cea mai grea despartire

Nu stiu, si m-am gindit destul inainte, nu stiu care e cea mai grea despartire: de omul pe care il iubesti, dar cu care nu mai poti fi, sau de omul pe care l-ai iubit, dar pe care nu-l mai iubesti.

Pare simplu: nu-l mai iubesti, iti faci bagajul si pleci. Neah, ca nu e asa simplu. Sau e simplu, dar e foarte complicat. Am trecut prin ambele situatii, si nu o data, si tot nu pot sa spun cum e mai dificil.

Si o sa incerc sa spun de ce.

Atunci cind iubesti pe cineva, in cazul meu, daruiesti tot. Te implici, faci lucruri frumoase, surprinzi, vorbesti, rizi, dansezi, gatesti, esti atent, nimic nu pare greu, respiri acelasi aer si el nu se imbicseste niciodata, te trezesti iubita si adormi seara dezmierdata, in gindurile tale el are un loc in permanenta, se insinueaza ziua printre proiecte si tabele, zimbeste dintre copacii de pe strada, in fine, cred ca stiti cu totii despre ce vorbesc. Si din tot visul asta la un moment dat te trezesti, nu stiu cum si de ce, dar esti treaz si constient ca aerul nu mai e acelasi, ca gindurile tale sunt impermeabile, ca sa faci dragoste nu mai e pe lista, ca dimineata urca pe primul loc cafeaua… si incerci sa intelegi de ce. Nu exista raspuns la asta. Sau exista, dar nu e rational si oricum degeaba il cauti, ca e una dintre intrebarile la care raspunsul se contureaza dupa ce se decanteaza. Poate dura zile, sau luni, sau ani. 

Si fiindca nu intelegi, e greu sa ii comunici celuilalt ca acel cuplu nu mai exista decit prin faptul ca dormim in acelasi pat. Ca nu te mai doresc, ca sarutarile tale ma indispun, ca mirosul gurii tale ma face sa te detest, ca dorinta ta parca din ce in ce mai mare e in cumplita disonanta c nevoia mea de a iesi cu prietenii si de a bea si de a dansa intr-o crisma obscura… fara tine. Orice e bun daca e fara tine. Dar stii ca e nedrept, stii ca va suferi, si oricit de mult ai vrea sa pleci, n-ai vrea sa lasi in urma lacrimi. Asa ca esti sfisiata, incerci sa cauti o buturuga oarecare de care sa agati lasoul cu care sa te tragi afara din combinatie. Nu te ajuta nici un sfat (si e bine nici sa nu asculti), nici aia care-ti spun ca e mai bine sa fii cu cineva decit singur, nici aia care iti pun sa pleci pur si simplu si sa nu te uiti in urma. 

Cind insa, desi il iubesti si el te iubeste, ceva va impiedica sa mai fiti impreuna… nu mi se pare la fel de greu ca atunci cind nu-l mai iubesti, sau cind nu te mai iubeste. Nu e acea sfisiere, nu sunt acele de ce-uri, nu te gindesti la ce greseli ai facut tu, sau el, nimic din toate astea nu-si are locul. Pur si simplu nu se mai poate. Ca la deces: accepti, uneori mai greu, dar n-ai de ales, ca nu se mai poate si asta e. Iti ramine sufletul plin si intreg, chiar daca vaduv. Stiti vorba aia: te iubesc atit de mult incit te pot lasa sa pleci, sa fii cu cine vrei, te voi iubi probabil inca mult de-aci ‘nainte, dar nu vom mai fi ca unul. Accepti mai uso, si ai, undeva, impacarea ca ai cunoscut adevarata dragoste, pe care insa n-ai putut s-o pastrezi. Nu dispera, unii oameni nu descopera dragostea nici in 20 de relatii si 50 de ani de viata, daca tu ai cunoscut-o fara sa ai sansa sa o vezi murind, atunci esti norocos. Dar nah, e o suferinta undeva, si e mare, dar… nu stiu care e mai mare.

Si atunci e cazul sa revii la tine. Ca la jocurile online: reconstruiesti intii zidul si apoi iesi din nou la razboi. Singur sau apelind la… total imoral, stiu, dar se practica: o relatie tampon. Dar despre asta urmeaza, cind mi-oi regasi vorbele.

 

Advertisement