Scrisoare familiei Ion

Nu știu cum să încep o astfel de scrisoare. Mi s-au tocit toate cuvintele și mi le urăsc. Mi-e ciudă pe ele. Cuvintele mele atâta de dragi n-au fost bune de nimic, până la urmă. Am trecut, ieri seară, prin centru, spre statuia Aviatorilor. Erau câțiva oameni lângă un copac unde cineva pusese coroane. Erau și candele. Plecasem de la consultații și mergeam către alte consultații. Pica un fel de bură nemernică și era noroi pe jos, am tras mașina pe dreapta în intersecție și pentru un moment n-am vrut să mă dau jos. N-avusesem timp să mai opresc să iau o lumânare. N-aveam la mine decât pixuri, pixurile cu care îmi iau notițe când stau de vorbă cu pacienți. Atâta m-am priceput, iertați-mă. Am luat un pix cu mine, m-am dat jos și-am traversat. M-am apropiat de candele și m-am așezat pe vine, apoi am lăsat pixul printre flăcăruile ălea firave. Și, păcătosul de mine care nu mai crede de mult în nimeni și în nimic, am zis un Tatăl Nostru. Și-am plecat înapoi la treabă. În liniște, în timp ce mi se petrec fețele oamenilor necăjiți pe care-i văd, mulți vin cu suflete țăndări la mine să le repar, sufletul meu nu-și mai găsește de niște zile bune liniște. Și mi-e a tăcea. Și mi s-a urît de-atâta tăcut. Azi aș fi venit la înmormântare dar mi-am zis că o să fie suficienți gură cască acolo. Nu-mi plac înmormântările și anul trecut am avut deja trei. Una chiar la Ghencea. Știu bine cum arată Garda de Onoare, cum se trag salvele, cum sună goarna cântecul ăla sinistru de jale care anunță că s-a mai dus un soldat. Cumva n-am vrut să vă scriu despre astea. Am vrut să vă scriu despre durerea mea de doctor care nu mai e tocmai copil, ușor nu mai e nici atât de tânăr, durere pe care o port de când am aflat că domnișoara doctor Ion, fiica voastră, s-a prăpădit în accidentul din Apuseni. Nu-i poate treaba mea să vă scriu, vă rog să nu o luați ca și cum m-aș afla și eu în treabă la un timp când moartea fetei voastre a devenit treaba tuturor. Dar simt că un pic e și treaba mea că ea s-a prăpădit. Mă simt responsabil, chiar când știu că nu e vina mea deloc, că Aura a murit cum a murit. Sunt două zile de când ma gândesc să vă scriu iar azi, după ce am auzit vorbele sorei cele mari ale Aurei, mi-am zis că nu e alt mod în care-aș putea să o fac altfel decât așa, și altfel decât public. Poate că, dusă din mână în mână și din om pe Internet în om pe Internet va ajunge, cumva, și la voi. Și poate va pune un pic din lacrima mea peste lacrima voastră și sarea din plânsul meu va ustura mai puțin.

Era o vreme când am pregătit copii de doctori ca Aura într-o vreme când și eu eram student. Mi-am iubit studenția și din când în când mi-am iubit și colegii. Mi-am urât mai mereu profesorii mai puțin pe câțiva care-au rămas ca felinare în întuneric. Doctorii buni erau de două feluri. Unii care erau atât de buni că voiai să furi meserie de la ei, iar alții erau încă și mai buni că voiau și ei să furi meserie de la ei. Au fost cei mai frumoși ani. Am zis zilele trecute că sunt supărat, indignat pentru că știu cum era să fii ca Aura dar Aura nu va ști niciodată cum e să fii ca noi. Ei doar acum, de pe lumea ailaltă, îi zic pădurarii care au găsit-o în pădure ”domnișoara doctor”. Eu mi-aduc aminte când îmi ziceau, pe când eram student, pacienții din spitale ”domnule doctor” că mă simțeam ca un impostor, eu încă nu eram doctor chiar dacă purtam stetoscop sau halat. Unii, mai bătrâni și blajini, îmi spuneau senin ”ei, nu, dar o să fiți, ce mai mai aveți un pic și gata, ieșiți în meserie”. Și către ultimul an număram zilele, lunile până când se va termina, mi se părea ridicol de lung drumul dar în același timp nobil, suna mai-nu-știu-cum să fii ”student în anul VI (șase!) la medicină” mai ales când mai prindeai un prichindel de anul III. Așa suntem noi doctorii, aspri la fel și miștocari, spurcați la gură și cu suflete întortocheate, uneori ne tăvălim unii pe alții pe-un diagnostic, alteori ne tăvălim pacienții, și-alteori ne tăvălim meseria prin noroaie sau ne-o prăvălim pe munți. Vreau să vă spun că gândeam complet anapoda pe atunci. Nu știam eu nimic de cum e să ajungi să tratezi, de fapt, oameni. Nu știam cât atârnă o semnătură sub o rețetă sau cum e să îi promiți cuiva că ai să-i faci bine. Îi vedeam pe specialiști, pe primari, pe rezidenți chiar că se mișcă atâta de natural și pare mereu că știu ce fac, e totul limpede pentru ei, au deprins deja limba asta stranie a lui Hipocrate. Azi pot zice, din partea cealaltă, că e doar o iluzie. Nu o minciună. O iluzie. Un joc de oglinzi pe care îl joci pentru bolnav pentru că omul ăla nu trebuie să știe că tu te îndoiești, că și ție îți sunt lucruri neclare, că și tu ești om și uneori îți vine să o iei la fugă sau să zici nu, eu nu mă bag în așa ceva, eu nu vreau să am viața unui om pe mână. Dar dacă n-ai curajul ăsta, dacă dimineața când te trezești n-ai nebunia asta în tine mai bine nu te-ai fi apucat de Medicină în primul rând.

