Sacer

Puțini oameni înafara universului lingvistic anglo-saxon pricep ce înseamnă numele de familie al Doamnei de Fier – Margaret Thatcher. Unde mai pui că e și un exercițiu logopedic de echilibristică a mușchilor limbii demn de Ion Cristoiu să îi spui corect și nu Sacer. Ironia face că în latină sacer/ sacerdotis înseamnă sfânt/ preot iar, pentru albioni, domnia sa a reprezentat un veritabil Moise prin vremuri teribile pentru sociale și artizana unei reforme profunde în sănătate. Dar dacă ai crede că Thatcher și Sacer au o rădăcină comună te-ai înșela. E un exemplu clasic de spandrel lingvistic, cel mult o alunecare freudiana pentru un candidat pe canapea. Thatcher vine de la thatch, un acoperiș de stuf folosit în Regat în zonele rurale încă din Evul Mediu, și ale cărui rădăcini sunt în saxona veche (thekkan – a acoperi cu stuff, decchen în germanica veche). Un thatcher e o persoană care confecționează astfel de acoperișuri la fel cum un Miller e cineva care lucrează la o moară (mill). E curios, și sigur o simplă coincidență, că semnificația numelui premierului căruia Margaret i-a urmat ca șef de cabinet (Edward Heath) e viroagă, deșert, bărăgan (heath în engleză în original). Curios și hazliu pentru cei care se ocupă de psihodinamica grupurilor sunt sigur.

De Margaret Thatcher mă leagă o simpatică anecdotă care servește drept pildă pentru situația în care se găsește sănătatea în România la acest moment. Autorul anecdotei este Frank. Frank e un chirurg reputat în UK și un aprig militant pentru drepturile omului, o personalitate în comunitatea medicală britanică în dreptul lui. E atât de reputat că la un moment dat BBC-ul local l-a invitat, de un April’s Fool (1 Aprilie) la un spoof, un show radio care să caricaturizeze o discuție serioasă despre, dintre toate, sistemul de sănătate britanic. Frank are o voce de bas, cam ca Iosif Sava, și poate să fie foarte brit, chiar dacă la suflet e un hackney autentic. Ei bine și vine vorba de noutățile în domeniu, cum mai merge treaba prin spitalele patriei la care Frank anunță, sobru și vag entuziast, că în linie cu cele mai clare delineații ale politicii thatcherite de sănătate Colegiul de Medicină a hotărât introducerea, în spitale, a defibriliatoarelor cu monezi. Modul acestora de a funcționa e foarte simplu, introduci o monedă de 50 p (aproximativ 3 lei) și poți defibrila pacientul. Gazda programului, la fel de sobră, elogiază inițiativa care sigur va aduce mai mulți bani la bugetul NHS (agenția lor națională de sănătate) dar se întreabă, pe bună dreptate, ce se întâmplă dacă pacientul nu are mărunți la el. Frank continuă prin a spune că o vastă campanie de informare este aproape de finalizare și va consta în sfătuirea tuturor pacienților la risc de infarct sau stop cardiac să poarte mărunt la ei în caz că e nevoie să li se administreze șocuri electrice. Comentatorul radio continuă jocul și pune tot felul de probleme, cum ar fi de exemplu dacă defibriliatoarele cu monezi vor avea succes dacă tehnologia ar putea avea și alte ramificații în domeniul practicii medicale, injectomate cu monezi de exemplu sau aparate de oxigen portabile, tot pe bază de monezi. Indubitabil inovația ar putea rezolva o cronică problemă, aceea a subfinanțării de sistem. Și așa mai departe.

La finalul orei, epuizați de eforturile reciproce de-a fi rămas serioși pe tot parcursul conversației, gazdă și invitat își urează cele bune și insistă, amândoi, că toată conversația a fost un spoof, o păcăleală de 1 Aprilie.

