Hai să nu vorbim despre asta

Eforturile recente ale Ministerului Sănătății de-a…sanitiza sistemul sanitar din România s-au lovit, nu fără argument, de un zid de critici. Majoritatea privesc schimbările în substanță care sunt minimale și de obicei îndreptate spre austeritate, o sumă dintre ele țin de tehnicalități și deși diavolul e în detalii nu fac obiectul următoarelor rânduri. Sunt obișnuit că gâlceava eternă la noi se reduce la grăunțe în timp ce caravana trece astfel că propun să vorbim mai degrabă de lucrurile despre care nu vrem să vorbim.

Și motivul pentru care nu vrem să vorbim e că e rușine să vorbim. Și – în ce privește implicarea Ministerului Sănătății – pentru că nu ține de Minister decât într-o măsură limitată.

Nu vrem să vorbim despre faptul că sănătatea în România are o cu totul altă economie, paralelă cu cea a suprafețelor și-a declarațiilor oficialilor. De o parte stau subsidiații, oameni fără venit or asigurare medicală și a căror sănătate este menținută în condiții de război de disponibilitatea medicilor de-a trata astfel de cazuri sociale. De altă parte stau plătitorii, oameni care contribuie din venitul lor lunar sume proporționale către Stat și care, mici sau mari, Statul vine și spune că trebuie să le asigure o sănătate bazală – mai mult sau mai puțin robustă.

Și colo, și dincolo, mâna pe la spate tranzacționează bani care intră în buzunarul medicului. Despre asta scriu deja de niște ani, vezi plățile informale care ajung la destinație pentru unicul scop de-a grăbi, facilita, îmbunătăți dar și garanta rezultatul unui act medical oarecare. Supără pe mulți dar, în ecuația omului care dă și a medicului care primește e medicul care, pe de o parte, câștigă ilicit niște bani dar e tot medicul care e prizonier, ostatic practicii și în același timp psihologic condiționat să o continue. În procesul condiționării responsabil e pacientul care își măsoară nu rareori generos costul recâștigării propriei sănătăți (cam în același fel în care își măsoară și accesul la Viață veșnică prin contribuții la biserică or patriarhie), responsabil e și statul că-l face pe doctor vulnerabil la plată informală prin remunerație mizeră, responsabil finalmente e și corpul medical care păstrează o tăcere ipocrită despre adâncimile obiceiului. Crizele momentare de sinceritate sunt urmate de tăcere dușmănoasă din partea celor care-și văd piața stricată de lupi moraliști, în viziunea lor, pentru că secretul succesului în negrul nostru triumf financiar, ca doctori, e că nimeni nu a primit nimic, nimeni nu scoate un cuvânt. Suntem opaci în spatele obiceiului înrădăcinat de-a fi pus deja un preț pe mâna noastră, fie că o consultație costă 100 de lei sau o operație 1000 de lei.

