Blazură

Nu, nu cuvintele lor sunt urîte. Sunt faptele lor de vitejie veștejite înainte de bruma iernii, amenințările și crucile cu jimblă în proțap, lumânarea aprinsă demonstrativ ca-și-cum ne-am pregăti de un nou prohod al Medicinei române. Urît mi-a fost, cântam pe când eram copil, de drumul lung și omul prost. Ți-e și milă, pe undeva, să mai critici ce se află sub (orice) critică. Mă refer la strategia de ”gherilă” a sindicatelor din sănătate în lupta lor vladimiră cu Ministerul. Pentru ce? Ați crede că pentru demnitate, pentru o viață mai bună, pentru condiții mai decente în clinici și spitale. Pentru binele pacienților, pentru o mai bună calitate a traiului lor. Pentru eliberarea de boală. Pentru prelungirea ochilor deschiși a mirare că încă mai văd. Pentru bătrânii și copiii noștri. Pentru noi înșine și cei dimprejur. Dar v-ați înșela. Da. V-ați înșela. V-ați înșela cum nu v-ați înșelat vreodată.

Pentru că nimeni nu mai știe să lupte pentru astfel de lucruri sub soare.

Asmuțiți huornii medicinei nu văd, prin desișul crengilor, pădurea de copac. Azi cer mai mulți bani, mâine cer mai multe locuri de muncă, poimâine amenință cu greva generală, răspoimâine repetă dar mai apoi ”suspendă” orice acțiune. Eu unul nu știu ce să mai cred, darămite ceilalți. Chiar așa să fie, chiar așa de jos să ne fi înfundat încât nici măcar în fața noastră nu mai avem vreo formă de cuvânt? E ca și cum la startul unui sprint atleții își potrivesc galenții în block-start-uri și-apoi arbitrul se joacă, pervers, cu pistolul care în loc să facă poc fâsâie, periodic, amenințător. Impulsul se risipește, alergătorul de cursă scurtă dă să plece, revine, se ridică din nou ca un arc, se relaxează, și tot așa. Oare nu-și dau seama că fiecare demaraj ratat le risipește energia și-așa cu greu adunată? Sprijinul medicilor de familie l-au pierdut. La greva generală Ordinul Asistentelor (cu un acronim amenințător de lung) a anunțat deja că nu va participa. Cine mai rămâne? Două Sindicate care, subțiratec, predică aceași pulbere de mesaj unui popor obișnuit că toată lumea cere, deci nimeni nu e interesat, sau interesant.

În tot acest timp se anunță victorii trompetarde, dibaci Nicolaescu îi joacă la sinapsă și la nerv, azi promite mâine se răzgândește, face dansul cobrei pe țambalul reformei și, naivi și nevropați, Aliații Conspirației în Sănătate mușcă momeala, îi legitimează mesajul că greva ar fi ilegală, că medicii dacă protestează periclitează sănătatea populației, că e nevoie de timp pentru bani, când noi, puținii lucizi rămași, știm de fapt că e nevoie de bani pentru timp. Și devreme ce Ministerul câștigă copios timp, unde se duc oare banii?

