Din linie până în linie

Ca firul de păr. Așa îi spunea învățătoarea surorii mele. Era frustrant. Devenise un fel de mantră în familie. Sora mea era stângace și la propriu și la figurat. Stângace într-o lume unde copiii stângaci erau puși cu mâna stângă la spate și obligați să învețe să scrie cu mâna dreaptă pentru că nu reprezentau norma. Stângace pentru că nu-i ieșeau nenorocitele ălea de bețișoare, bastonașe și liniuțe cu mâna non-dominantă. Stângace pentru că, obsesiv, învățătoarea îi corecta copios, cu roșu, foile de caligrafie. Stângace pentru că nu-i ieșea perfect cum își dorea doamna învățătoare, un reputat pedagog de școală veche. Stângace pentru că, ei bine, așa era ea și era bine că e așa. M-am întrebat de mii de ori despre intransigența educatorilor, a părinților, oare există un rost pentru ea și de ce nu putem accepta diversitatea copiilor pentru ce e ea? De ce trebuie să tragem toți din linie până în linie, ca firul de păr?

Timp pe repede înainte la o discuție ieri. Mama și tata nu mi-au impus nimic niciodată, îmi spune. Eu n-am știut ce e aia ”trebuie”. Am știut doar ce e ”bine”. Omul care spune asta a avut succes în viață. Nu i-a plăcut foarte mult școala, nu a văzut în ea o provocare. A fost chiar un fel de bagabonțel, ai putea spune, dar din curiozitatea lui au ieșit minuni. Azi are o afacere prosperă dar s-a împiedicat de-o buturugă. A dat de o situație în care, pe la spate, oamenii s-au obligat la niște condiții inacceptabile și, implicit, l-au obligat pe el. Și mesajul a fost ”trebuie să faci asta până la data de”. Și nu se putea la data de. Și omul meu a intrat în panică. Ironia face că de mii de ori, înainte, fără trebuie înainte, a rezolvat în buza timpului crize complexe care țin de business-ul lui. Îmi spune ”înțeleg că trebuie dar nu pot să sufăr asta”. Realizezi că, pe undeva, cineva cândva a hotărât că obligația e anatema.

Ar trebui să-l scoatem pe ”trebuie” din vocabular?

Ce lume ciudată ar fi. Nu trebuie să te îmbraci, nu trebuie să mănânci, nu trebuie să respecți semnele de circulație, nu trebuie să fii la ora exactă la servici sau la școală, nu trebuie să te porți adecvat într-un grup de oameni (scârbosul ”colectiv” din vocabularul nostru…colectiv), nu trebuie să faci nimic din ce faci.

Ecou personal.

Fiul meu în drum spre grădiniță: ”eu nu am să fiu prieten cu copiii ăia!”…”și n-am să mă joc cu ei”…”am să stau cu spatele la ei și o să vină mămica să mă ia”. Eu, la volan, îi spun că dacă el așa vrea, e liber să facă asta. ”Nu vreau la grădiniță!” – protestează el vehement. ”Nu ai de ales, toți copiii de vârsta ta merg la grădiniță” (minimă minciună albă). ”De ce merg toți copiii la grădiniță?” (întrebare încuitoare). ”Pentru că așa trebuie, tati, când copiii se fac destul de mari merg la grădiniță să învețe tot felul de lucruri și că să cunoască alți copii și să se împrietenească cu ei” (minimă minciună albă). De fapt toată miza e cine obligă pe cine ce, și către ce rezultat.