Cum poți să te aștepți, până nu ai să ridici transperantele unei astfel de putreziciuni, că oamenii vor putea să-și amelioreze compasul moral? Că doctorul X sau Y câștigă de fapt 10000 de Euro pe lună din practică informală nu e nici bine nici rău câtă vreme doctorul respectiv va avea o justificare pentru prețurile practicate și va fi dispus să onoreze banul respectiv cu onestitate. În absența unui etalon de costuri medicale – care atenție nu e totuna cu pachetul de bază – n-ai să reușești să afli cât costă de fapt o operație de apendicită sau o colecistectomie, un transplant sau o hernie de disc. Etalonul de costuri medicale într-o profesie liberală se discută/ unde în altă parte? / în interiorul profesiei, vezi Colegiul Medicilor din România către care contribuim cu toți și care este delegatul nostru de breaslă în relația cu Statul. Nu sindicatele. Sindicatele pot cel mult negocia statutul, drepturile și veniturile medicilor în relația cu angajatorul lor, la stat or în altă parte. Dar la centru este Colegiul care poate face pasul istoric de-a isca o dezbatere națională fermă pe tema plăților informale mai degrabă decât să lase la nesfârșit seria delațiunilor penale să continue. Da vor mai pica un Mocanu, un Botez, un Rusu (din memoria istoriei recente) dar locul lor va fi luat tot de alți Mocanu, Botez șamd. Medicina românească nu e făcută din (fie-mi scuzată licența) arafați la fel cum nu e făcută din super-eroi. Medicina românească e făcută din oameni care sunt obligați, la intrarea în spitale și policlinici, să-și racordeze practica morală la un guvern de reguli și coordonate informale ajunse deja la stadiul de substantiv comun. Căci așa s-a pomenit. Medicii sunt învățați încă din rezidențiat cum să câștige bani informal și ei sunt cei mai vulnerabili la reinventarea practicii pentru că pe ei pică măgăreața cam din toate părțile, când ai 1000 salariu 100 de lei face o diferență uluitoare. Unde mai pui că rezidenții sunt omniprezenți, compătimiți de aparținători și ușor de sensibilizat prin ”atenții”. Dacă cei care dau sunt părinți de copii mari, ca și ei, părinții le vor da precum copiilor. Dacă sunt colegi de generație cunosc frecușul și umilința cronică la care sunt supuși rezidenții și atunci contribuția e un act de solidaritate. Ce înțeleg mai puțin oamenii e că faptele lor au consecințe, că pentru omul care acceptă 100 de lei o dată, de două ori, de 100 de ori își va dezvolta, ca și câinele lui Pavlov, un reflex, și oricât ar fi de integru moral tot va suferi, advers, când la al 1000-lea pacient așteptarea nu e întâmpinată de recompensă. Ministerul și Colegiul deopotrivă închid ochii la distribuția practicii, lasă loc de acest megalopolis experimental în care oamenii, la suprafață, jură după Hipocrate că n-au să facă rău și chiar se țin de cuvânt dar profită de faptul că Hipocrate nu zice nicăieri să muncești pe gratis, sau să mori tu de foame în timp ce coși o plagă sau dai cu rivanol un ulcer gambier.

Goana după obținerea unei specialități bănoase, sau a unui post într-un loc ”cu vad” au centralizat sănătatea în România. Nu doar pacienții plătesc informali doctori, și doctorii ajung să plătească informal alți doctori ca să prindă un loc la masă, concursurile sunt organizate cu buline opace pe locurile sensibile și – precum în Caragiale – ca prin minune ies mereu oamenii care trebuie în pozițiile care trebuiau. Știm că nu doar doctorii suferă de flagel, preoții au aceeași practică în împărțania parohiilor, ministerele abundă (oare și cel al Sănătății? – întreb nu fără puțină maliție) de tenta peșcheșului și-a sinecurii în care poxipolul solidarității este rușinea de-a fi obținut privilegiul prin cumpărarea lui, nu olimpian, prin liberă competiție.

Insistența autorităților că practica e izolată e halucinantă, pare ruptă dintr-o frescă ionesciană, cu broderie de Kafka și Dostoievski. La fel ca și în oricare altă organizare de tip mafiot, subteran nu există jumătăți de măsură și simpla înăsprire a puniției pentru transgresor nu va fi vreodată suficientă, e doar un bici pe spinarea sclavului de clan care știe că pe măsură ce pericolul crește crește și tentația de-a fi mai crud, mai sinistru într-un fel în păstrarea secretului profesional. Duplicitatea e reduplicată de disimulare, sunt oameni pe care îi cunosc și care ignoră suveran adâncimile precum Mitică de la ligă pentru că, semplice cum ar suna, nu văd o lume fără asta.

O lume fără monopolul financiar alternativ, freatic din medicină.

O lume în care vom fi oferit amnestie fiscală oamenilor care obțin venituri suplimentare din practica lor medicală în același fel în care și profesorii și-au normatizat meditațiile pentru care, de când cu regula introdusă acum niște ani, s-a reglat piața de servicii suplimentare (șontoroagă cum e și ea). Adevărul e că și profesorii condiționează, întorc mâna la spate părinților care-și doresc să aibe copii deștepți și învățați, până și educatorii împing tava către o listă inumeră de opționale căci ne-am învățat bine în România, suntem lacomi de bine și lacomi de mult.

Medicul are voie să condiționeze actul medical din punctul meu de vedere devreme ce are voie să refuze actul medical. Este un adevăr valabil pentru majoritatea instanțelor, într-un fel sau altul i-am transmis doctorului Arafat nu o singură dată că nu toată medicina înseamnă sirene și uniforme roșii, urgențe și elicoptere, ore de aur și vieți salvate spectaculos. Pivnița meseriei noastre e mult mai mundană, avem bolnavi cronici și boli care suferă amânare, medicamente care pot fi date scumpe sau ieftine, medici mari și medici mici, medici scumpi și medici ieftini. Pretenția de-a merge gratis la medicul scump e un oximoron social tipic românului care încă, la 20 de ani, se cutremură la niște robineți auriți din nu-știu-care-vilă-de-protocol-din-nu-știu-ce-localitate-limitrofă. E ca și cum, în sănătatea din România, e musai să meargă toți cu limuzina la aeroport sau să conducă Mercedes. Mie îmi pare din start o absurditate, una care continuă mult după ce-ai stabilit ”pachetul de bază de servicii”.