Știu că Aura avea curajul de care vă vorbesc. Îl știu așa cum îi știu soției mele curajul de-a opera cu picioarele în sânge până la glezne, sau cum îmi știu mie curajul de-a fi stat lângă oameni prin crize de epilepsie și de asfixie, prin edeme pulmonare când scuipau sânge sau prin ultimele zile ale vieților lor putrezite de cancer, când nu mai erau decât piele și os. Avem în noi aceiași otravă, fata dumneavoastră și noi, și toți care-și pun brățara meseriei ăsteia pe mână, aceeași pornire care ne fură din somn, din pofta de mâncare și din liniște mai mereu în slujba unei vânare de vânt: sănătatea altuia. Cu prețul sănătății pe care-o persiflăm, că doctorii știm că nu mor niciodată.

M-am certat cu un prieten jurnalist alaltăseară. M-a luat gura pe dinainte. Înjuram și îi spuneam că o studentă în stagiu nu avea ce să caute într-o cursă pentru prelevare de organe. Omul, slobod la gură, m-a luat tare că devreme ce era majoră și și-a dorit să fie acolo nu e treaba mea, sau a nimănui, să zică unde-ar fi trebuit să fie. Și i-am zis că el habar nu are cum e. Habar nu are cum e să vrei să înveți meseria asta și să alergi ca disperatul după o șansă. O șansă să ieși din pluton și să pui mâna pe bolnav. O șansă să faci ceva cu miez în timp ce mulți studenți – ce zic eu mulți rezidenți sau chiar specialiști – trec prin toți anii ăștia și învață literatură medicală mai mult decât medicină. O șansă înseamnă alt fel de nebunie pe care o cunosc intim. O șansă în care te oferi voluntar. O șansă în care voluntariat înseamnă locuri în care Medicina Românească, aia cu M mare și R mare, n-are destui oameni, bani sau loc pentru doctori făcuți. Și-atunci, ca în sclavie, folosesc pui de doctori. Embrioni de doctori. Fetuși de viitori specialiști pe care îi iau și le promit că, în schimbul privilegiului de-a fura o meserie bună de la cei buni, pot face una, sau alta, în plus față de studiile lor. Și nu propun asta oricui. Propun asta oamenilor mai buni, mai dedicați, mai dispuși să facă o astfel de muncă. Oameni pentru care medicina nu e un tonomat, o formă oarecare de bișniță. Pe ei batalioanele universitarilor în postură, alteori impostură, îi iau să scrie cărți, să redacteze cursuri, sau mai apoi să țină o pensă în sală sau să vadă cum se prelevează un organ.

Există oameni vinovați pentru faptul că Aura a murit. Mă uit de jur împrejur, e un cartof fierbinte care se aruncă de colo colo, în țara în care nimeni nu e nevinovat. Dar eu vă zic, cu mâna pe sufletul meu de doctor de suflete, că doctorii au omorît-o pe Aura. Meseria asta nenorocită pe care-o iubim cu toții atât de mult și care-o să fie moartea multora dintre noi a omorît-o și pe Aura. Și-ar fi putut să-i omoare și pe ceilalți amărâți de doctori care erau cu ea în același avion. Doctoricitul, visul de-a deveni al fetei dumneavoastră, i-a luat viața așa cum s-a întâmplat. Dar să vă zic de doctorul Niță, chirurg, mort prea devreme de un cancer hepatic făcut pe o hepatită C luată din plagă? Sau de colegul meu drag, doctorul Ishreb, tot chirurg, care-a căzut zilele trecute și-a murit subit după ce i-a cedat inima? De doctorita Enescu, un om pe care-am să-l regret cât trăiesc, și care-a murit la 50 de ani de un cancer de plămâni galopant? Fiecare dintre oamenii ăștia, și lista lor e inumeră, s-au prăpădit de la meseria lor la fel cum Aura și-a dat viața pentru meserie. Dar aici pentru mine, cel puțin, începe-un urlet care-mi îngheață pe buze pentru că-l urlu deja de niște ani de când m-am întors în România, despre cum se face medicină în România ca pe vremea lui Davila și a lui Cantacuzino, o muncă în tranșeu și-un accident care așteaptă să se întâmple în timp ce, complet nebunește, majoritatea dintre noi mergem pe-o sârmă și ne sărutăm amuletele de protecție că doar n-o să ni se întâmple tocmai nouă. N-o să luăm noi virusul ăla din sângele împroșcat de pacient. N-o să ne taie tocmai nouă pacientul hainele și, mai rău, vintrele. Și n-o să cadă tocmai cu noi avionul. Și n-o să se poticnească tocmai la noi o intervenție de salvare. Și oamenii zic asta. Și oamenii mint. Și când pică vreunul dintre noi la datorie ne uităm și ne înfrigurăm dar cel puțin e vorba de doctori gata făcuți. Doctori jurați. Doctori care-au promis doar că nu vor face rău altora, chiar cu prețul răului lor, și-au mai promis că tot ce au ei vor pune în slujba pacientului și vieții acestuia. Aura n-apucase să se nască din jurământul ăsta. Era cel mult o promisiune că, la absolvire, va sta lângă alții și vor spune aceleași cuvinte care se spun generație de generație. Dar mai sunt cuvinte în jurământul ăla pe care unii din meseria mea le-au uitat. Sunt cuvinte despre cum colegul meu doctor e ca un frate pentru mine, o promisiune că suntem toți o confrerie de halate și că, dincolo de invidia noastră patologică, ne vom ajuta și ne vom sprijini, și ne vom ține spatele când ne va fi greu. Meseria e amanta noastră, pentru majoritatea.

