Viața ca o scurtătură

Am zis să nu scriu sub imperiul momentului. Lumea vuiește, indignarea e pe fețele tuturor și câțiva oameni își plâng morții. Un pilot care și-a făcut datoria până la final și cu viața lui a salvat viețile pasagerilor de la bord, i-a adus în siguranță la sol. O copilă soldat, student la medicină, s-a ales cu multiple traumatisme și-a murit apoi de frig în timp ce salvatorii orbecăiau prin noroaie, trimiși la coordonate aiurea date de STS și 112. Dar, pe fond, problema pe care eu o văd e alta, una pe care de 24 de ore, cu disperare, corifeii transplantului în România încearcă să o gestioneze încât să-și salveze imaginea profesională. Evident culpa pentru o intervenție de salvare ratată aparține ISU și ministerelor care-l oblăduiesc, Sănătatea și Internele. Dar mai jos, surd, stă culpa Agenției Naționale de Transplant a cărei organizare a prilejuit un astfel de incident care aștepta să se întâmple, odată și-odată, la modul cum e ea organizată.

În urmă cu aproape 4 ani ANT-ul se zvonea că ar putea fi desființat. Într-un comunicat găsit pe Pagina Medicală găsești un răspuns liniștitor al autorităților de la vremea respectivă: ANT are tot suportul necesar din partea Ministerului Sanatatii pentru a-si putea desfasura activitatea de coordonare in domeniul transplantului, dovada fiind faptul ca, la ora actuala, in Romania sunt realizate deja peste 100 de transplanturi, in 2010, si s-au recoltat organe si tesuturi de la 22 de donatori in moarte cerebrala in ultimele patru luni”. (bold adăugat de mine).

În mai, anul trecut, doctorii Arafat și Irinel Popescu s-au aflat într-o emisiune televizată a trustului PRO în mare responsabil de campania pro-donare de organe transplantabile la un moment stupefiant în care Ministerul Sănătății s-a văzut în imposibilitate să deconteze intervențiile de transplant pentru că se înregistrase o rată de creștere nemaivăzută (care ne-a dus pe primul loc în Europa, galoane, premii, etc). ”Nu mai sunt bani pentru că am avut o explozie de donatori. Nimeni nu se astepta la această creştere, aşadar acum trebuie să aşteptăm să se coordoneze şi finanţele din sistem” – susținea doctorul Arafat la acea vreme. Mai recent doctorul Popescu afirma că în România s-ar putea ajunge la 600 de transplanturi de ficat anual dacă se păstrează trend-ul, dar că s-ar putea ajunge și la 1000, o cifră superbă, uimitoare și cu adevărat stahanovistă dacă te uiți la starea medicinei românești. Dar toate acestea în condițiile în care banii în Sănătate au rămas cam aceiași raportat la PIB (deși în cifră absolută aproape s-au dublat), ba mai mult banii pentru transplant se epuizaseră la jumătatea lui 2013.

Iată de ce era nevoie de voluntariat pe programul național de transplant.

Iată de ce responsabili moral pentru incident, originea tuturor relelor și vinovat pe fond pentru accidentul din Apuseni sunt Ministerul Sănătății și Agenția Națională de Transplant care au vânat gloria și decorațiile efemere, o gargară goală de conținut și lipsită de orice formă de siguranță. Unele declarații ale oamenilor care au făcut sute de astfel de zboruri peste Carpați sunt uluitoare. Însuși doctorul Zamfir declara, într-un interviu dat Ramonei Băluțescu, de faptul că s-a mai zburat în condiții grele dar că ”au piloți buni” și se pun pe mâna lor. E chiar atât de greu să vezi că drama de săptămâna aceasta așteaptă de ani de zile să se întâmple fără ca cineva, de la Nicolăescu & co la Irinel Popescu & co, la ProTV & co, să tragă un semnal de alarmă că nu e vorba doar de ficați, rinichi și cornee și mâini magice care să le plimbe de pe-un corp pe altul, ci și de siguranța celor implicați în transportul de organe? Una e că doctorul Zamfir are o plăcere în viața privată să se dea cu motocicleta când e doar el pe motocicletă, una e când în astfel de aventuri periculoase se angajează și alți oameni pentru care pionieratul în medicina de transplant e un scop eroic, la baionetă, e altceva când în astfel de expediții de supraviețuire chemi copii doctori, studenți la medicină al căror voluntariat e dublat doar de idealism și pe undeva naivitate. Riscurile erau acolo dintotdeauna, devreme ce în ultimii patru ani a avut loc explozia de transplanturi pe două centre, unul în Ardeal și altul în Țara Românească. Riscurile au fost asumate, vor spune colegi de-ai mei de breaslă și din sănătate și din presă. Da, dar doar de cei care se suiau în avioanele morții. Ele n-au fost asumate de Stat. Ele n-au fost asumate de Minister. Ele n-au fost asumate de ANT, pentru care a fost mai important să bifeze rezultate mărețe nicidecum să investească în diversificarea tehnologiei pe care o pui în slujba meseriei tale.