De ce trebuie să cadă merele din copac? De ce trebuie să meargă soarele la culcare? De ce trebuie să faci orice trebuie să faci? Și răspunsul corect e că sunt lucruri rânduite, constante universale și în răspuns la ele noi, oamenii, am rafinat la rându-ne aranjamente sociale care să minimalizeze șansa că o să ne scoatem ochiii, o să ne omorâm pentru teritoriu, o să luăm devreme ghioaga din cuier și o să ne facem dreptate cu ghioaga. E un troc social, dăm comunității o parte din noi și delegăm comunității o parte din responsabilitatea supraviețuirii. În marea noastră termitieră ne ferim elitrele să nu ne călcăm mereu pe bătături. La fel cum arde soarele bate vântul pică ploaia, într-o relativă ordine, la fel și noi ne ordonăm. Stabilim punți, stabilim ierarhie, stabilim inegalitate socială, descoperim că unii oameni sunt buni la ceva iar alții sunt buni la altceva și, ei bine, unii oameni nu sunt buni la mare lucru. Și nici măcar pe ei nu-i scutim de lucrurile pe care trebuie să le facă fiind mediocri la asta.

În extrema rămâne totuși tirania lui ”trebuie”, unde rămâne prea puțin loc pentru liber arbitru și protest, dizidență și creativitate. Sunt pe lumea asta sisteme de gândire care, ca orice sistem de gândire, cer cunoaștere înainte de-a fi respinse. Religia e un astfel de domeniu. Spanacul e altul (pentru mine cel puțin). Nimeni și nimic nu o să mă convingă vreodată că ”trebuie” să mănânc spanac după ce am fost obligat să îl mănânc. Nimeni și nimic, în același timp, nu o să mă oblige să tac după ce-a trebuit să tac. Prezența lui ”trebuie” e obligatorie dar nu suverană. Ca să-l respingi, se cere însă, să-l fi cunoscut întrucâtva de timpuriu.

Și aici trag linia de separație. De teama fobică a plăsmuirii în palme a unui caracter uman constituit sunt oameni care-și vor proiecta propriile fantezii ale anihilării în copiii pe care-i cresc și pe care-i educă. Trebuie rănește. Trebuie distruge. Trebuie trebuie distrus. Ei sunt frecvent aceia care au fost supuși contradicției și absurdului. Ei au trebuit să facă lucruri pe care nu le-au înțeles sau care erau de neînțeles deopotrivă sau, la timpi diferiți, au trebuit să facă lucruri pe care apoi n-au mai trebuit să le facă sau să facă exact opusul pentru că cineva, în instabilitatea lui, a schimbat de pe o zi pe alta ca într-o Țară a Minunilor dementă regulile de circulație sau dimensiunile peisajului. Trebuie să mănânci tot! (de ce? de fapt trebuie să mânânci cât ți-e foame să mănânci). Trebuie să taci când vorbesc eu! (de ce nu putem să tăcem împreună sau să vorbim împreună?). Trebuie să asculți! (mă poate de fapt controla oricine dacă nu vreau/ nu pot/ nu-mi vine să ascult?).

Uneori trebuie pentru că e bine, alteori e bine pentru că trebuie. Utilitate și context/ consecințe. Și până ajung acolo oamenii se vor poticni, vor cere instrucțiuni, informații, vor cere (da, e important de observat) pedeapsă și recompensă, amendă și medalii, uneori vor elicita oricare dintre ele în drumul de-a desluși sensurile unice de pe autostrada propriei existențe. Și la fiecare pas ființa tânără va trage de frânghia logicii să vadă unde e punctul de rupere. Fascinația e ce se întâmplă dacă se rupe, lecția e că sunt frânghii de rupt și frânghii de împletit, de ombilicul părintelui într-o zi de desparți și de omul pe care-l iubești ajungi să te legi cu frânghii într-un dans hipnotic al genei și nimic dintre cele de mai sus nu are neapărat o funcție de ”bine” cât o funcție de ”trebuie” în ea, deși uneori sunt amândouă colo, braț la braț, intuitiv. Până și miticul Creator a trebuit să-și spună că e bine ce face înainte să fi făcut bine ceea ce trebuie. Și nu o singură dată, când lucrurile au luat-o razna a trebuit să șteargă și să o ia de la capăt.

Dar rândurile mele nu sunt despre Creația cosmogonică ci despre ce se întâmplă în mintea unui om mic pe drum de desăvârșire. Și cum tu, părinte, educator, instructor vei introduce coerciția ca element firesc în viața sufletului ăla jilav pe care-l sufli cu duh. Unde începi, unde termini, unde te oprești din opreliști și unde începi să pui pari pentru garduri?

