Viermi în conștiință. Tolkien și Eu.

În fiecare an, învățat de Sir Christopher Lee, undeva pe la începerea toamnei, îl recitesc pe Tolkien. Cineva comenta deunăzi că finalul articolului meu despre suicid e o parafrază la Harry Potter. Am zâmbit. JK Rowling a capitalizat îndelung, și remodelat, universul mitologic al creatorului Inelelor. Și nu, finalul nu e din HP. Finalul e din Stăpânul Inelelor, când hobbiții pleacă din Lorien iar Frodo primește de la Galadriel, regina noldorină, steaua lui Eärendil cu mesajul ”fie să-ți fie o Lumină în Întuneric, atunci când toate luminile se vor fi stins”. În toate drumurile mele prin cărțile lumii, în lung și în lat, n-am găsit alt mesaj mai frumos. Lumina lui Tolkien are altă sursă decât ai fi gândit. E lumina copacilor primordiali din Valinor, Telperion și Laurelin, a căror poveste e pe cât de frumoasă pe atât de tristă. O sămânță a lor supraviețuiește Întunecimii până la sfârșitul Evurilor, dar nicicând intactă așa cum era la începuturile lumii. Iar steaua lui Earendil conține un fragment de silmaril, unde adastă magia lui Telperion și a lui Laurelin.

Mă pierd în Tolkien. Mă pierd în momentele lui de luciditate diamantină la condiția umană, destinul celor mici meniți să salveze lumea. Purtătorului Inelului, hobbit-ul Frodo Baggins, îi spune Gandalf în BagEnd (iar în filmul lui Peter Jackson în minele din Moria) că Inelul Puterii a fost menit să ajungă la Bilbo, iar asta înseamnă că a fost menit să ajungă și la el, iar asta e un ”gând încurajator”. Tot Gandalf îi mai spune micuțului periannath că ”tot ce avem de făcut e să decidem ce facem cu timpul care ni s-a dat”.

Mă pierd în Tolkien pentru că în toate momentele lui melancolice, în felul de orândui Răul ca entitate nu uită să-l claseze drept ceea ce e, o creație secundară, un monument de invidie și de hainie, veșnic consumat de dorința de-a păși în lumină și, aidoma, veșnic condamnat să fie deposedat de ea. Lumina triumfă chiar când toate pare că s-au pierdut în abis.

Evident pare că bat câmpii.

Ce-are de-a face sinuciderea cu Tolkien și mitologia Pământului Mijlociu? Absolut nimic. Sau da? În viețile noastre, în angoasa morții pe care o respirăm, pe străzi printre betoane și intoxicați cu ”realitatea-care-este” rămâne puțin loc de suflet, mult prea puțin loc pentru metaforă, și abstract, și minunea de fapt a minții unui om care ajunge să cutreiere o galaxie de minți, la ani și ani distanță, mult timp după ce propria lui lumină se va fi dus.

Am cunoscut mulți oameni. În fiecare zi se adaugă alții și alții. Îmi aduc aminte de fețele lor. Îmi aduc aminte de fețele celor care au murit și nu mai sunt. De gânduri pe care le aveau, povești pe care le spuneau, întâmplări pe care le trăiseră, unele comice altele dureroase, unele demne de-a fi spuse în poveste alte simple fragmente de banalitate dar una cu proprietar, deci nicidecum banale pentru povestitor.

N-am reușit întrutotul să pricep moartea. Mă declar un naiv al ei, dar unul care a pus mâna nu o dată pe ea. Tolkien o numește un Dar, un Cadou al Puterilor pentru om, binecuvântat cumva să aibă parte de un sfârșit în comparație cu elfii, mai degrabă subjugați Căderii și Risipirii. Elfii îi invidiază pe oameni pentru ciudățenia vieții lor atât de scurte, atât de fragile și totuși mustind de senzualitate și de scop. Coruptibili și răi, Copiii cei din Urmă sfârșesc prin a moșteni pământul. Cei dintâi, eldarii, sunt condamnați să-și ia corăbiile către Vest, departe de Pământul din Mijloc.

Toți eroii primari ai lui Tolkien, cine îl citește îndeaproape va observa, mor într-un fel sau altul sau, dacă nu mor, nu vor mai fi niciodată la fel. E ceea ce Gandalf îi spune lui Bilbo înainte de-a pleca în marea lui Aventură când Bilbo îl întreabă ”Gandalf, poți să îmi promiți că am să mă întorc?” iar răspunsul sincer e ”nu, nu pot, iar dacă ai să te întorci n-ai să mai fi același”. Cei care le supraviețuiesc sunt în penumbră, de fapt, barzii a căror contribuție  obligă eroul să fie erou. Tot ce fac ei e să-și ofere mintea pentru veșnica aducere aminte, prin care consemnează și cimentează adevărul trecut în mit, mitul trecut în legendă înainte ca toate să fie uitate pe veci.

Pe mine nu moartea mă sperie. Uitarea mă sperie mai mult. Când a murit bunicul meu acum deja mulți ani, îmi aduc aminte foarte clar că eram perplex la ideea că vine o zi când n-am să-i mai știu fața, când vocea lui, cântecul și timbrul, se vor pierde și nu va mai rămâne nimic. Încercam frenetic să păstrez fragmente, îmi repetam cuvinte și propoziții zise de el. A apus mult din timpul de-atunci, dar Tata e tot acolo, mintea mea i-a făcut un loc în care trăiește și își mai cântă o parte din colind, seara după ce și-a mâncat ghearele de pui și se pregătește să adoarmă cu capul pe masă. La fel cum păstrez memoria celor vii am și o catedrală a morților unde morții se întâlnesc și conversează iar eu, cu aceiași ochi de copil, asist blând, pierdut în magia vorbei pe dinăuntru.