Eu nu vă pot aduce fata înapoi. Mă doare că ați pierdut un copil. Mă doare că frații ei au pierdut o soră. Mă doare că meseria mea și-a pierdut o flamă dintr-un viitor pe care mi l-aș dori mai bun. Dar din partea mea Aura nu s-a prăpădit degeaba. Poate că ieri cuvintele mele m-au trădat. Poate că tot ce-am scris până acum, și oricât de mulți au citit, a fost degeaba. Și poate că degeaba va fi și mâine. Dar n-am de gând să mă opresc. Acum, mai mult ca niciodată. Nu sunteți singuri, nici unul, și de-ar fi vreodată să aveți nevoie de mine am să fac cât îmi stă în puteri să vă ajut. Iar cât privește ce lasă în urmă moartea Aurei, și ce-a condus la ea, eu unul n-am să mă opresc până când felul ăsta mârșav de-a fi, de-a face, de-a gândi în România nu se va duce în mormântul de unde s-a născut.

Gândurile mele bune, și iertati-ne pe noi, doctorii, că n-am putut-o ține în viață pe fata dumneavoastră. Vouă v-a murit un copil, nouă ne-a murit o colegă. Dar nu degeaba. Atâta cât ține de mine.

GD

31 thoughts on “Scrisoare familiei Ion

  1. Pingback: Drum bun, Aura! | In joaca

  2. Asa cum spuneti n-a murit degeaba…Si eu mi-am pierdut fiul cand avea doar 22 de ani, in alte imprejurari si stiu ca n-a murit degeaba, ca cineva a avut de invatat din pierderea lui, ca noi parintii am inteles cat ne era de bine cu el, am inteles ca avea drumul lui si noi nu puteam sa mai decidem ptr el. Mediatizarea excesiva a acestor pierderi si intruziunea strainilor in doliul familiilor sunt de neiertat. Atata energie risipita ca sa se stie si sa se vada starea celor apropiati este de neiertat. Dorinta asta de a gasi vinovati care se va stinge foarte repede si nu se va transforma in dorinta si actiunea de a face lucrurile sa mearga bine in tara asta politizata este de neiertat. Noi toti suntem parca atrofiati cand vine vorba de actiune, fapte….

  3. Pingback: Scrisoarea EMOŢIONANTĂ a unui medic pentru familia Aurei Ion. "Aura nu s-a prăpădit degeaba!" | Gandul

  4. Domnule DOCTOR, citind aceasta minunata scrisoare, naște din nou in mine speranța ca nu e totul pierdut si ca mai sunt persoane care gândesc si au suflet. Si da va dau complet dreptate, nimeni nu trebuie sa fie singur, împreuna putem face ceva sa schimbam puțin câte puțin in tara asta si pentru asta e nevoie de oameni ca dumneavoastră.