A doua zi dimineață, însă, un reprezentant al BBC-ului îl sună la prima oră. Frank răspunde în aceeași octavă joasă. La capătul celălalt o voce alarmată îi spune ”Sir, știți discuția pe care ați avut-o ieri cu colegul nostru?” ”Da”, spune tentativ Frank. ”Ei bine, ne-a sunat un domn care are un cămin de bătrâni, ne-a întrebat când intră defibriliatoarele cu monezi în producție că e interesat să își procure câteva”….

Cititorul informat va observa, printre rânduri, adevărul dureros spus printre rânduri: nu poți compara sănătatea cu un automat de cafea și cu atât mai puțin nu îi poți suplimenta finanțarea prin plăți informale – nicles & dimes – făcute de populație. Chiar și așa, însă, se vor găsi mereu doritori.

Anecdota lui Frank are o stranie relevanță când te uiți la exemple recente publicizate în România: Doctorul Iancu Mocanu de la spitalul Militar, sau doctorul Botez, de la spitalul Judetean din Iași, ambii reținuți de Parchet pentru acuzații pe cât de răspândit asociate cu profesia medicală pe atât de infame: luare de mită, condiționarea actului medical, rele practici. Sumele vehiculate sunt intens variabile dar fac deliciul tabloidelor. Acolo unde românul de rând se zbate să trăiască din 1000 de lei pe lună doctorul X sau Y pretind (!) exact suma asta, dublul sau uneori cvadruplul, pentru o intervenție medicală. Acești profesioniști câștigă sume care pe alocuri i-ar face invidioși pe colegii lor de breaslă din Occident, 20 – 30 de mii de Euro pe lună sau chiar mai mult. Conduc limuzine de lux, au terenuri care sunt incompatibile cu venitul lor profesional obținute, în stilul mătușii Tamara, prin moștenire sau ”donație”, și în general căpușează, copios, sărmana lor pacientură obligată (cum scrie un cotidian central în cazul lui Mocanu) să adune luni la rând bani pentru o operație făcută la Stat, unde îngrijirile medicale sunt cică gratuite pentru asigurații Casei Naționale de Sănătate.

Veți spune că sunt cazuri izolate ca secretarul de stat Raed Arafat. Veți spune ca dânsul că sunt mulți medici care nu iau șpagă. Veți propune poate, în continuare cu anterioarele, ca tinerii medici să se dedice mai mult voluntariatului ca să capete experiență. Veți sugera că poate soluția e ca rezidenții să aibă mai multe responsabilități și să poată face consultații cu plată astfel ca povara cererii să nu mai împingă oamenii la ”disperarea” de-a ”mitui” un doctor doar-doar îi bagă și pe ei cineva în seamă.

Și veți sfârși poate, spre înserat, într-un sumbru pesimism al axiomelor generissime despre România, țara în care toți fură, toți sunt corupți, toți sunt de vai-mama-lor, vai-mama-ei de țară frumoasă păcat că e populată.

Nihilismul e luxul omului deprivat de speranță sau înfometat de Nietzche. Nihilismul nu produce reformă ci doar defenestrare în grup, un fel romatic de masacru al sicariților la Masada al cărei efect nu poate fi decât, pari passu, păstrarea vechilor obiceiuri. De fapt asta căutăm să reafirmăm și unii dintre noi, dizidenții sistemului și ei, pseudo-reformatorii sistemului, că devreme ce nu putem face nimic tot ce putem face e să facem nimic. Sau, cum pretinde Colegiul Medicilor, să cerem mai mulți bani. Acei mai-mulți bani se vor duce unde s-au dus și cei dinaintea lor, în achiziții fantasmagorice, în programe care l-ar umple de invidie pe Lewis Carroll că nu s-a gândit și el la asta când a scris Alice în Țara Minunilor deși la un moment dat, profetic, cineva-anume din carte strigă, august, ”Off with their heads!” (Să li se taie capetele!). În formarea perpetuă de noi vlăstare academice pe care le exportăm Vestului care mai strigă, ocazional și peltic, în aceeași vână nietzcheeană, ”Occidentul a murit!” (vreau să mă întorc acasă…). În sponsorizarea acestei boli maligne de sistem care e demagogia, dublul limbaj, și sprâncene încruntate în timp ce mâinile se dedau una alteia pe la spate.