Medicii nu sunt servicii medicale. Medicii execută servicii medicale. Și chiar dacă toți fac același număr de servicii nu vei putea să ai o curbă Gauss corectă în calitatea actului medical câtă vreme singura motivația pentru medic e să vadă și mai mulți pacienți, să facă la cântar și mai multe acte medicale pentru sume discutabil de rezonabile. Și spune și tu, dacă echivalentul în pacienți la 2000 de Euro e în jur de 400/ consultații (plus acte medicale pentru fiecare) per lună, în timp ce poți să faci 40 de mii de lei în plus (la o medie de 100 de lei lăsați de fiecare pacient), adică alți 8500 de Euro, ce ai de gând tu stat?

De ce nu dă omul statului suta de lei în plus? Pentru că știe că statul va face ce face statul mai bine, va vămui copios suta până ce le destinație ajung, probabil, vreo 15 lei medicului. La aceeași cotă de 15 lei probabil că medicul ar câștiga, în plus, vreo 1000 de Euro în plus per lună dar vine statul să zică okay, dăm medicilor 1000 de Euro în plus la salariu? N-am auzit. Am auzit procente hubrice gen 2% sau ”maxim 20%. Este ceea ce un amic de-al meu spune că e un ”plasture pe o arteră ruptă”, adică o soluție absolut naivă.

Dar lasă medicul să își declare suta aia de lei în plus și statul va primi înapoi, fiscalizat, cam 50% din ea ceea ce, la o piață informală evaluată la aproximativ 200 de milioane de Euro înseamnă rezonabil de mulți bani. Păstrează nucleul medicinei sociale unde e el îndrituit, plătește regește ATI-știi și medicii din UPU, pune medicii să-și facă gărzile dar dă-le voie să își ceară onorariul la liber și s-ar putea să ai surpriza că oamenii vor judeca altfel momentul când au de dat 100 de Euro unuia, sau 25 altuia, poate că nu toate durerile de inimă merită un doctor de 100 de Euro, poate că nu toate insomniile cer ”cel mai bun doctor”. Și atunci, ca și în alte zone economice, stimulezi negocierea clară a unor tarife.

Veți spune că sănătatea nu se negociază. Veți spune că e un fault moral să îi ceri bani omului în suferință. Veți spune că medicii n-au suflet, că sunt hapsâni. Veți spune că există și medici buni, dăruiți, altruiști, care nu cer niciodată. Corect, nu mă îndoiesc că sunt medici care merg cu tramvaiul și care operează cu mâinile înghețate după ce-au făcut naveta cu personalul, medici care operează după 3 gărzi în săptămâna aia și care au genul ăsta de intransigență în care s-au înconjurat, ca într-un turn de fildeș. Muncesc până cad, muncesc până fac o prostie, muncesc până pleacă pentru că vine un moment când nu mai pot. Nu mai pot când se uită stânga-dreapta și văd că sunt ultimii ”proști” cu niscaiva aponevroză morală, când contemplează belșugul ilicit și până la urmă meșteșugit negociat de colegii lor care, culmea, au și mai multă clientelă de la care iau și mai mulți bani pentru că banul are efectul de-a crește notorietatea unui doctor. Dacă unul îți cere 100 de lei și altul îți cere 1000 de lei și ai 1000 de lei și-o bubă de operat vei tinde, psihologic, spre ăla care îți ia 1000 că ”știe el de ce-ți cere atâta”. Și în timp și ăla care cerea 100 va merge, asimptotic, spre – dacă nu 1000 – măcar 500. Și uite așa.

Nu e o dezbatere academică. E una la firul ierbii, între ofertant și ofertat. Medicii iau pentru că oamenii au bani de dat și-i dau, pentru că și oamenii înțeleg și condamnă suportul social al tuturor celor care, gratuit, primesc servicii medicale și-atunci de banii ăia te bagi în față, nu stai la coadă cu gloata, nu te amesteci cu plebea, de banii ăia primești pat mai bun și anestezic mai șmecher, antibiotic mai repede și asistentă mai blândă. Și chiar dacă moral scandalul poate să fie hey, am plătit de două ori mai bine te-ai gândi de două ori.

