult mai mult decât ce au în spitalele de stat din România. Merită chiar dacă sunt câiniți. Merită chiar dacă sunt tâmpiți, săraci cu duhul, răi, agresivi, ignoranți, nerecunoscători, hoți, șarlatani, mâncători de rahat sau bijnițari în târg. Merită pentru că educația se face de sus în jos, nu de jos în sus. Speranța începe cu mâna întinsă a unui om către cel căzut.

Iacătă deci unde sunt azi. M-am văzut la câteva zile de operația mamei și cu C. Arăta mai bine. Îmi spusese că s-a hotărât să facă mai mult pentru cei care suferă de tumori cerebrale în România. Informare, diseminare, acces la servicii. Acum nu mai e singură.

Acum suntem doi.

G