La pietre

Am văzut, de-a lungul vieții mele deocamdată, prea mulți oameni crescuți și căzând. M-am uitat uimit și de cele mai multe ori mâhnit la fascinația plebei pentru anti-erou, pentru șmecher, pentru ceea ce la un moment dat o revistă auto (!) din România a numit ”bizon” într-o țară în care comentatorii sportivi sunt (fini) analiști politici și reporteri de investigație iar mondenul se amestecă cu obscenul într-o fornicație vizibilă pixel cu pixel și oximoron cu oxi-moron. Și am admis, pesimist în sinea mea, că noi păstrăm adânc, pe intima sufletului, placa de aterom a urii pentru tot ce iese din ordinar, din anonim, din nemernicie. Pe spinarea unor efemere nume constituite, în timp, am văzut indivizi care și-au sațiat momentar foamea de recunoaștere socială prin pamflete care și-ar fi îndeplinit funcția utilă dacă ar fi rămas la stadiul de gastrulă, de accident intelectual, de întâmplare precum în nuvela de inspirație sovietică în care eroul paysan îl pune în cofă pe studentul școlit la Moscova. Publicul ar fi profitat de mișcările coeriforme ale scamatorului care, din doi puncți și trei exclamații înfierează pseudo-personalitatea. O expune. O lapidează sumar. Altul mușcă țărâna în țara în care să te ferească să fii, să faci, să devii.

Victima momentului – Oana Pellea. Asasin elegantissim și auto-declarat incult – Radu Alexandru. Un duel inegal, o luptă garantată la trofeul de cel mai lucid anonim care tranșează cuțitofil o nouă Marioara Murărescu a spațiului public românesc. Posesor de blog cu trafic generos, contributor la bastardul mitotic al Academiei Cațavencu, nedemn epigon al fulgurantului Mircea Dinescu (cu care am lucrat într-o perioadă pe când își prozelita mieii și cozonacul de la Cetate angajaților unui trust de Pubelă, prin asociere tot acolo ajungeau și unii, și ceilalți). Textul pe care nu-l voi reproduce sau lega poate fi găsit, e degajat cu salve de Silviu Lung de la un blazat la altul prin spațiul virtual, senzațional prin voltă mai puțin prin masa pe care-o cară. E cel mult, din punctu-mi de vedere, un exemplu de risipă de timp și spațiu mintal sau un exercițiu de scuipat cu buza inferioară dar, la naiba, mi-aduc aminte ce mândru am fost în ziua când, acum 100 de ani, am învățat să fac asta. Țiganii de Flămânda apreciau, în timp ce jucam cartonașe și liniuța, lapte gros și fotbal cu minge de 35, o flegmă canonică reușită așa cum doar jucătorii echipei naționale puteau concocta. Radu Alexandru își poate așeza, relaxat, zilele acestea limba în spatele arcadei inferioare dentare în timp ce-și re-evaluează părerile despre unul, sau altul, liber ca pasărea ceriului să debiteze, să înfiereze și în cele din urmă să se bucure că numele-i este pomenit în cele 15 minute de faimă care urmează. Căci Radu Alexandru, precum fluturii, a eclozat în simplul scop de-a planta niște ouă în gazde primitoare ca mai apoi să-și desăvârșească mirabila misiune într-o apocalipsă a anonimiei din care a venit, și către care se duce.

Nu înainte de-a-o fi taxat, pamfletic, pe Oana Pellea.

Și până la urmă mi-ar fi fost perfect indiferent dacă Radu Alexandru s-ar fi oprit la minunea unui text care a reușit să treacă pragul de viralizare și-ar fi ronțăit, mulțumit, nucile verzi ale popularității. E și mâine o zi, e și mâine un om de caricaturizat spre deliciul bastard al audienței. Dar nu. Radu Alexandru profită acum și pedalează diurn pe tema apoziției dintre dânsul și dânșii, insistă, proliferează armament nuclear (cel puțin în viziunea dânsului) și își construiește propriul castel de nisip deconstructivist în care, pentru-Dumnezeule!-a -nu-știu -câta-oară constatăm că România nu are valori, sau are dar sunt false, dar are și de-ălea adevărate dar nu sunt ivite, stau în subteran prin galerii care așteaptă să fie descoperite de freza gigantă Varvara, patroana mineritului. Radu Alexandru, în 2013, continuă un argument început în 1947, continuat prin 1974 și definitivat, elefantin, de pogromul ICR-ului făptuit de Andrei Marga. Prin asta Radu Alexandru e cel mult un modest inventator al roții, o miniatură a unui curent circular în viața publică românească în care, prin forța evenimentelor, păstrăm comunismul în faptă, și-n gând, și-n cele ce sunt. Comunism care înseamnă că nu există identitate, nu există făptură a cărei implicare publică să poată fi nominalizată pentru că, modest și umil, omul nou nu are Nume, nu are Persona, nu are Calități, e doar o falangă a voinței colective pe care și-o poate asuma oricine, și-o poate deconta la fisc, e proprietate publică. Și aidoma și Oana Pellea, pe care Radu Alexandru o hăcuie satisfăcut din spatele tastaturii, nu e decât produsul fortuit – cum spui Radu Alexandru? – al întâlnirii sexuale dintre tatăl său celebru și mama domniei sale (adică a Oanei Pellea) și în același timp proprietate publică de molfăit. Minunat! Ca să folosesc o înjuratură inteligentă auzită de mine de la un minoritar, i-a umplut gura de moștenitori!