Când armatele Răului trec spre câmpiile Pelennor, spre Minas Tirith, Gandalf și Peregrin Took privesc asfințitul roșu dinaintea asaltului. Lui Pippin îi e frică, e puțin probabil că vor supraviețui și îl întreabă pe vrăjitor ”a fost vreoată speranță, Gandalf?” iar Gandalf răspunde ”speranță? Nu. Doar o speranță nebunească”. Pippin continuă ”nu vreau să mor”. Gandalf se uită le el pe sub sprâncenele ascuțite și îi spune că moartea nu e ultimul loc, e doar o poartă către Malurile Argintii. E o minciună, o minciună frumoasă și albă. Doar Primii Copii ajung în Valinor înapoi, oamenii e neștiut de nimeni unde merg, alunecă în amintire către sfârșitul lumii. Iar despre unde merg hobbiții după ce mor știm chiar mai puțin de atât. E de altfel ce-i spune și Elrond lui Arwen înainte de-a o convinge să plece către Mithlond, Aragorn va muri mai devreme sau mai târziu dar tu vei cutreiera ca o umbră, pierdută și fără scop, către finele timpului.

În Rohan, Theoden e trezit înapoi la viață din ghearele lui Saruman de Gandalf la timp să realizeze că Theodred, fiul lui, a murit, tăiat de orci. După înmormântare, în fața câmpului presărat cu simbelmynë, flori de uilos, tatăl spune ”cazna mea, să ajung să fiu cel care își vede sfârșitul liniei. Părinții nu ar trebui nicidoată să-și îngroape copiii”. Același Gandalf îi răspunde, melancolic, ”a trăit o viață bună și a murit demn, sufletul lui se duce înapoi către sălile strămoșilor tăi în fața cărora nu-i va fi rușine să stea”. Rohirrimii au altă mitologie, apropiată de cea a vikingilor, importantă pentru ei nu e moartea vremelnică, mai degrabă moartea potrivită unui suflet de războinic încât să își regăsească drumul către pământ, și strămoși.

Turin, fiul lui Hurin, este Oedipus-ul lui Tolkien. Cel mai frumos dintre Copiii cei din Urmă, i s-a spus. Narn i Hîn Hurin e ultima epopee pe care legatarul scrierilor tatălui, cel de-al treilea copil, Christopher Tolkien, a publicat-o rescrisă din notițe. Turin e o jucărie în mâna lui Morgoth și a sorții, ajunge să-și omoare cel mai bun prieten, elful Beleg, apoi să se căsătorească, prins în vraja lui Glaurung, cu sora lui (Niniel/ Nienor) și, în cele din urmă, se sinucide la mâna sabiei Aglanachel, pe care o re-numise Gurthang. Glaurung are ultimul zîmbet, sinistru, în timp ce sabia Aglanachel, revelată la sfârșit a fi arma lui Melkor, își cere dreptul de sânge.

Turin e printre puținele personaje ale lui Tolkien care se sinucid.

Denethor, fiul lui Ecthelion, stewart al Gondorului, înnebunit de rele și pierderea aparentă a ambilor fii (Boromir și Faramir), e altul. Manipulat de Sauron plănuiește să ardă ”precum păgânii din vechime” în turnul Alb din Minas Tirith unde-și aveau mormintele regii liniei lui Elendil. Gandalf și Pippin intervin, în ultimul moment, Faramir este salvat de la moarte sigură dar Denethor se aruncă în hău. Un final demn pentru chinul unui om al cărui suflet fusese făcut țăndări de mâna Răului. 

Spunem că sinuciderea este o boală. O boală de multe ori letală. O boală uneori incurabilă, poate? O boală a cărei soluție inacceptabilă pentru noi, medici, este moartea. Sunt oameni care vor muri la mâna lor pentru că nu mai pot tolera durerea psihică despre care știm, astăzi, că doar la fel de mult – uneori chiar mai mult – decât cea fizică. Avem morala întortocheată a veterinarului care eutanasiază un cal cu piciorul rupt dar noi, medici, ne luăm mintea de pe omul suferind la capătul vieții demne și ne uităm cum putrezește în fața noastră în timp ce inima totuși, oarbă, mai bate și rinichii, orbi, încă mai produc urină. Întindem viața ca prea puțin unt pe prea multă pâine până când nu mai rămâne deloc și-apoi  decidem că ”așa a fost să fie”. Și știm că nu așa a fost să fie, noi am intervenit în asta, cu ace și perfuzii și medicamente, nu poți pretinde că așa a fost să fie când tu, medic, ai fost acolo și ai intervenit în viața omului pentru a o păstra, prelungi și recupera din ghearele neființei.

Ce știu eu…

…Aiya Eärendil elenion ancalima…

G

2 thoughts on “Viermi în conștiință. Tolkien și Eu.

  1. Multumesc, ma bucur ca am gresit si ai “batut campii”. Interesant cum se amesteca personajele si ramane doar mesajul, atat de puternic: lumina lui Earendil🙂
    Ai incerca sa i-o dai fiecaruia…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s