Inovația fundamentală în sănătatea românilor ar fi decriminalizarea ei pentru ceea ce este, o convenție liberală între vindecător și vindecabil în care nu intervii tu, Stat, să spui că etalonul de onoare e Zero lei după ce ți-ai luat partea leului pe care o gospodărești deja șmecherește, cu inumerate nexus-uri pe unde se decortichează bani (care pe achiziții, care pe externalizare de servicii, ca pe prefectură, care pe electorale, care pe parcări politice și promisiuni că am să fiu și eu domn cu dumneata devreme ce ai fost domn cu mine). Asta a făcut de fapt reforma de tip NHS pe care o dorește domnul Nicolăescu, aici e drumul înainte din punctul meu de vedere pe care-l afirm ferm și răspicat. Se va vedea, deîndată ce introduci o astfel de amnistie fiscală, dacă de fapt există o corelație între ce promiți și ce obții.

Tarifele mele pentru consultații, în mediul privat, sunt afișate pe website-ul instituției. Nu sunt nici mici nici mari și pot suferi schimbări unilaterale la un moment dat. Tratez la fel boli cum tratează alți colegi de-ai mei în mediul privat sau la stat pe prețuri mai mici, sau mai mari. Sunt oameni care vin pentru că vor la doctorul Diaconu, sunt oameni care vin pentru că și-l permit pe doctorul Diaconu. De cele mai multe ori ambele variabile sunt prezente. Și doctorul Diaconu își plătește taxele și impozitele și își negociază profesia cum poate el mai bine încât să aibă o viață normală și meritorie pentru viitorul lui profesional. Eu nu fac medicină la baionetă, fac medicină de bun simț și prețul pe care oamenii îl dau include respectul meu care eu mi-l aloc mie însumi din momentul în care ies pe ușa casei în care stau. Da sunt oameni care mi-au spus că la un moment dat nu-și permit serviciile mele medicale și am discutat cum putem să adaptăm asta la realitatea lor financiară. Sunt specialități, sunt boli unde se pretează o astfel de discuție și ele sunt majoritatea bolilor pentru că, în 2013, majoritatea bolilor nu amenință viața și nu pun individul în fața tradiționalului ”banii sau viața”, un fatalist Andri Popa din care nu prea poți alege decât să plătești, și să trăiești. Nu același lucru ți-l va spune un chirurg, un oncolog sau un medic pe salvare. Ei merită un statut special și condiții particulare de angajare. Nu același lucru i se întâmplă unui medic de familie, și ei merită un statut particular în raport cu nevoile lor deși și acolo e loc de negociere și de inegalitate din punctul meu de vedere. Medicina socială, apostolică, a năpăstuiților, a neajutoraților, a sărmanilor peste tot pe lumea asta e amortizată din alte venituri, din alte surse decât contribuția la asigurările de sănătate. Sunt atâtea ONG-uri care vehiculează programe de milioane și milioane de Euro pentru asistență socială a categoriilor defavorizate dar n-aud UNUL să finanțeze medicină pentru săraci înafară de astenicele ”programe naționale” care sunt atît de ușor deturnabile și în care tot Statul se poartă ca un ONG și, ocazional, manifestă bunăvoință și simț samaritean. Samariteanismul statului e contrapunctat însă de momente de cruzime și de criză cum au fost absența insulinei sau a citostaticelor din sistem, când pentru un chimioterapic ne-am trezit că nu mai putem plăti plombe.

Hai să nu vorbim despre asta. Hai să nu vorbim despre nimic. Hai să vorbim despre suplimentarea bugetului la Sfântul Așteaptă, hai să vorbim despre grevă generală și despre indexarea salariului rezidenților, hai să vorbim despre cum putem vorbi fără să vorbim de fapt despre nimic. Hai să vorbim despre câte anticamere trebuie vizitate pentru o schimbare de filosofie a sistemului când de fapt nu ne dorim schimbarea ei. Și, comme toujours în România, să ne lamentăm de birocrație și piedici legale, instituționale în felul de-a face asta. Și după ce vom fi terminat de lamentat hai să ieșim din nou în casă, în drum spre doctor, cu punguța și plicul pregătit. Pentru că devreme ce facem așa înseamnă că e bine că e așa, căci altfel de ce-am fi făcut-o în primul rând?

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s