  5. Domnule Doctor, mi-as dori ca in tara asta sa fie macar jumatate din oamenii asa cum sunteti dumneavoastra! Nu va cunosc! Am citit primele cateva randuri din scrisoarea dumneavoastra pentru familia Aurei pe facebook, intamplator, si m-a impresionat incat am vrut sa o citesc pe toata. Am citit-o si am vrut sa va las un mesaj. Nu stiu daca il veti citi sau daca va conta..voiam sa va spun ca si eu sunt volntar, dar in domeniul juridic, intr-un ONG care apara drepturile copiilor cu dizabilitati si in ultimul an la facultatea de Drept. Primul gand care mi-a venit in minte dupa ce am auzit de Aura la televizor a fost..vreau sa devin voluntar Smurd…vreau sa stiu cum sa acord primul ajutor, oricand, oricui! Singurul motiv pentru care aman acest lucru este ca am un an foarte greu si ma astepta o admitere care isi cere drepturile din punct de vedere al timpului…dar imediat dupa aceea vreu sa invat ce si cum trebuie sa fac pentru a-i ajuta pe ceilalti, la nevoie. Nu vreau sa spun doar o rugaciune pentru cei din jur atunci cand e o problema si sa sun disperata la salvare, asteptand si sperand ca exact in acel moment nu sunt alte sute de cazuri mult mai grave si un doctor poate veni si acolo unde il chem eu.
    Nu la fel ca dumneavoastra care sunteti doctor, dar totusi inteleg ce inseamna sa vrei sa ajuti, sa vrei sa faci un bine si stiu cum e si atunci cand iti vine sa spui ca tu nu vrei sa vezi asa ceva, sau nu vrei sa auzi acele povesti sau ca de ce te-ai bagat intr-un lucru, cand ai fi fost mai linistit acasa in fata televizorului cu o bere si niste floricele de porumb…si totusi nu poti sa spui nu…si chiar daca se intampla ceva rau fara sa fie vina ta, fara sa aiba nicio legatura te simti murdar, ca si cand esti un nimeni, un om care si-a promis ca va ajuta si care nu a fost acolo…
    Stiu ca am inceput sa va scriu aceste randuri nu pentru a vorbi despre mine ci pentru ca m-au miscat foarte mult cele scrise de dumneavoastra si am fost profund impresionata ca exista oameni care sufera ca nu au facut ceva desi nu aveau cum, in timp ce altii, care ar fi avut cum, nu-si reproseaza nimic… nu vreau sa sterg ce am scris mai sus si care nu are legatura cu dumneavoastra pentru ca am scris ce am simtit, si am simtit toate astea ca urmare a scrisorii dumneavoastra pentru familia Aurei!
    In concluzie, jos palaria pentru OAMENI! Doctori, avocati, jandarmi, vanzatori, femei de serviciu, someri, lucratori ai campului…nu conteaza ce e fiecare atata timp cat e OM… e trist ca asa ar fi trebuit sa fim toti…dar totusi, desi sunt rari, ma bucur ca inca mai exista oameni si poate ca si altii vor invata din asta si va fi totul mai bine!

  6. Reguli care nu exista sau, daca exista, nu sunt respectate de nimeni.
    1.De ce mai piloteaza un pensionar? cine ii permite?Cum e posibil ca o institutie de stat sa se lase pe mana unui pensionar????
    2.De ce avioanele mici nu sunt dotate cu varii chestii ajutatoare in caz de urgenta?De ce nu exista cursuri pt oamenii care folosesc genul asta de avioane? in alea de linie exista stewardese care informeaza calatorii de una alta, astia de aici au vreo notiune despre ceva?
    Nici macar un foc n-au avut cu ce sa faca, n-au avut o patura, un fluier, o racheta de semnalizare, ceva de mancare, apa.
    3.Ce cauta o studenta in presesiune intr-un asemenea avion?maine poimaine incepeau examenele si ea se plimba, imbracata prost, cu un avion in care nu avea absolut deloc ce sa caute.
    Prea mult teribilism .Prea multa inconstienta.
    Cine o cauta cu lumanarea, o gaseste pana la urma.

  7. Draga Ana, imi permit sa-ti spun ca observatiile tale sunt total deplasate; sunteti prea multi cei care credeti acum ca detineti adevarul absolut, de cand cu acest accident: acum toti stiti sa pilotati, cu totii stiti cum trebuie echipata o aeronava (explica-mi, te rog, cum ar fi putut vreunul din medicii din aeronava sa faca un FOC, cine? medicul cu ambele picioare rupte? studenta tetraplegica? nu te mai uita atata la Anatomia lui Grey, serios), cu totii stiti de ce Aura Ion ar fi trebuit sau n-ar fi trebuit sa fie in acea aeronava etc. Daca ar fi fost un medic rezident in locul Aurei Ion, la fel de “prost imbracat”, ai fi considerat de asemenea ca nu are ce cauta? Ce cusur poate gasi mintea ta la faptul ca o studenta a vrut sa participe voluntar la o prelevare de organe? Banuiesc ca daca ai ajunge pe mana unui medic, ti-ai dori ca acesta sa fi avut in scoala preocuparile Aurei, nu?
    Te rog frumos sa te abtii de la astfel de comentarii abjecte, care efectiv sunt gandite cu c****, scuza-mi franchetea. Dar imi este rusine cu oameni ca tine.

  8. Orice pensionar e mai profesionist decat loazele cu diplome luate pe bani si ajunse in posturi cheie nefiind in stare sa aiba grija nici de ei insisi!
    Daca era copilul dumitale?

  9. Si mie imi este rusine cu oameni ca tine, Cati Jaca. Intr-o tara normala, europeana s-a vazut inca odata ca nu se respecta nici o regula , nici o lege si ca Cel de Sus si nu idiotenia mioriticului este de vina pentru o astfel de nenorocire. Cam cati vreti sa mai moara ca sa invatati sa respectati niste reguli peste care in alta parte nu se trece si mai ales sa invatam sa zicem NU? Politizati totul si ziceti DA, puneti incompetenti in functii si plati-ti-i pentru incompetenta si afirmati in continuare ce Cel de Sus a vrut sa se intample asa. Eu cred ca din contra cei de jos sunt vinovati.