Vocea mea contează mult prea puțin, nu mai puțin decât contează vocile voastre și-ale celor dimprejur. Zeci de mii suntem, în fiecare zi mai puțini. O armată de halate, o adunătură de indiferență și blazură. Blazura, dacă nu știți, e glazura de blazare în care ne-am înconjurat turta pe care ne-o rupem, din nou și din nou. În Nord Fiscul le cere medicilor să dea înapoi cam 5000 de lei pe care, printr-un artificiu de calcul, specialiștii în MF i-ar fi câștigat în 2012 și – cumva – nu li se cuveneau. Nu le plângeți de milă, aveți destulă de plâns pentru voi și pentru ce vă așteaptă în timpul ce vine. Nu vă plângeți copiii doctori, vă veți mai bucura niște ani de compania lor în casele voastre, pe pâinea voastră, pe banii voștri de întreținere. Nu vă plângeți părinții doctori, știți că s-au descurcat și până acum și se vor descurca și de acum înainte, nu vă interesează de unde vin banii de haine și de excursii, de școală și de bairam. Și dacă se poate nu vă plângeți de loc. Nu cumva să vă plângeți, plânsul a părăsit mintea oamenilor de pe malurile noastre. Încercați să râdeți. Râdeți din toate puterile. Râdeți de ei, râdeți de noi, merităm râsul vostru. Merităm jocura și batjocura, ne-am spoit în ea și ne-am dat cu varul paiaței pe față. Nu mai rămâne demnitate în meseria mea, nu mai rămâne frumos, nu mai rămâne artă și nu mai rămâne vindecare. Ne-am cotropit. Nici n-a fost nevoie de ei să ne spurce, ne-am spurcat noi destul, urmași nedemni de înaintași mai mari, întorșii-cu-fața de la ce-ar fi trebuit să fim și cum-ar-fi-trebuit să răspundem.

Tu pentru ce te-ai opri din muncă măcar pentru un moment? Care-ar fi motivul tău, într-o zi, să stai și să-ți privești mâna cu care tratezi oameni pentru ceea ce este, nu doar un obiect de împachetat plicuri și hârtii mânjite cu blam? Tu pentru ce-ai vorbi, și pentru ce te-ai scandaliza dacă doar scandalul mai rămâne de făcut? Mai rămâne vreunul, în România, să-și onoreze emblema Șarpelui de Aramă și-a Crucii roșii așa cum s-au clădit ele în timp din timp și veac din veac?

La voi se uită statuile lui Davila, ale lui Cantacuzino, Marinescu, Obregia, Parhon, Hulubei, Hociotă, Arseni, Agrippa-Ionescu, Pesamosca. La voi se uită descălecătorii în timp ce dansăm pinguinul și plimbăm sicriul pe marile bulevarde și întreb, atât a mai rămas din noi? Poleială și staniol, bîlci și fanfaronadă, miserupism și suflet de moluscă, neputiință împachetată în sforăit fără sens? Și dacă da, vă mai meritați voi halatul? Vă mai meritați voi numele de doctor, de medic, de vindecător? Cu ce drept moral mergeți în fața oamenilor să le vorbiți de Sănătate când de Sănătatea voastră ați uitat? Ce calitate mai aveți când vă întoarceți acasă la familiile voastre buni doar să vă plângeți, buni doar să stupiți, să înjurați, să glumiți cinic despre căcatul care vă înconjoară? Nici una, din păcate. Blazați, domnilor, blazați. Și domnii vor răspunde: blazăm, Măria Ta! Blazăm! Blazăm cu blazură profesia medicală, e tot ce-a mai rămas. Lăsați-ne disperarea. Lăsați-ne cu disperarea noastră, din ea ne-am făcut coif. Și-apoi ne-am plimbat, nebuni, sub clar de lună, la dracu cu voi și la dracu cu ei, pe ei, pe mama lor. E și mâine o zi să fim mai buni, e și mâine o zi să fim mai drepți. Și ziua nu mai vine. Zilele trec către-un apus, și-am mai îmbătrânit un pic, am obosit să vă ascult, promisiunile voastre sunt aer și sunt goale de conținut, vreau să vă plătesc o taxă, dacă s-ar putea numi așa, prin care să-mi cumpăr un pic de liniște și de aer curat de la voi. Un gard de-un metru împrejurul meu și-a altor câțiva care încă mai speră, încă mai pot, încă mai vorbesc despre ce înseamnă să fii doctor în România. Iar vouă să vă rămână arena, spectacolul cretin al supușeniei și gudurănitului, spurcată vă fie mintea și îndoiala cărei îi sunteți sclavi. Bani? Luați-vă arginții. Se va găsi cineva să vi-i arunce într-o doară. Și pentru o vreme câinii rațiunii vor fi domoliți.

Dară eu nu.

G