Economia sănătății are nevoie de o schimbare formală de paradigmă în genul, dacă e să fim puriști, reformei thatcherite: upgrade la un management hospitalier profesionist (bifat de România dar deocamdată cu rezultate dezastruoase prin interferența camarilei politice), descentralizarea financiară a instituțiilor de sănătate și responsabilizarea zonelor/ regiunilor/ comunităților locale în a ”cumpăra” sănătate la un preț competitiv pentru populația arondată lor, și, atenție, împuternicirea medicilor în a-și manageria singuri fondurile de sănătate și felul în care ele sunt obținute.

Adică, mai simplu spus, ce-am obține în România prin decriminalizarea plăților informale (eronat numite șpagă, mită, condiționarea actului medical) ar fi internalizarea unei realități sine-qua-non, cum că medicul are dreptul să pună un preț pe serviciile lui medicale. Medicul nu este un angajat al statului și nu este un funcționar. Singurele care au un preț standard sunt serviciile și manevrele medicale incluse într-un pachet unitar de sănătate, energia gri din sistem, vezi mâna de lucru, nu e o comoditate pe care Statul să o plătească generos la paritate cu șoferii și spălătoresele din minister ci are autonomie și reputație de păstrat pe care le poate negocia în comunitatea locală și, la finele zilei, medicii devin mai buni contributori la sistem prin rolul pe care îl capătă în administrarea propriilor finanțe.

E o distanță astronomică de la cele de mai sus și proiectul propus în dezbatere publică de Ministerul Sănătății în care singurul moment când doctorul ar putea să facă asta e ”la sfârșitul orelor de program”. Orbul găinilor de care suferă angajații acestei instituții e depășit doar de tendința lor la a calcula banii contribuabilului în sănătate pe principiul abacului (elegantă invenție medievală dar care nu permitea decât cu mari eforturi calcule care dădeau cu minus, motiv pentru care arabii au avut supremația comerțului vreme de câteva secole). Unde mai pui că exercițiul lapidar de arestare preventivă a diverșilor corifei ai medicinei românești prinși, rușinos, cu bani la borsetă nu face decât, temporar, ca piața plăților informale să frisoneze în direcția potrivită, până la urmă banii mulți cumpără avocați buni și singura daună pe care o suferă distinșii luați cu mâța-în-sac e de ordinul imaginii publice. În breaslă vor fi bârfiți, cineva se va bucura de proverbul invidia medicorum pessima est dar mai apoi ei, corcodușii morali, se vor întoarce la colectarea de bunuri și foloase care le țin pruncii în școală și mașina în garaj folosind aceleași mijloace.

Pentru că răul nostru e calitativ nu cantitativ.

Pentru că niște procente din PIB nu vor scoate medicul din eroarea lui fundamentală, de ordin moral, scrisă în vers egoist și comunității nimica.

Pentru că nimic nu bucură mai mult doctorul decât pacientura care n-are unde se duce în altă parte, și deci e legată ca sclavul de glie să subscrie la acest sistem care, fanariot, arată că se poate să crești taxe pe sănătate, omul bolnav scoate bani și din piatră seacă și-atunci de ce să nu iei contribuții și din alte surse ca să le dai apoi oastei domnului Astărăstoae să arate, glorios, că nici la 6% din PIB n-o să facă brânză mai bună decât astăzi doar ca să ceară, undeva cândva, 7% din PIB.

Pentru că toată piramida medicinei românești stă clădită pe impostura leadership-ului a cărui unică performanță, și trebuie observat, e că poate cânta după ureche cântecul profesiei suficient de aprig încât să lase impresie că știe, într-adevăr, de ce vorbește.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s