E timpul ca lucrurile acestea să se oprească din mersul lor dement, unul în care construim castele pe scânduri putrede și facem, ca dintotdeauna în medicina românească, din rahat bici și să mai și pocnească. Orgoliul profesional și egomania unor oameni trebuie să fie dublată de bun simț și bună rațiune. Altfel Aura Ion a murit degeaba. Adi Iovan a murit degeaba. Medicina modernă nu e treabă de eroi, nu e treabă să o faci experimental. Nu e nevoie de epigoni de-ai lui Lindbergh, sau Earhart, sau Traian Vuia. E stupid. Idiot. Și rea practică. O rea practică pe care toți acești oameni o au azi pe suflet și conștiință. Accidentul din Apuseni nu e un accident în veritabilul sens al cuvântului, e un eveniment care era obligatoriu să se întâmple mai devreme sau mai târziu câtă vreme gesturi firești, de securizare a personalului implicat în astfel de acțiuni, au fost abandonate a priori de oameni mulțumiți doar că pot să-și facă treaba într-o țară cum e România, în care milioane de euro se scurg prin sistemul sanitar dar numai în buzunare fortuite.

Sunt mâhnit cum n-am fost niciodată. Mâhnit ca medic. Mâhnit ca om. Mâhnit că, din nou, sub poleiala de progres se vede rana putredă a medicinei noastre, progres făcut fără cap și fără gând în minte că dacă nu ai grijă s-ar putea într-o zi să ai parte de-o dramă. Drama doctorilor continuă, oameni împinși la extrem de nemernicia celor de deasupra lor, și a căror vocație de bine ajunge să învingă instincte de conservare și de păstrare a demnității. Aștept ziua când doctorii vor spune nu, eu nu vreau să lucrez în condițiile ăstea. Eu nu vreau să operez oameni după 3 gărzi consecutive. Eu nu vreau să văd 200 de consultații pe zi. Eu nu vreau să zbor până la Cluj după un ficat într-un sicriu zburător. Eu nu vreau să mă ofer voluntar la o aventură nebună în care să fentez moartea pentru salvarea unei vieți.

G

3 thoughts on “Viața ca o scurtătură

  1. Eu ma gandesc ca totusi, faptul ca a crescut in felul acesta numarul de transplanturi este un lucru bun si as construi de aici. Lucruri se intampla mereu, e clar ca ceea ce s-a intamplat nu e de bine, dar as lua accidentul de ieri ca pe un rezultat peste care trebuie sa se lucreze, nu ca pe un lucru pentru care trebuie sa gasim vinovati. Intr-adevar, in epoca tehnologiei nu trebuia sa se intample, dar poate asta va trage un semnal de alarma si ii va face sa adauge in proces si un set de proceduri precum cele cu coordonatele GPS. Sa facem in asa fel incat maine sa nu se mai intample ce s-a intamplat. Ceea ce ma intriga si pe mine, totusi, este, in ceea ce priveste autoritatile de la nivelul centrat, lipsa de constientizare a faptului ca trebuiau sa se implice, mai simplu spus, dl Radu Stroe nu parea sa stie ca e (si) treaba dlui sau a aparatului din subordine sa se implice in coordonarea situatiei.

  2. Corect spus, bine scris.
    Pana una alta poate iesim din dementa promovata de toata media in care se vorbeste de Iovan (Dumnezeu sa-l ierte) fara sa se vorbeasca si de colega noastra de medicina militara cu nume si prenume: Aura Ion.
    Poate are cineva din media, in sfarsit, capacitatea de a intelege si curajul de a deschide discutia despre normalitatea institutionala si profesionala in general si in medicina in special.
    Daca da, ar putea lua in calcul pentru documentare cartea Sanatatea la romani. Sistemul celor III oranduiri. https://www.facebook.com/arghir1
    Daca reusiti sa faceti un efort mic spre mediu si o cititi poate o sa intelegeti ce inseamna un sistem de sanatate normal cu un sistem de evacuare medicala normal, fara fondatori providentiali.
    Pentru cine nu ma cunoaste prea bine precizez ca sunt un cetatean roman, etnic roman, medic militar absolvent al Facultatii de Medicina Militara in anul 1989.

  3. Teoria formelor fara fond e acum mai actuala ca niciodata. Imitam in speranta crearii unei baze, dar ici si colo, din ce in ce mai des, portiuni din societatea asta de mucava cad si atunci cand asta se intampla spatiul ramane. Ce e mai grav e ca bucatile astea de rahat nu cad asa, pur si simplu, ci in capul cuiva.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s