Scrisoare închisă Simonei Catrina

Ca să-l parafrazez pe George Stanca, dragă Simona Catrina,

În data de 18 noiembrie, adică ieri, ziarul Adevărul ți-a publicat un text pe platforma lor de blogging. Titlul nu-l voi repeta aici pentru că-mi pare nefericit și murdar, dar fac referire în cele ce curg mai la vale la randurile tale, care pot fi citite AICI. Admit, vinovat, că citesc periodic blogurile Adevărul. Admit, cu atât mai vinovat, că mă opresc periodic la textele Simonei pentru că au un je-m’en-foute-ism de găină bătrână de Caransebeș care, dogită de-atâta tutun și conversat la lampion, palpează cu papila sâmburele adevărului și-l scuipă dezinvolt. E și-asta o tehnică de-a scrie, în grabă și scârbă, scârbit și scârbavnic. Să fie oare posibil că, la fel ca mulți alții, am și eu glanda mea scatofilă de muls? Probabil. 

Dar ieri Simona Catrina a comis-o, în năcazul ei, și cuvine-se să adresăm corect aberantistica bloggeriței (scuze pentru licență, nu-mi aparține, mulțumesc prietenului Liviu Drugă pentru minunatul cuvânt adăugat la vocabular). Se întâmplă că în privința comportamentului suicidar la oameni să am o oareșcare experiență profesională, cu triplă sușă: tratez suicidari, fac de un deceniu cercetare în suicid, și-apoi mai am și-o patalama universitară de la mulți kilometri distanță, un ocean mai la stânga, care zice că sunt supraspecializat în suicidologie. 

Expert în sinucidere, mi-au zis. Dar după ce ne-am râs cu toții de ambiguitatea formulei a rămas totuși stabilit că(ci) când deschid gura n-o fac să-mi dau cu părerea.

Ca (și) Catrina.

Domnia sa susține că nu există tentative de suicid. Or că că, or că că. Ce atâta lamentație, ce-atâta of, până la urmă cine-o citește pe Simona va rămâne poate cu impresia că e o glorie să mori prin suicid (un succes de vreun fel), pe câtă vreme amatorii în ale artei, cei care supraviețuiesc, sunt vreo specie de ratați, nici măcar pe-asta n-au făcut-o ca lumea. Pricep eu bine, Simona? Nu te superi că îți spun Simona, e în regulă cu mine să-mi spui Gabi, toată lumea o face. Indubitabil e un of pe undeva. Indubitabil privit de la distanța aproape-departe a omului care poate s-a lovit de cineva pe cale de-a-și face rău va fi aruncat, sau ridicat, mănușa ajutorului și va fi văzut poate că e frustrant, că sunt oameni care se vătămează pe ei cu bună știință în scopul de-a manipula o situație sau pur și simplu de bîzdîc, ceea ce noi în limbaj psihiatric numim pretențios ”eliberarea tensiunii”.

Simona, există în lumea mea un cuvânt pentru ceea ce descrii tu amator în rândurile tale, se numește Sindrom de Auto-vătămare Deliberată (SAD în română, DSH în engleză). Și poate-ar merita să scriu despre dar deocamdată link-ul wikipedia e suficient. Dacă-i dai pe aceștia la o parte, cei care suferă de parasuicid, rămâi totuși cu o plajă foarte mare de oameni, câteva sute de mii de indivizi care anual, în România, caută să se omoare și vor face cel puțin o tentativă, de letalitate și intensitate variabile. 

Să mă explic.

Intensitatea unei tentative suicidare cuprinde motivația subiectivă a individului de-a muri. Poate fi acută sau cronică. În diateza acută, când omul e în detresă și se apropie de pasajul la act, intensitatea actului suicidar cuprinde două dimensiuni mari și late: impulsivitate, vezi timpul până la pasajul la act, și capacitate psihică prezervată, vezi rațiunea cuprinsă în motivație sau câtă premeditare intră în planificarea actului. 

