Trei zile

Atât durează atenția audienței din România când vine vorba de subiecte cu încărcătură emoțională. Nu e neapărat o proprietate psihologică de grup, e și ”viața” pe care o are o știre. Uneori, dacă există urmări care relansează la apă un subiect, poți să ai o fereastră de 7, maxim 10 zile în care să ”călărești” o temă care ar trebui, prin presiune de presă, să genereze urmări.

De ce scriu asta?

Pentru că de ani de zile deja sunt implicat în evenimente care au marcat viața publică a României. Giulești. Școala Iorga. Muntenegru. Școala Rosetti. De fiecare dată sunt timpi pe care, dacă stai să-ți oferi o analiză atentă a oscilației de interes pe care o au oamenii, se respectă aproape la literă. Evident impactul inițial poate fi mai mult sau mai puțin devastator. Cine va ști să facă diferența între magnitudinea unor tragedii? Ce e mai macabru? Bebeluși prematuri care ard în incubatoare sau mor de șoc post-combustional, adică li se frig de la aerul încins căile respiratorii? Învățătoarea care își brutalizează elevii într-o clasă în care aproape jumătate ajungă să aibe semne de distress până la tulburare de stress post-traumatic? Autocarul care cade într-o ravină și una dintre supraviețuitoare (pe care am cunoscut-o personal) ajunge la spital cu gâtul rupt și, miraculos, fără leziuni ale măduvei spinării, și care îmi spunea că și-a dat seama că e ceva în neregulă pentru că ”nu putea să-și țină capul pe umeri și trebuia să și-l sprijine cu mâna”?

Iar acum, avionul prăbușit în Apuseni și ironia mizerabilă a sorții că pasagerii au supraviețuit (nu se întâmplă de obicei) doar ca doi dintre ei să se prăpădească într-o abrambureală sinistră de organizare a intervenției.

Trag speranțe că oamenii vor înțelege din ce-am expus mai sus că vorbesc într-o oarecare cunoștință de cauză. În toate cazurile de care vorbesc am coordonat, condus, lucrat, uneori luni alteori săptămâni alteori zile, la astfel de situații încât demersul de-a păstra normalitate să fie dus la bun sfârșit. Pentru că e clar pentru mine, în toți acești ani, că România suferă de un sindrom psihologic de abreacție. Cum pică bomba, cum lovește tragedia, cum nimerim în bucluc începe aceeași sarabandă a nebunilor îndeosebi în presă. O sarabandă care trece de la o extremă la alta a compasiunii, începe de obicei bine dar se termină mai mereu prost. Bine intenționați, oamenii de bine din România au o educație precară privind invazia vieții private a individului mai ales când miros sânge. Mi-aduc aminte că la spitalul Grigore Alexandrescu, spre exemplu, erau jurnaliști care săreau gardurile ca să ajungă pe secții să filmeze bebelușii supraviețuitori. Mi-aduc aminte că deși i-am rugat pe oamenii din toate spitalele care au primit supraviețuitori din Muntenegru să se abțină de la comentarii publice în primele zile, sau medicilor să permită accesul video în saloane, la doar câteva ore televiziuni de pretutindeni înfigeau microfoane în fețele anesteziate ale unor oameni simpli, deveniți eroi naționali fără voie. A fost suficient ca un manager să dea voie unei televiziuni că mai apoi toți ceilalți să zică bine dar nouă nu ne dați voie? Și apoi te uiți la toată cacofonia inevitabilă în care devine inevitabil că am să mă implic, măcar să păstrezi legi ale proporțiilor acolo unde știi oricum că se vor vehicula enormități.

Ce nu se vede pe cameră, vreodată, e munca din ”offline”. Presa nu înțelege încă ce le face acestor oameni. Jurnaliștii nu pricep că investiția lor surrealistă uneori face ca reacția fiziologică, spontanță, de gestionare a traumei în astfel de situații să fie blocată de efectul atelă pe care ți-l dă celebritatea. Durerea pierderii e amuțită de valul deluvian de recunoștință, suport, compasiune, ajungi să-ți rescrii biografia în câteva rânduri, nu erai niciodată anonim (cum ești de fapt), erai cineva important și n-ai știut. Credințe în lume, în oameni, în viața de zi cu zi se schimbă în săptămâna/ săptămânile în care oamenii te întreabă la câteva minute cum ești, ce mai faci, îți cer părerea despre tot felul de lucruri (unele adecvate altele nu), îți promit dreptate, îți dau o platformă să spui ce gândești, îți vântură prin față retribuția și restaurația. Oamenii vor plăti, afli. Oamenii vor fi trași la răspundere. Viețile nu s-au pierdut degeaba. Suferința nu e în van. Și tu stai, și asculți, și crezi, și chiar vezi cum barca burtoasă a societății se zguduie, câteva zile. Și crezi. Și speri. Și dacă nu știi ce știu eu prin atâtea intervenții de calamitate colectivă devii, fără voia ta, candidatul manciurian pentru un alt fel de suferință, una – în opinia mea – mai perversă decât pierderea absurdă a vieții care te-a propulsat în centrul atenției publice.

Pentru că oamenii sunt doar temporar acolo.