  10. cati:
    Au incercat sa faca foc dar nu au reusit ! Au facut un foc cat de cat cu oaresce chestii de imbracat ,papuci etc un spray etc..si au incropit ceva.Daca in avion ar fi existat un chit de supravietuire, asa cum exista pe nave ar fi fost poate mai usor .Daca ar fi avut niste rachete de semnalizare poate ar fi fost mai usor de localizat.Niciun doctor nu are ambele picioare rupte, copilotul le are, doctorii au fost gasiti toti IN PICIOARE.
    Doctorii au fost imbracati gros, au rezistat destul de bine la frig, traumatismele lor fizice au fost incredibil de usoare tinand cont ca au cazut cu avionul, nu cu bicicleta,studenta era imbracata usor,fratele ei a spus asta, ‘avea haine de toamna” asta a fost expresia lui….sansele ei au fost 0.
    Ea a murit de FRIG .
    Cand esti in presesiune in general e bine sa stai sa inveti,acasa, medicina e chiar grea, rezidentiatul nu se ia nici macar la ei, la militari, care au locuri separate, usor ……oricum, inainte de orice trebuie sa te gandesti la ce riscuri iti asumi.Naivitatea si lipsa de pregatire se platesc.Una e sa mori daca esti rezident pe urgenta, sau doctor care in fisa postului are trecut asa ceva…sa plece cu avionul.
    Nu e normal doar sa arunci vina pe cei din jur.
    @daniela elena: Nu mi-as lasa niciodata copilul sa plece in conditiile alea, avion de 45 de ani, condus de un om pensionat.Am un vecin care a pilotat o viata intreaga, acum e pensionar, limita aia de varsta nu e un moft.
    Un copil student la medicina in anul 5, la stat, merita sa fie protejat, pt ca e o valoare, nu sa-l lasi sa plece peste munti cu un harb.

  11. Cati Jaca, exact pt ca exista “oameni” ca tine, totul e “roz” in tara asta. Ai cumva un parinte pensionar? De ce mai conduce o masina? Stii ca anual cei mai multi oameni mori din cauza accidentelor de masina? In al doilea rand, daca ai fi avu un copil ca Aura, ai fi fost mandra ca e o luptatoare, o persoana dedicata si buna, sau ai fi invatat-o sa fie cu nasul pe sus, o nepasatoare si o superficiala? In al treilea rand, atunci cand nu ai ceva frumos de spus, mai bine taci…nimeni nu vrea sa auda cuvintele unor rautaciosi, unor oameni fara suflet…
    De un singur lucru sunt curioasa, daca ar fi fost cineva drag tie in locul medicilor salvati si chiar al Aurei (referindu-ma aici la faptul ca ea a supravietuit accidentului aviatic) si ar fi scapat cu viata datorita unui pensionar, ai mai si spus ceva? Omul ala, “pensionarul” a facut tot ce s-a putut ca sa salveze vietile pasagerilor…in cazul in care nu stiai, te rog sa te mai documentezi despre rata sanselor de supravietuire in cazul unui accident aviatic, cu atat mai mult in cazul in care accidentul are loc in padure….
    Tot ce pot sa-ti spun e ca imi pare rau ca simti si gandesti astfel, poate ai avut niste probleme in viata de ai ajuns sa gandesti astfel, poate nu…dar oricum ar fi, nu pot decat sa-mi doresc sa ai o viata linistita si sa nu fi nevoita sa-ti schimbi modul de a gandi ca urmare a unei tragedii….

  12. Iertare, in postul anterior scris la nervi am mesajul ca fiind adresat lui Cati Jaca, cu care sunt complet de acord! Imi cer iertate, criticile vehemente sunt adresate Anei…

  13. Stimate Andrei Blidaru, nu stiu ce propozitie a comentariului meu te-a facut sa crezi ca sustin acest sistem defect; din pacate, facem parte dintr-un stat in care nici parerea mea, nici a ta, ca simpli cetateni, nu conteaza, asa ca probabil functiile vor continua sa fie oferite ca pana acum, pe criterii alese cu mare “grija”, fii tu linistit. Oricum, comentariile de mai sus NU erau politice. Am o probleme cu persoanele ca Ana, care devin atotstiutori din fotoliul de acasa, mai mult, arunca vina mortii victimelor (cum face doamna de mai sus) asupra celor doi decedati, pentru ca “au cautat-o” cu lumanarea… mi se pare ca se atinge un nou nivel al nepasarii. Poti acuza pe oricine pentru acest accident, insa NU victimele. Scuza-ma, Andrei, ca nu pot tolera asa ceva.
    PS: crezi ca nu sunt siderata ca biserica primeste bani cu nemiluita de la toate consiliile judetene ca sa ridice monstruozitatea de loc “sfant”, in vreme ce smurd are o singura aeronava performanta si aia cu o piesa lipsa si deci inutilizabila in caz de accidente?