Păi.

Greșelile sunt obligatorii. Trebuie să existe. Înainte să fie bine trebuie că va fi rău. Trebuie că bățul ăla nu va fi din linie până în linie, ca firul de păr. Trebuie că mersul va fi crăcănat și ataxic înainte să poți fugi. Trebuie că ”gogoașă” va suna mai întâi ”dodoașă” înainte să palatizezi anumite consoane, și trebuie că cineva îți va repeta, până e bine, că termenul corect e ”gogoașă” nu ”dodoașă”. În cât timp înveți diferența? Ei bine, la începutul vieții în cât timp îți ia. Copiii învață să vorbească de la 1 la 4 ani, unii mai devreme alții mai târziu. Copiii merg de pe la 8 luni dar uneori mersul poate să apară și mai târziu, până pe la 18 luni. Mai târziu-rile din ecuație sunt indicative pentru ceea ce noi, oamenii moderni, numim ”întârziere în dezvoltare”. Semn că pierde plutonul. Semn că trebuie făcut ceva. Dar cumva uităm pe drum, după o anumită vârstă, că există o curbă de învățare care, veșnic diversă, face că unii vor trebui mai mult înainte să trebuiască mai bine și că timpul, însuși, nu e o stringență. Da vei face problema aia de mai multe ori înainte să știi să o rezolvi și poate le o va face mai repede dar tu cânți mai bine, sau memorezi poezii mai bine. Și poate că îți și plac mai mult unele sau altele și poate că te revolți că de ce trebuie să știu matematică sau să scriu și să citesc și sincer n-am un răspuns elegant la asta înafară de faptul că, la fel ca și hainele de pe tine, îți trebuie să le fi minim stăpânit ca să te descurci printre semeni.

Și copilul rezistă. Se împotrivește. Uită. Face prostii. Greșește litere sau cifre. Ți-arată că nu vrea să crească. Furia pe care o simți e furia lui, încleștarea autorității redefinește relația dintre învățăcel și cel ce-l invață. Și se așteaptă că ai să-l împingi, se așteaptă că ai să-l cerți, și e curios cam până unde merge cearta. Învață valori prin tine, important e să rămâi onest și cu tine, și cu el.

Fiul meu întreabă ”de ce trebuie să mergi la servici?” ”Ca să câștig bani, tati, dacă nu merg la servici nu câștig bani și murim de foame” (mică minciună albă) ”Păi și îți dau eu bani” – zice el. ”Păi și ție cine îți dă bani că tu abia mergi la grădiniță” ”Mami!” – găsește el soluția salvatoare. ”Și lui mami cine îi dă bani?” ”Tataie!”. ”Și lui tataie?”…și tot așa. Și îți dai seama de fapt că problema nu e că eu merg la servici ci că putem să trișăm la jocul responsabilității dacă altcineva și-o asumă pentru că decât să mergi mai bine ești cărat, și dacă nu poți mai bine poate altcineva în locul tău. Să crești nu vine natural când o furnică duce în spate un grăunte jumătate. ”Pune-ți rucsacul în spinare”. ”De ce?” ”Pentru că toți își cară rucsacul lor, uite eu mi-l car pe al meu” ”Și mami?” ”Și mami”. ”Tati vezi că ți-ai uitat rucsacul tău, de ce nu ți-l iei?” (Evrika!)

Nu urmează că poți. Urmează că trebuie să poți cât poți și ține de tine. Cazi și ridică-te. Șterge și ia-o de la capăt. Hai să facem din nou. De ce uiți? De ce nu ții minte?

Pentru că m-am obișnuit că tu o faci. M-am obișnuit că tu rezolvi. M-am obișnuit că tu mă ții de mână și nu-mi dai drumul niciodată. Dar ușor frânghia se destramă și mi-e frică. Mi-e frică să mă descurc fără tine. Mi-e frică să fac lucruri singur(ă).