Letalitatea unei tentative este măsurată prin consecințele medicale ale unui act. Un gest impulsiv, negândit, momentar poate rezulta în mari daune (vezi ingestia unor substanțe foarte toxice sau lacerarea anumitor traiecte vasculare, artere sau vene, cu pierdere semnificativă de sânge). La fel de bine un gest foarte gândit, ordonat uneori cu luni înainte din varii motive nu rezultă în mare letalitate pentru că în planul individului intervine fie hazard, fie intervenție.

Ce se vede din avion sau din spatele tastaturii, după caz, e o poveste tristă și surprinzătoare, ușor de bagatelizat și transformat în cancan sau ciubuc de presă. Sătui fiind de atâtea povești de ora 5, sterilizați practic emoțional la narațiunea din spatele unei lame care taie pielea, oamenii vor avea poate retorta pe care o ai și tu, Simona, la fel cum reacționează bont și la copii cu cancer pentru care se adună bani, bătrâni pe pampers care putrezesc prin paturi de cămin sau vagabonzi, fie ei câini sau oameni. Ni se rupe pentru că în fapt nu doar că suntem (sunteți) neputiincioși în a le schimba soarta dar mai ales indiferenți. Și n-ar fi mare brânză dacă am/ ați fi indiferenți, brânză e când indiferența se transformă într-0 țâfnă, o nerăbdare, o sugestie voalată că ne mai perturbați mult? Vorba proorocului Mircea Badea, nu mai muriți odată? 

Păi nu.

Periculos cum ar fi argumentul tău e atât de ușor de generat și de generalizat în România. Atâtea lucruri copleșesc. După ce că trăim greu, după ce că suntem împovărați și nu ne plângem despre asta mai vin și triștii ăia care nu prețuiesc viața și-și bagă picioarele, treaba lor dreptul lor, noi îi damnăm ca buni creștini ce suntem și-i îngropăm după o pravilă de secol XVII încă în vigoare în BOR, dacă mai merge vreunul la televizor ca subsemnatul și-aduce aminte că suicidul e o boală psihică ne oprim un pic din perorat dar nu foarte mult căci după aia o luăm din nou la picior prin zburdălnicia ireverentă a celuilalt nevrotic (dar nu suicidar, încă cel puțin) care zbiară, destitut ”ne obosiți!” și merge mai departe ca Dorina Lazăr în filmul cu Angela. 

Tu îți dai seama, Simona, ce palmă dai când scrii minunile tale oamenilor care au în familie un soț, un părinte, un copil care-a făcut vreodată o tentativă de suicid? Îți dai seama ce sugerezi, către ce bog tragi discuția cînd te dai cu sania părerii pe derdeluș? Hai să-ți dau câteva informații care s-ar putea să te ajute pe viitor.

Majoritatea zdrobitoare a oamenilor care mor prin suicid, adică în România cam 3500/ 4000 de oameni pe an (echivalentul unui sat din Ardeal) sufereau de o boală psihică nediagnosticată la momentul morții. Nediagnostică și netratată. Tratamentul ar fi putut să le salveze viața. Majoritatea zdrobitoare mor la prima tentativă. Dintre cei care supraviețuiesc unei prime tentative letalitatea rămâne mult mai mare cu populația generală pe parcursul următoarelor 2 tentative, ceea ce înseamnă că medicul psihiatru care se ocupă de un suicidar se poate aștepta că mai are, ca în baseball, două lovituri și-apoi, vorba englezului, ”he’s out”. Dintre lucrurile care pe mine m-au ținut vreodată treaz noaptea, care mi-au înfundat coronarele și mi-au strâns cușca toracică într-un nod, pacientul acut suicidar e primul și marele motiv profesional de insomnie. În branșa mea e o filosofie, până la proba contrarie îi iei pe toți în serios pentru că, după cum scriam mai sus, intensitatea unei tentative (vezi motivația ei și planificarea) nu prezice dezondământul. Ca și în seismologie, în suicidologie nu putem decît cu o marjă mică să prezicem cine va trăi, și cine va muri, prin suicid înaintea unei prime tentative și luptăm, luptăm din răsputeri Simona ca o tentativă să nu aibă niciodată loc. Tu arunci în text alandala povești mediatizate de suicid, unele finalizate (vezi cazul Mădălinei Manole sau al Mălinei Olinescu), altele nu (vezi Oana Zăvoranu). Mădălina și Mălina fuseseră amândouă văzute de un psihiatru, ceea ce e cu atît mai trist. Asta ar trebui să-ți spună că în România nu există un mecanism performant prin care cineva care suferă de boala asta să fie tratat cumsecade, și ajutat să-i supraviețuiască.