  14. Draga Ana: Te sfatuiesc sa te interesezi mai mult cum se desfasoara examenele la medicina. In anul V , numai exista nici presesiune nici sesiune. Si daca ar fi existat nu este problema noastra sa judecam. Aura a fost o studenta eminenta asa ca nu ar fi avut neaparat nevoie de acele zile de presesiune pentru a se pregati pentru un examen!

  15. Respect pentru durerea parintilor Aurei,revolta profunda pentru ca traim intr-o tara a orgoliilor si incapacitatii de a reactiona .Va doresc putere multa si curaj dvs si noua tuturor celor a caror vocatie a fost sa fie halatul alb
    Cu deosebita stima,
    Valeria Herdea

  16. Domnule GD, nu stiu cine sunteti, dar am fost coplesit de scrisoarea Dvs. Nu cred ca i se putea aduce un omagiu mai frumos Aurei, si nu numai ei, ci tuturor celor care au murit crezand ca se pot face lucruri frumoase in tara asta, in ultimii multi si urati ani, cel putin 23 (teribila coincidenta). Din pacate, nu stiu cum sa va zic, dar sentimentul pe care il traiesc, citind ce ati scris dvs., citind si auzind orice aduce vorba despre speranta ca moartea unui om bun ar mai putea sa schimbe ceva, este un sentiment exclusiv de furie, o furie aproape de ceva ce nu pot pronunta din cauza instinctului de conservare si din mila pentru imbecilii care ne-au asfixiat. Nici nu vroiam sa postez comentariul asta, m-am saturat si mi-e frica, dar, in fine, daca tot mai suntem in viata si ne pregatim viitorul infarct cu vini care apartin mult mai mult altora, macar asta vroiam sa va transmit: ca nu doctorii au ucis-o (cum spuneti la un moment dat, probabil din suparare sau greseala) pe Aura ; am ucis-o toti, cu votul, cu egoismul, cu problemele noastre cotidiene, cu timiditatea, cu bunul simt; si nu avem nici o scuza; avem insa mustrari de constiinta; dar printre cei care au ucis-o sunt si unii sunt nimic – un nimic absolut, nicidecum doctori sau orice altceva ar putea ajuta umanitatea -, care nu simt nimic pentru Aura si in general pentru nimeni, care au putere si care s-au imbuibat razand de morti toata viata lor, iar pe indivizii astia, imbecilii aia care ne asfixiaza, ii uitam, ii iertam si ii justificam daca ne autoinvinovatim prea mult.

  17. pentru familia Ion:
    chiar dac in momentele atea crunte cand aveti senzatia ca lumea s-a sfarsit trebuie sa cunoasteti un fapt: fiica dumneavoastra traieste prin fiecare dintre noi care ne-am dorit sa lucram ca medici sa aducem alinare bonlavilor sau macar sa le vedem zambetul lor si famiiilor lor cand pacientii nostrii sunt mai bine macar.sunt sigur ca ceea ce scriu aici e ceea ce simt multi colegi ai nostri .sunt sigur ca de acolo de unde e fiica dumneavoastra zambeste si va fi alaturi de familia dumneavoastra mereu . de fiecare data cand o sa intrati in contact cu un medic o sa vedeti in el sau ea pe fiica dumneavoastra fiindca orice coleg al nostru indiferent ca e student anul intai sau medic pensionar va avea macar o mica parte din Aura. Chiar daca de multe ori parem reci , inumani , nepasatori suntem oameni si vrem sa facem ca cei de langa noi sa fie bine . Faptul ca Aura era acolo nu este decat o dovada ca ea a fost si va fi ” de-a noastra”.
    suntem alaturi de dumneavoastra si va sustinem chiar dca realizam ca va e greu . nu ordine pompieristice de ” numire” in grad de medic o fac sa fie ” a noastra ” ci dorinta de a ajuta si a vindeca oameni .nu am pierdut cu totii o colega ci am castigat o colega- inger.

  18. Aprecierile mele fata de scrsisoarea trasmisa familiei Ion.Aprecierile mele ptr.toti cei au comentat pe marginea acestei scrisori,si si-au expus durerea si compasiunea fata de Aura,fata de cei care s-au dus la d-ne d-ne in urma tragicului acident.Si pentru-ca santem oameni si stim cat de greu este sa-ti pierzi pe cineva drag,mai ales cu gandul ca puteau fi salvati.Greul acestei tragedi o duce familia celor doi decedati Aura si Adrian Iovan,Dumnezeu sa-i odihneasca in pace ,si putere ca familia sa poata duce acest greu si sa-l depaseasca

  19. scrisoarea dvs.dl.Doctor ar trebui sa fie o prelegere in fata a mii de oameni,milioane poate,ma bucur gindindu-ma ca in Romania mai exista speranra si oameni ca dvs. cind imi luasem gindul sa ma mai intorc vreodata iata ca descopar ca m-am inselat,datorita celor ca dvs.si stiu ca sunt multi in Romania dar ca nu apar la televizor incep sa ma gindesc foarte serios ca merita sa ne intoarcem cit mai multi sa incercam sa scimbam ceva si sa-i ajutam si pe ceilalti sa iasa din negura in care sunt acum,va multumesc ca existati,sincerele mele condoleante familiei Aurei Ion