Pentru că atela e scoasă la scurt timp după fractura în viața ta, și a celor dragi ție.

Pentru că vei fi uitat. Bine supți și mestecați de mandibulele putride ale jurnalismului de senzație majoritatea supraviețuitorilor ajung înapoi de unde-au plecat, niciodată la fel. E ca în 1001 de nopți și parabola cu visul sultanului. La fel ca și acolo, pentru câteva momente, stai pe acoperișul lumii, îndurerat și eroic. Dar e doar o iluzie, un mit, o anticameră balistică a căderii care invariabil devine o trădare din care unii nu-și vor mai reveni vreodată.

Una dintre mămicile de la Giulești avea, ani după incident, o poză cu copilul ei așa cum fusese publicată într-un tabloid la ea în portofel tot timpul. La fiecare aniversare, dincolo de durerea de-a-și fi pierdut puiul, suferea că nu o caută nimeni, doar o jurnalistă acolo, nu înțelegea de ce nu-i mai pasă nimănui, cum de poate fi presa atât de indiferentă. Doar că presa nu e indiferentă. Presa face știri. Iar știrile respective n-au istorie, sunt efemeride într-o matrice replicativă veșnică. Nu există curbă de învățare în jurnalism. Există doar pretenția că transmiți prompt, la timp, înaintea altora ceva ce se întâmplă. Nu faci educație. Faci jurnalism. Ajuți oamenii să știe despre lucruri. Ce vor face ei după aceea cu ele nu e treaba ta, e treaba fiecăruia.

Etic ar fi ca presa să-și păstreze umanitatea în fața unor astfel de cazuri. Nu se întâmplă. Etic ar fi ca acești oameni să fie totuși ajutați (asta fac eu de niște ani, de exemplu) în relația lor cu publicul. Ajutați să-și păstreze ambele picioare pe pământ. Ajutați să rămână în realitate. Mama copilului sfâșiat de câini, anul trecut, ajungea la câteva săptămâni să ceară martirizarea lui. E doar un argument pentru ce poate face drogul halucinogen al interesului de presă asupra unui psihic deja fragilizat extrem de durerea pierderii. Tatăl aceluiași copil era, ieri, prezent la o emisiune la televizor și vorbea, mașinal, despre oameni și câini. Mic moment de alunecare într-o abstinență forțată.

Ce-ar trebui făcut atunci? Ar trebui să interzicem comunicarea dintre oameni care trec prin evenimente extraordinare de viață (în sensul rău al cuvântului) și mass-media? Ar trebui să instituim un cod mai conservator în lucrurile cenzurabile totuși în presă? Ar trebui să-i ajutăm pe acești oameni prin tsunami-ul mediatic? Experiența mea cumulată spune că a făcut o diferență, de fiecare dată, că am fost prezent în viețile acestor oameni. A fost bine pentru că mesajul meu a fost de fiecare dată același: atenție la momentul când cortina va cădea. Atenție la momentul când oamenii își vor pierde interesul. Nu te ambala în ceva care pentru tine e viață și moarte dar pentru ei e meserie și showbiz. Ține-te cu firea și verifică-ți mereu premisele fundamentale pentru care faci ce faci, și spui ce spui. Și gândește un spațiu imaginar, virtual, o linie în nisip dincolo de care nu lăsa oamenii să intre. Nu-i lăsa să intre în viața ta privată, în camera copilăriei tale, în carnetul tău de note din școala primară. Există ceva derivativ la știri care spune că atunci când ai epuizat tema primară trebuie să concatenezi. Se numește, în limbaj tehnic, ”background”. Pe românește întinzi pelteaua. Ții subiectul fierbinte prin contextualizarea lui. Dar pentru asta jurnalistul trebuie să intre în sufletul, și în viața, subiectului lui. Prețul e de multe ori cotropitor dar omul transformat în știre va da, și va da naiv, și va da cu bună știință, va da fără să fie informat că ceata pe care-a invitat-o în sufrageria vieții lui vine cu cizme pline cu noroi și pleacă și cu banii, și cu merindele de pe masă. E un colind sinistru, e regula de aur a meseriei.

Eu nu cred în eroi și eroine. Cred în oameni care sunt purtați pe brațe de-o adunătură de brute cu furci și topoare către un rug ritual al distrugerii lor pentru că doar așa ajung, de fapt, oamenii eroi. Și eu mi-am propus de mult să nu fiu niciodată eroic, niciodată dornic de asemenea măr otrăvit. Și-am scris toate rândurile de mai sus nu doar pentru colegii mei de presă, oameni care știu toate pe care le-am scris și oameni care au suficientă înțelepciune, de multe ori, să strunească iepele nebune ale colegilor mai tineri care mai scapă în lucernă. Am scris rândurile de mai sus pentru toți cei implicați în accidentul de avion din Apuseni, oameni la risc să facă sindroame psihiatrice în urma grozăviilor prin care au trecut dar și prin efectul de re-traumatizare dat de popularizarea dramatică a evenimentelor care-au decurs din absurditatea pe care-au trăit-o. În timp ce munca unora se termină, sau s-a mutat pe viscol și pe înzăpeziri, munca mea de-abia acum începe.

G