Pentru că suicidul este o boală, Simona, cum e și infecția cu streptococ. Când lamentezi prezența suicidarilor care nu mai mor și ei odată pentru mine e ca și cum te-ai plânge că face lumea gripă și tușește la metrou. Nu mai bine-și pun ei o mască și se ascund în gaura de unde-au ieșit? – zise el, care n-a tușit în viața lui. Trei sferturi din populație se va fi gândit cel puțin o dată în viață să-și ia viața, șansele sunt că și tu ai făcut asta, iar dacă te uiți împrejur la tine în redacție vei vedea mulți oameni care, neștiut de nimeni, contemplează asta poate cu o frecvență mai mare decât și-ar dori. Merg pe o sârmă, luptă cu obsesiile lor agresive, își distrag atenția, suferă în tăcere. Suferă, Simona, să nu te îndoiești vreun moment de asta și nu înțeleg de ce suferința lor ar fi mai puțin autentică decât a unuia cu durere de măsele doar pentru că nu are un obiect material în spate. Înțeleg că omului cu o carie ai să-i spui te mai plângi mult nene? Du-te la doctor!

Dar tu nu spui asta.

Tu spui ceva de genul ”nu mai bine mori?”

Altfel spus îl încurajezi – culmea – or să tacă or să moară. Tertium non datur, vorba lui Aristotel. Ei bine, dihotomia e falsă. Calea suicidarului nu presupune doar viață sau moarte, e această falsă împărțire în alb-negru a lucrurilor pe care el și-o împinge mult timp pe masă până când balanța vieții e epuizată și-apoi nu-i rămâne decât alternativa – logică dacă stai pe filosofia asta – anume să moară. 

Am văzut, în anii de când lucrez, mii de oameni care au făcut tentative de suicid. În România am tratat câteva sute și-au trăit, Simona. Și e un motiv de mulțumire pentru mine pentru că după ce trec prin Infern ajung pe-o altă parte a gândirii în care, privind îndărăt, se uită la gestul/ gesturile lor cu o formă de curiozitate amestecată cu spaimă, vezi de fapt o frică a posteriori de moartea care-ar fi putut să vină în toată finalitatea ei, cu tot bagajul ei de inutilitate și prematuritate, și tac. Și se simt cumva însingurați ca omul care-a supraviețuit unui taifun personal, care abia începe să priceapă ce-a pățit și îi e cu atât mai greu să-i spună cuiva de lângă el cum e. Cum e să te trezești dimineața și să te uiți la cuțit și furculiță și să ți se facă frică să pui mâna pe ele, cum e să te sui în mașină și să-ți fie frică să pleci din parcare pentru că s-ar putea să apeși mai mult pe accelerație și mai puțin pe frână, cum e să închizi geamurile și ușa de la balcon pentru că hăul te cheamă. Nu e o mândrie, spre deosebire de omul care-a fost la război și-a învins, să învingi boala asta, ba când te uiți la flegma dimprejur îți pui problema că de fapt oamenii nu te-au vrut niciodată viu așa cum oamenii nu te-au vrut niciodată bolnav. Oamenii te-au vrut aseptic moral și emoțional pentru că le e teamă și lor că se vor regăsi vreodată în tine și, ca și tine, se vor simți și ei singuri atunci și furia asta, furie pe care o ai și tu în rîndurile tale, s-ar putea să-i aducă pe buza neputiinței și-a saltului la un act regretabil.

Regretabil vine de la regret, Simona.