  20. Avand in vedere ca aceasta scrisoare este citita in fiecare zi de surorile, fratele si parintii Aurei, rog mult pe cei ca Domnisoara stie-tot Ana sa incercam a fim oameni cu inima si sa nu mai “scarmam ca gaina in rahat”. Ce a fost a fost, a ramas doar durere si disperare, iar noi nu putem decat sa ne aratam compasiunea si apropierea fata de aceasta familie si, in memoria ei, sa incercam ca pe viitor sa nu se mai intample asemenea tragedii. Noi toti suntem responsabili.
    Ana, pentru informarea ta, am cunoscut-o indirect pe Aura, era o copila extraordinara care-si dorea enorm sa devina un medic exceptional si pentru asta invata de rupea (notele ii sunt dovada) si se oferea voluntar in multe proiecte de teren tocmai pentru a invata (poate nu stiai ca o meserie nu se invata doar pe bancile facultatii).

    Gabriel, trebuia sa scriu asta, Mari citeste si o doare enorm….

    O

  21. Cand am sa ma vad cu ei sper sa pot sa ii ajut prin furtuna asta mediatica pe care eu o cunosc, din pacate, mult mai bine.

  22. Eu cred ca niciunul dintre voi nu are copii, d-aia vorbiti asa.
    Eu in niciun caz nu am avut intentia s-o atac/acuz/jignesc in vreun fel pe fata asta.Eu afirm ca trebuie sa existe reguli foarte stricte atunci cand e vorba de facut ceva periculos.
    In toata intamplarea astea sunt 2 aspecte: drumul facut de ei, in niste conditii improprii si autoritatile care i-au gasit mai tarziu decat considera omul simplu ca trebuia si se putea.
    Daca se vor folosi in continuare pt medicina avioane vechi( in conditiile in care armata romana are avioane ultimul racnet!), cu abonamente de decriptare neplatite, fara kit-uri de supravietuire,fara rachete de semnalizare, fara folii speciale care pot proteja de frig,fara apa, hrana etc, cu oameni care nu au notiuni minime despre posibilele accidente, atunci povestea se va repeta, poate cu si mai multi morti.
    Iar copiii nu trebuie lasati sa faca chestii peste puterile lor, indiferent cat de pasionati sunt, pt ca organismul lor, fizic, psihic nu poate fi considerat apt pt orice.Evident ca sunt studenti la medicina care pleaca in tari din africa si din asia in stagii,in jungla ( poate sunt totusi super vaccinati, poate sunt super atenti )etc care se expun unor riscuri enorme(mizerie,insecte, virusuri,animale,boli etc), asa e….dar daca nu ai grija in primul rand de tine, degeaba, nu mai poti ajuta pe nimeni, niciodata.
    Intotdeauna vor exista riscuri, prin manusi trece HIV-ul,si asta in sala de operatie, nu in padure sau in pakistan neaparat,ci aci la noi, in spitalul de vis a vis, avioane oricat de performante pot cadea, o podea umeda poate rupe gatul oricui…..dar daca toti am incerca sa gandim, sa prevedem, sa facem adica ceea ce depinde de noi…lucrurile ar sta mai bine.
    Eu nu incerc sa arunc vina pe morti, ea era un copil, care nu s-a gandit ca riscul de a cadea in padure merita luat in seama, dar restul…oameni mari,cu experienta, care puteau si trebuiau sa verifice chestii….ce au facut? Au avut incredere si basta.
    In tarile civilizate doctorii nu sunt lasati sa plece oricum, din simplul motiv ca sunt oameni extrem de pregatiti, extrem de valorosi, care nu pot fi inlocuiti in 5 secunde cu oricine altcineva, doctorii nu sunt carne de tun!
    Dar asta trebuie s-o constientizeze si ei …
    Imi cer scuze pt compunerea tehnicista si poate lipsita de prea multa empatie dar cand vad ca atatia oameni doar insira cuvinte goale, in orice situatie…ma apuca revolta.

  23. Am fost si eu studenta la medicina, acum sunt rezident. Am facut si cursurile Smurd pe vremea cand Smurdul era doar o baraca langa spitalul judetean din Targu-Mures.
    Cei care iubeau medicina, inclusiv eu, ne bagam la orice fel de procedura, eram voluntari pe unde se putea, garzi alaturi de medici, participam la situatii de urgenta, resuscitari, operatii etc
    Sunt multi studenti care s-ar fi urcat in avionul acela, ca si Aurelia Ion. Sunt dornici sa invete, sa vada, sa ajute; meseria ii defineste. Ai o teama cand te urci in avion, dar satisfactia/implinirea de dupa este exceptionala.