”Tati noi nu te lăsăm la grădiniță de tot, venim să te luăm mereu”. ”Când?”. ”La ora 4”. Habar n-are el ce înseamnă ora 4. ”Am să-ți arăt pe ceas, uite vezi cifra 4?”. ”Da”. ”Când limba mică ajunge la 4 venim să te luăm, vrei un ceas fermecat?”. ”Da, dar să fie vernil”. Și i-am cumpărat ceas vernil să se uite când e ora 4. Toată lumea are ceas, toți știm când e timpul îndeplinirii promisiunilor. Trebuie e o promisiune îndeplinită, o profeție îndeplinită de fapt. Trebuie e o speranță renăscută dacă îl folosești corect, o predicție cu rată de succes suficientă în intervalul de încredere.

Sora mea nu scrie din linie până în linie, ca firul de păr și mănâncă din lingura ținută cu stânga, dar scrie cu dreapta. Eu am picat un bacalaureat la matematică și fac statistică matematică avansată. Nu țin minte nume ci figuri, nu cuvinte ci imagini, nu întârzii dar uneori da, nu mănânc spanac dar uneori îl înghit dacă e pierdut printr-o samosas, respect regulile de circulație dar uneori le încalc, mă port frumos cu oamenii dar uneori nu, și mi-e loc de mai bine și îmi spun că binele trebuie câtă vreme e loc de mai bine până nu se mai poate mai bine de-atât. Și un pic după aia.

Și când oamenii vin și-mi povestesc de oameni care s-au purtat urât cu ei mă gândesc cu voce tare dacă doar atât au putut, și dacă ar fi putut mai bine îmi zic și zic că ar fi trebuit să facă acel efort, pentru că totul pică înapoi în logica de-a gândi către minimul numitor comun. Nu doar unul trebuie. Toți trebuie după puterile lor, după știința și educația lor. Și unde oamenii nu au știut mai bine trebuie să îl caute și să îl ceară. De fapt educația nu e despre performanța de-a fi memorat și desăvârșit gesturi, ci e strictul obicei de-a întreba, cerceta și pretinde de la adevăr să vină în formă constituită, nu doar pe fragmente și buchisit. Și ca orice obicei se exercită și rafinează de la silabisit la pronunțat fluent. Și ca orice obicei cere răbdare în practica lui.

Deci dacă tu crești un copil și te necăjește că nu crește suficient de repede, că nu învață suficient de bine, că nu a ținut minte poezia aia după trei repetări sau problema aia după cinci ore, adu-ți aminte că tot ce ai de făcut e să rezolvi cu tine dacă știi, de fapt, cum trebuie să fie. Și să rezolvi bine problema pentru că altfel înseamnă că trișezi, împingi bolovanul propriilor tale proiecții și supoziții asupra unei alte minți. Primul trebuie e la tine, nu la el. Lasă loc de greșeală și la el și la tine, dar mai degrabă loc pentru un interval de încredere în care încredrea poate să crească. Răsplătește ce e făcut bun, critică onest ce poate fi făcut mai bine, muște prinzi și cu miere și cu un plici (unii oameni am auzit că prind mai multe muște cu miere). Și fă ce trebuie (sic!) să faci deîndată ce ai stabilit că ai toate datele. Fă ce știi, în sufletul tău, că e bine. Dacă lucrurile sunt rezolvate cele două instanțe vor fi una și aceeași. Și dacă nu sunt oprește-te și întreabă-te, unde e problema de fapt, în logică sau în suflet? Și apoi, dacă mă întrebi pe mine, mergi cu sufletul. Din motive logice au murit 99% din înaintașii tăi, pe sufletul altora alții au trăit.

Tot ce am scris mai sus e din preafrumoasa lume a normalității, un fel de loc luminat, loc cu verdeață, în care nu există patologie a gândirii, concentrării sau memoriei. Adică mă refer la majoritatea copiilor și la majoritatea părinților. Despre bolile unora, sau altora, n-ar fi avut sens să vorbesc aici. Trebuie că e bine să vorbesc odată. Dar nu acum. Nu aici.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s