Am băut atâta regret în meseria mea de psihiatru și de suicidolog. Regret pentru ziua când n-am sunat deși mi-a trecut prin cap să sun să întreb doar ”ce mai faci”. Regret pentru doza aia de antidepresiv pe care n-am urcat-o cât, după aceea, îmi dau seama că aș fi putut să o fac. Regret pentru lacrimile familiei, regret pentru figura absentă, distrusă, demontată ca un Mecano cerebral a omului care uneori printr-o secundă ar fi putut fi aici, sau acolo, regret pentru limita dincolo de care nu poți trece și unde lupți cu toate puterile tale profesionale și empatice să ajungi, măcar. Pentru că dreptul la viață al omului e fundamental și nu ai voie să abdici de la el în fața bolii, fie boala orice, fie boala oricât de ciudată cum e suicidul când omul devine inamicul sieși și-a propriei integrități. 

Am băut regret dar n-am ajuns să regret că l-am băut. Pentru că după fiecare intervenție, după fiecare viață ajutată și salvată m-am înarmat cu motivația de a mă întoarce acolo, port cu mine poveștile tuturor pacienților mei în fața următorului care vine, vătămat din proprie voință or dorință, parasuicidar sau suicidar de-a binelea, mai mult viu sau mai mult mort pe dinăuntru. 

Simona, omul în intimitatea lui are dreptul la păreri fie ele cât de false, fie ele cât de abominabile, fie ele cât de corupte cu putiință. Când omul își asumă vehicularea lor într-o comunitate e obligat să gândească nu doar la piatra pe care o aruncă în lac, dar și câți se vor arunca după ea să o scoată. Înlocuiește tema ta cu oricare alta și vei vedea că ai scris un text care discriminează, care malignizează și care aruncă un mare căcat pe o categorie de boală pe care de-o vei pricepe într-o zi vei înțelege rușinea pe care ai comis-o, și de care te-ai făcut.

Iar vouă, toți ceilalți care trăiți în magma asta, gânduri bune și o brumă de speranță. O brumă de lumină când toate luminile se vor fi stins.

G

 

21 thoughts on “Scrisoare închisă Simonei Catrina

  1. Nu cred ca ceea ce ai scris va ajunge la constiinta Simonei. Pentru ca nu exista. Articolul respectiv e mercenariat politic. Si exemplu clasic de diletantism… Un jurnalist adevarat se documenteaza… Macar o statistica a sinuciderilor si a ratelor de succes… Infiorator de mari. infiorator de trist. Dar nu pentru cei a caror simulacru de constiinta e dat de marimea fluturasului…

  2. Culmea e că-mi place cum scrie Simona Catrina🙂

    Vine în viața fiecaruia dintre cei care scriem un zbîrci de genul ăsta. Mi-e teamă că ce a făcut Radu Alexandru cu mizeria lui despre Oana Pellea a fost să invite și alți jurnaliști să încerce trolling-ul pentru a-și crește traficul.

  3. Un articol tulburator, pentru care iti multumesc din suflet. M-a miscat profund si mi se pare necesar, mai ales dupa cele scrise de Simona. Am un caz de sinucidere in familie, cineva extrem de apropiat care a emigrat in 1987 in Germania si s-a sinucis in iunie 1989 aruncandu-se de la etaj. Nu stim de ce, nu a lasat nici o scrisoare, doar ceasul si verigheta pe masa caminului de aspiranti emigranti unde locuia. In acea noapte a sunat telefonul, dar eram singura acasa si ma temeam si de umbra mea, la 15 ani. Regret si acum ca n-am raspuns. Probabil un psihiatru ar fi ajutat-o.

    Si am o prietena apropiata care a avut mult timp tendinte suicidare, inclusiv o tentativa grava, care a lasat-o cu ceva sechele. Acum e bine. Probabil si multumita unor oameni ca tine.