  24. “Regulile …. baschetului”:
    “Ana” s-a referit la “nerespectarea regulilor”, atat de catre autoritatile statului,dar si de catre cei implicati in tragedie, Pe undeva idea ei are sens (daca ea nu ar fi luat-o apoi pe aratura cu concluziile si comentariile, atragand revolta tuturor). Asa e, de aia sunt legi si reguli ,ca sa fie respectate. Fiecare sa isi stie si sa isi vada de treaba lui. In toata lumea e asa,uite:eu am facut un stagiu in SUA si trebuia sa semnez un teanc de acte doar ca sa pot asista la consultatia unui bolnav ,dara-mi-te sa pun mana pe el, acolo daca nu faci parte din personalul medical autorizat sa trateze un bolnav ,nu ai voie nici sa fii in salonul lui, iar voluntarii de asemeni activeaza in baza unor contracte foarte precise care le stabilesc atributiile. Nu e nimic lasat la intamplare ,pentru ca vine apoi o armata de hiene de avocati,care abia asteapta sa o dai in bara.
    Dar ce am face daca am trai dupa aceste reguli?? daca nimeni nu ar misca un deget in fara de fisa postului? ( asta daca si-ar respecta fiecare MACAR ce scrie in fisa postului!!)
    DIN FERICIRE in lume exista si EROI si EROINE, acesti nebuni frumosi care sa nu le respecte,sa nu tina cont de birocratia idioata si care sa faca sa se intample lucruri minunate si nu roboti tembeli ,cum au fost cei de la MAI care posedau aparatura de localizare,dar nu au folosit-o “pentru ca regulile nu i-au lasat”. Pana la urma o regula spune ce ai voie sau nu ai voie sa faci ,dar daca nu iti interzice in mod expres un lucru, atunci intervine liberul arbitru,vointa omului, constiinta lui, Si enorma responsabilitate de a-si asuma rezultatele actiunii si ca va veni apoi vreun cap patrat sa te acuze ca de ce ai facut aia si aia, cine ti-a dat voie etc etc. ,precum bine a zis un cinic “nicio fapta buna nu ramane nepedepsita”.

    Credeti ca acei medici ,ca Aurelia s-au gandit la reguli cand s-au suit in acel avion?

    daca era dupa reguli, la ora 13 la terminarea progarmului,trebuiau frumos sa semneze condica,sa-si puna frumos palma..undeva si se duca ……LA BASCHET ……

  25. Sunt studentă la medicina generala anul V, loc bugetat, sunt in sesiune si cred ca atât eu cat si colegii mei care iubesc meseria asta ar pleca si acum înainte de examene la o operaţie de genul asta: prelevare de organe! Chiar si in pantaloni scurți şi tricou. Îmi e ruşine să văd că ne arătați cu degetul că suntem teribilisti si nu me gândim la fel cum ar trebui sa va fie si dumneavoastră tuturor celor care o acuzaţi pe Aura, mai încolo, când o să ne invinovatiti ca nu suntem buni de nimic, ca doar citind în noul cel mai bun caz şi că în timpul facultății nu am practicat deloc. Faceți mutre şi fete fel de fel când apare un student in fata domniilor voastre dar atunci când un medic nu poate fi sigur de un diagnostic aruncați cu noroi! Sa va fie ruşine domnilor si doamnelor care acuzați o colega de a noastră, un viitor medic, ca a vrut sa fie nu doar buna, ci a vrut sa exceleze in domeniul care îl iubea!

  26. GD?
    Hmmmmm!
    Cu prenumele patronimic inspirat de Arhangelul Gavriil, mesagerul Domnului Zeu? Iar celălalt omonim unui cin ierarhic ecleziastic ce semnifică devoțiunea tămăduitorilor de suflete?
    Apăi atuncea, cunoscându-vă dibăcia meșteșugului și elocința condescendenței, da! puteți ajuta familia Ion. Au nevoie să se așeze; să se tempereze sufletește, să-și piardă din asprime această alergare cumplită ce s-a abătut, ca o urgie, peste liniștea sufletului lor.
    Să evolueze frumos, lin și fără asperități, de la întunericul prezentului către speranța zilei de mâine.
    „Yes! You can!” … do something.

  27. Domnule Doctor, fara a spune cuvinte mari, ma faceti sa imi para rau ca nu am urmat si eu medicina umana. Mi-a placut mai mult ramura sora, veterinara, ca daca medicina umana salveaza omul, medicina veterinara salveaza omenirea – dupa cum se spune in bransa. Dar am descoperit si altruismul si daruirea medicilor umani – valorile care sunt scise pe fotografia Aurei in uniforma militara, valori despre care si tatal meu – un dacsal – incerca sa ma faca sa ma gandesc la medicina – trebuie sa faci bine. Nu vreau sa spun prea multe dar am sa va urmaresc de acum incolo blogul, pentru ca asa cum spunea cineva intr-un alt comentariu, reprezentati o speranta pentru un sistem aflat in sufe suferinta. respectul meu!

  28. Rectific, … în 20-01-1996 se intampla …
    Iertare… !
    Atenţie!!!
    Romani cap 1:25a, …
    (Ei Au schimbat în minciuna Harul Lui DUMNEZEU … !)
    Noi să Proclamăm Adevărul LUI DUMNEZEU În Noi !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s