Și întreabă Radu Alexandru, cum întreabă mulți proleți ai proletcultismului, ce a făcut această Oana Pellea? Omul s-a documentat – unde altundeva – decât pe google și wikipedia – și n-a găsit mărețe realizări. Evident mărețele realizări sunt un pre-rechizit al dreptului de-a fi vorbit, de altfel Radu Alexandru are la rându-i mari realizări care-i permit să  dezavueze absența lor la altcineva și de altfel Radu Alexandru vorbește dintr-o poziție de autoritate la fel cum oricine altcineva dotat cu o conexiune de internet și-o poftă subită de afirmare literară poate să o facă, și ocazional să pice în nodul interesului nevrotic al consumatorului de feisbuc. Va fi înțeles poate, acest Radu Alexandru, că lumea n-a citit ce-a produs dânsul pentru că e cu miez, cu înțeles sau cu verb, cât pentru ținta pe care și-a ales-o. Și ce mizerie, ce sofism, ce fault logic elementar, să împroști noroi în cineva și să-l declari lipsit de relevanță dar în același timp să mizezi că este totuși relevant, este totuși cunoscut, este totuși apreciat (căci altfel de ce ți-ar consuma vulgul lătura, homeopatic, dacă n-ar fi știut de cine vorbești?). Plină presa de astfel de quo vadisme, de alcibiadisme, de șpagate de peniță care, precum în demența Alzheimer, constituie un amiloid, un sediment care prin simpla-i opulență blochează spațiul necesar unei funcții normale a celulei nervoase. Bravo Radu Alexandru, adaugi la rându-ți un muc la dopul gata format. Vivat! Și la gară!

Sper că oamenii care vor fi citit rândurile de deasupre și se vor fi poticnit de cuvinte să le caute prin dicționar mai repede decât îl vor fi căutat pe Radu Alexandru. Sper că vor fi făcut efortul, înainte de-a judeca, să-și clarifice de fapt ”cine este această Oana Pellea”. E doar una dintre cele mai bune actrițe din România, a câștigat doar de două ori premiul UNITER, e laureată a festivalului internațional de la Geneva (unde-o fi și orașul ăsta?), a jucat în Children of Men, nominalizat de 3 ori la premiul Oscar (cine-o fi și Oscar ăsta?), vorbește patru limbi străine (nu că ar face vreo diferență), iar mamei Oanei Pellea, Radu Alexandru, are și ea un nume, se numește Domnica Mihaela, iar pe părinții ei îi chema Policrat și au fost persecutați de comuniști, Radu Alexandru, și au avut domiciliu forțat timp de 14 ani după ce-au fost deposedați de bunurile lor din același motiv pentru care tu scrii, Radu Alexandru, pentru că un cretin cu origini sănătoase, la fel de sănătoase ca ale tale sunt șanse, a pus întrebarea în aceiași cheie, ”cine este acest Policrat?” și-apoi a tăiat, a dat cu spirt, și-a expropriat. Oana Pellea a cerut daune morale de la statul român și-a obținut doar 5000 de Euro în contravaloarea a 150 de hectare de pământ luate de Stat. Cu S mare. Cu S de la scuipat. Domnica Mihaela a numele femeii cu care, deloc fortuit, Amza Pellea a făcut sex și un copil la fel cum și părinții tăi, Radu Alexandru, au copulat probabil repetat și în diverse poziții înainte să fecunde spermia aia oul din care te-ai născut, părinți care îmi imaginez că sunt mândri de realizările domniei tale și de felul în care le duci moștenirea mai departe așa cum și Oana Pellea duce mai departe numele tatălui ei. Pe ei, pe ei, pe mama lor! Ca la galeria echipei favorite de fotbal, nu?

E unica oară când voi folosi următoarea expresie patentată de Alina Mungiu Pippidi, nu-mi pare deloc reușită dar aici e adecvată: ”Jos labele de pe Oana Pellea!”. Și mai ușor cu pianul la vale pe scări.

G