  4. Gabriel, am in familie…..depresia bipolara neindentificata la timp, a incercat sa se spanzure ca la carte, la 4 dimineata fara sa-l vada nimeni, era sa-i reuseasca…”..Ca martor al acelui eveniment tragic, da, este tragic sa vezi ca desi traieste, isi doreste in continuare sa-si ia viata, as dori sa-i transmit cucoanei asteia idioate sa-si bage capul la loc in fund si sa nu si-l mai scoata niciodata de acolo! Scuze de limbajul urat, insa ma doare sa citesc ce a scris. Unchiul meu (inginer recunoscut in mai multe tari, cu brevete de inventator) nu a facut parada, unchiul meu a avut strategia perfecta care a esuat din simplul motiv ca sotia s-a sculat pur intamplator si a vazut ca ceva balangane la perdeaua din living. Asta pentru ca durerea pe care o purta, greutatea de a mai trai o noua zi, starea de entuziasm dus la paroxism alternata cu depresia profunda in care abia isi mai gasea forta de a mai respira, erau prea mult pentru el.Cat despre articolul tau, iti multumesc ca ai atins acest subiect nu pentru ea, tantitza asta nu va intelege absolut nimic din el, ci pentru mine.

  5. Un prieten bun s-a sinucis in vara asta. Si n-o sa stiu niciodata de ce, si n-o sa existe moment in care sa nu plang amintindu-mi de el, in care sa nu doara. De obicei, cand sinucigasul rateaza tentativa, cei din jur raman cu frica lui “cand se va intampla data viitoare?” si cu intrebarea “puteam face mai mult ca sa previn asta?” Imi placea Simona Catrina. Sper sa imi mai placa, dupa ce imi trec furiile. Si mai sper sa citeasca ce ai scris, ca poate intelege ca sunt multi oameni care sufera prin ricoseu.

  6. traiesc cu povara asta de ani de zile. eu sunt unul dintre cei care, la un moment dat, n-au mai putut vedea dincolo de ziua respectiva, dar au fost salvati la timp. sechelele sunt acolo si nu vor disparea niciodata, asa cum, atunci cand sunt la mari rascruci, gandul de a incerca inca o data n-o sa dispara niciodata. mi-au dat lacrimile cand am citit ce a scris simona catrina. multumesc pentru articol, domnule doctor. inca o data.

  7. Mulțumesc pentru toată alinarea pe care a adus-o articolul tău, pe care a plasat-o în locul amărăciunii pe care am simțit-o ieri, când am citit textul Simonei. E foarte importantă reacția ta, e foarte important că reacția ta a fost așa cum a fost. Aveam 5 ani când am mers la țară la sora bunicii mele, noi veneam în vacanță, veseli și fără griji; până să intrăm în curte am aflat că soțul ei se spânzurase chiar în dimineața aceea. Reușise în sfârșit, mai precis, pentru că sinuciderea fusese pentru el o luptă cu viața la fel de aprigă cum este poate pentru alții lupta cu moartea. Încercase de câteva ori și de fiecare dată fusese salvat de câte un binevoitor, pe care apoi îl ura cu intensitate. Încercase să se spânzure de un pom, apoi de vreo două-trei ori se aruncase în câte o fântână. Oamenii din sat îl urau înapoi, pentru că le ”spurcase” fântânile și nu le mai puteau folosi, dar mai ales pentru că le era teamă de el și de întunericul pe care-l bănuiau în el. O poveste foarte, foarte tristă, atât a lui, cât și a familiei lui, familie care a rămas pentru totdeauna împletită cu povestea aceasta și chiar acum, mulți ani mai târziu, din identitatea lor continuă să facă parte relația cu acela care s-a omorât. Îți mulțumesc că ai luat tu această responsabilitate, de a reacționa la un text mizerabil și, sper eu, de a o face pe autoare conștientă de faptul că vorbele noastre construiesc sens în ceilalți, de aceea e esențial să ne exprimăm părerile cu grijă și în mod cât mai etic, fără ca grija și etica să ne încorseteze sau să ne cenzureze, ci să ne facă mai umani și mai drepți.

  8. Citesc infiorat unele comentarii si in acelasi timp multumit, daca a ajuns la voi ce am vrut eu sa transmit e suficient.

    Multumesc

    G

  9. Minunat articol. M-a facut sa verific daca mai am scheletii in dulap. Ii mai am, insa incerc de ani de zile sa nu-i scot de acolo. Pana acum se pare ca mi-a reusit…

  10. Prea multi se dau psihologi sau ziaristi si prea multi scriu lucruri pentru trafic exploatand dramele oamenilor si promovand comportamentul de haita atotstiutoare. E ca si cum s-ar tabloidiza drama…

    Chiar azi am pus un status pe fb: “momentul ala cand realizezi ca unii fac o afacere din vulnerabilitatea sentimentala a oamenilor. Nimic nou, drama e o marfa, dar de partea cui? a celui care-o traieste sau a celui care o “exploateaza” servindu-i ce vrea sa auda??!”

    Prea rar razbesc la suprafata parerile avizate, mult prea rar. Felicitari pentru articol!

  11. Nu am citit ce a scris Simon dar eu, copilul precum si familiile noastre traiesc un cosmar de anul trecut de cand sotul meu a fost diagnosticat …tarziu pt. ca nu a vrut sa mearga din timp la medic, deci a fost diagnosticat cu tulburare bipolara pe 2 august, a urmat tratamentul iar pe 3 septembrie …….. a cazut, asa vreau eu sa cred de la etajul 9. Nu a avut nici o alta tentativa inainte, nu de cand al cunosteam eu, nu mia spus niciodata ca ar vrea sa moara …… nu stiu ce sa intamplat, de ce???? Iar eu m-am ales cu un soc post traumatic pe care il tratez cu pastile si cu consiliere psihologica.
    Asa ca as vrea sa trag un semnal de alarma tuturor ca cu aceste boli nu te joci, nici macar cei care sunt bolnavi nu-si dau seama decat cand este prea tarziu, si nu putem nici rade nici sa le tratam ca si cum nu ar exista.
    Sotul meu avea 34 de ani, avea o facultate un master si tot nu a vrut sa recunoasca ca are o problema atat de grava.
    Eu cred ca el a avut probabil din cauza bolii un moment in care nu a fost lucid, asa vreau sa cred, ….nu pot sa cred ca a facut-o lucid fiind in casa cu copilul nostru si cu mama lui/??
    Sanatate si foarte important cand simtim ca ceva se schimba in comportamentul nostru sa consultam un medic.

  12. Gabriela, faptul că ai avut curajul să scrii despre asta e un gest demn și face cinste vieții soțului tău, un testament pentru toți ceilalți în situații similare. Moartea lui nu are voie să fie lovită de nulitate, sau inutilitate. Ce l-a omorît a fost un vierme al conștiinței, un gând pe care l-am întâlnit atât de des și niciodată perfect rațional. Și chiar de-ar fi fost, și tot aș fi lovit în rațiunea aia. Voi, ca și el, ați luptat pentru viața lui. Să nu uiți asta, rămâi cu gândul ăsta și-ți va oferi confort în timpul care vine. Uneori nu mai contează deznodământul, contează lupta pe care o dai și pentru ce. El nu va fi acolo, dar poate voi da.

  13. Dupa parerea mea cele doua articole sunt complementare (cel al Simonei si acesta). Din pacate insa, cred ca demersul Simonei este judecat prea aspru. Eu unul l-am perceput ca pe o palma data tragi-comediantilor care fac din actul suicidal doar un spectacol. Acolo ea spune (ceea ce confirmi si tu) ca un individ care vrea cu adevarat sa se sinucida, va reusi. Tu completezi ca acest lucru se poate tine uneori in frau cu medicatie corespunzatoare si psihoterapie, si, poate, in cazurile usoare doar cu consiliere psihologica.

    Nu am vazut sa fie luat in deradere, acolo, nici actul, nici strigatul de ajutor, ci doar spectacolul unora. E o mare diferenta intre SAD si tentativa de suicid. Fara indoiala ca un strigat de ajutor luat in deradere poate conduce catre suicid. Dar mesajul Simonei nu era catre cei care trec prin asa ceva “acum” ci catre cititorii rationali in faza de normalitate. Pentru acestia, mesajul (dupa parerea mea) e moralizator: “bagati-va mintile in cap si nu va jucati cu acest subiect!”.

    Din cate imi dau eu seama, fara diplomele tale si fara aparitiile la tv🙂 , exista 4 categorii de oameni:
    1. exista oameni care nu au o natura suicidala dar in anumite conditii pot face un gest impulsiv sau premeditat in acest sens;
    2. oameni care sufera puternic pentru ca sunt in viata asta si care pana la urma reusesc sa o paraseasca;
    3. oameni care au o doza prea mare de dramatism in ei, dar care nu sunt cu adevarat suicidali, ci doar folosesc acest motiv pentru a atrage atentia (si la astia se refera Simona in articol);
    si 4. oameni care ar face orice in orice conditii, numai sa traiasca.

    Majoritatea oamenilor sunt (dupa parerea mea) in prima categorie, adica le-a trecut prin minte vreodata gestul sau le va trece, dar ratiunea a invins sau o sa invinga. La ei gestul, atunci cand exista, nu e patologic. Fie este o criza circumstantiala temporara de scurta durata, fie are o ratiune adanca bazata pe convingeri/principii de tot felul, dobandite/invatate si nu bazate pe dezechilibre chimice. Adresat acestei categorii si celor din a treia, mesajul Simonei poate fi terapeutic, la fel ca atunci cand in loc sa interzici ceva unui subiect, ii induci un sentiment al ridicolului in acea privinta.

    In final simt nevoia sa precizez ca si pe Simona si pe tine v-am citit prima oara acum.

  14. Și totuși, cetățene psihiatru suicidolog…

    Suicidul nu este o boală — depresia este. Suicidul e un mod de manifestare.

    Majoritatea sinuciderilor eșuate sunt făcute să eșueze, pentru că ele vor să transmită un mesaj. Nu le mai amestecați nici Dvs. cu automutilarea, căci sunt ciorbe diferite. Dacă (grosier vorbind) 90% din suicidurile de pe planetă eșuează, nu cred că motivul principal ar fi lipsa mijloacelor eficiente de luare a vieții. Majoritatea sunt strigăte de ajutor. Fie și inconștient, speranța este să nu reușească dar, naiba știe cum, să „rezolve” ceva.

    Suicidul, ca și leșinul, este pe de o parte un act de lașitate, o cale facilă de a „ieși” dintr-o problemă inconturnabilă, iar pe de altă parte o renunțare, o capitulare. Când reușește… e poate singura „reușită” din viața unora.

    Dobitoaca de S. C. n-are ce să priceapă, dar, în nesimțirea ei, a reușit să spună și un adevăr: foarte multe tentative de suicid sunt menite să eșueze. Dvs. n-ați cunoscut situații de reușite nedorite, când persoana căreia i-a reușit miza tocmai pe contrariul, anume că va fi salvată?

    Ah, iar un site american zicea că bărbații par mai recent mai sinucigași decât femeile. N-am căutat statistici, dar dacă așa e, să nu mai acuzăm pe nedrept blondele.

  15. Pingback: Scrisoare închisă Simonei Catrina | ADRI

  16. Draga Mutsunake,
    sa luam cazul ipotetic(dar des intalnit in realitate): Ion ramane somer la 50 de ani, nici dracu nu-l mai angajeaza. Evident nu are bani de psihopupu si probabil nici asigurare nu mai are. Cum il poate ajuta psihoterapia, medicamente etc? Psihiatrul/psihologul etc te pot ajuta cand esti o piti plictisita care s-a certat cu iubitul, cand ai depresie dar din motive reale obiective(n-ai loc de munca esti bolnav etc) nu au cum sa te ajute pastille si “stai pe canapoeluta si povesteste-mi despre ma-ta”. Sau cazul invatatoarei (vazusem printr-un ziar) care avusese cancer, se vindecase dar acumulase atatea datorii ca pana la urma s-a spanzurat.
    PS: stiu foarte bine ce spun, din niste experiente amare din viata mea. Si stiu cum e sa fii disperat si sa te gandesti ca ti-ar fi mai bine mort.

  17. si totusi, un lucru util, ce mediu online (forum?) ar putea fi accesat de persoanele care au genul acesta de probleme?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s