Calamandros

Oamenii s-au repliat. Și-au ținut Consiliul lor suprem de apărare a țării. Primul jurist al țării la masă cu primul comandant de oști, primul ascultător și prima doamnă a tiriștilor. Zbârnâiau palele la procesoarele laptop-urilor de pe masă în timp ce pe flip-uri strategic atârnate ROMATSA își pusese hărțile. Moțoc își aștepta sentința privind localizarea capului în timp ce echipele de salvare îl căutau prin altă parte, pe-un areal de vreo 200 de kilometri pătrați. La poartă, prin stufărișul de microfoane și mațe coaxiale, mulțimea bârfea. S-a fumat povestea. S-a supt de vlagă. Ne-am mai pricopsit cu-o gașcă de eroi. Unii vii, alții morți. Ce-or mai vorbi, acolo, înăuntru, în burta Statului? O fi ca în proverbul ăla cu doi lupi și-o oaie care trebuie să decidă ce-or mânca la cină? Că doar n-o fi de sușă vegană vreunul din ei.

Și-a ieșit apoi președintele și precum Moise (nu Guran, celălalt) a împărțit apele și-a zis: let my people go. Toate ca toate dar nu poate fi vorba că serviciile (serviciile!) nu funcționează. Ele funcționează (mulțumim, putem dormi liniștiți acum după ce-am trăit două săptămâni sub falsa impresie că s-au defectat). Ce-a fost a fost o ha-ra-ba-bu-ră. Delicios cuvânt. Luați loc, 10 la lecția de vocabular. Chiar căutam cuvântul potrivit. Data viitoare când ne punem la vreo coadă la taxe sau ne înscriem copiii la școală, când căutăm prin rafturi muștarul di jon sau ne scărpinăm prin buzunar de vreun doctor vom ști, cu siguranță, la ce să ne așteptăm. E o așteptare suavă, te liniștește în abdomen. Acum c-am stabilit că nu trăim în țara lui Harap Alb, ci a lui Harab Abura totul va fi bine și la vară cald.

Între timp avioanele zboară peste Carpați, oamenii fac gripă, bețivii beau fumătorii fumează, organele se îngrașă de la prea multă hrană sănătoasă și Sănătatea în România își dă proba valorii. L-ați văzut pe Eugene vorbind? Articulând? A zis ceva Eugene de incidentul din Apuseni? Eugene e Ministrul Sănătății, era ultima oară când am verificat. Domnule ministru Eugene, umil subsemnatul vă semnalează, ne-a picat un avion cu doctori în Carpați. Domnule Eugene, ne-au murit doi oameni. Puteau să mai moară cinci, toți doctori. Mândrii ca brazii cu mucii pe chept. S-au dus cu traista în băț, care cum a apucat (cu burta goală, cu burta plină, cu geaca de motor), care mai voluntar care mai involuntar să plimbe un ficat între donor și acceptor. S-au dus, domnule ministru, cum se duc doctorii la serviciu. Plini de abnegație. Știm, le-am umplut buzunarele diverși, diverse prin obscure cotloane și buzunare în formă de despicătură. Poporul oftează, apostolii zburau ca Icar. Salvau vieți că doar asta fac doctorii, doctorașii noștri dragi. Evident, dacă te uiți la presă, aceștia sunt imbecilii care n-au plecat în Occident după o viață mai bună prezumtiv din motive vocaționale. Vocația de erou. Vocația de rupt în cur ca în filmele cu Stan și Bran. Vocația de-a supraviețui căderii lui Icar ca să te facă moții mănăstire după ce-ai să devii moaște pe frig și ceață. Statui de gheață pe altarul Medicinei Românești.

Scurt pe doi, domnule ministru, domnilor miniștri, domnule prim-ministru Ponta, domnule președinte Băsescu, domnule ministru Chițoiu, doamnă ministru Câmpeanu, domnule ministru Dușa, fără să vă fac vreun proces de intenție pot argumenta, în baza celor întâmplate acum două săptămâni că v-a durut în bașcheți de cum se fac lucrurile în medicină. Nimic șocant, halucinant, n-o să-ți vină să crezi în asta. O să-ți vină să crezi, e patetic de fapt. E ce te-ai aștepta. Mirarea mirării e că n-au picat mai mulți, mai rău, mai devreme, o dovadă vie despre cum e codrul frate cu românul pentru că pe Aura Ion, Zamfir și compania i-au salvat brazii. Brazii guvernează în România de fapt. Brazii decid câte transplanturi se fac și în ce ritm se prelevează organe. Brazii, pădurarii și haiducii lui Argentin. Brazii care își iau seva mai apoi din amestecul slinos de sânge, noroi și kerosen.

Plânge-o nație. Pe nație o doare-n cur de fapt. Ipocrizia socială e că ne stoarcem toți o lacrimă ca la fiecare câine șters cu bara pe autostradă doar să schimbăm programul, mai apoi, pe canalul Discovery. Iar la vârful dealului de ipocrizie stă ipocrizia unor oameni care nici măcar acum, pe-o catastrofă de proporții inumere, nu tresar. Nu se miră. Nu-i mișcă nimic și nimeni. Gălețile cu lături continuă să circule dinspre bucătăriile spitalelor spre saloanele cu paturi de pe vremea Anei Pauker și cu Dej. Paturi de burgheji, sănătate proletară. Noroc că avem la Județean Cluj pături mov cu logo Județean Cluj. Noroc că oamenii la bord au fost instruiți de la televizor despre cum să faci focul în sălbăticie. Noroc cu pilotul ăla care și-a sunat tatăl după ce-a căzut cu avionul. Data viitoare când am un pacient psihotic violent în cabinet știu ce-am de făcut, o să o sun și eu pe mama să-i spun. Că în mama mi-e speranța. Mama poate să mă ajute.

Vi se pare bizar? Vă vine să mă luați la palme că de cine mă mai iau și eu? Eu nu mă mai iau de nimeni că mă simt al nimănui și nimănui nu-i pasă dacă plec or dacă stau, dacă muncesc sau dacă zac. Roțile sunt atât de bine unse, acești reformiști ai sănătății și-au făcut atât bine temele de sus până jos, de la vlădică la opincă, încât n-ai ce comenta. Evident a fost o tragedie. Evident puteau muri niște oameni. Evident că gestul doctorului Zamfir de-a se întoarce angelic la treabă la doar trei zile de la tragedie e privit cu ochi în lacrimi de toate băbuțele cu rid și batic de prin patrie. Doctor, maică. Un doctor adevărat.

Doctor adevărat?

DOCTOR ADEVĂRAT?

E o minciună și-o blasfemie. Un doctor adevărat ar avea grijă mai bine de fesa lui pentru că are responsabilitatea pacienților din spatele lui pe care trebuie să-i trateze și mâine. Un doctor adevărat ar veni poate ca Adi Toma pe care l-au schingiuit toți că de ce era plecat în concediu când i-a luat foc maternitatea și să arate uite, uite toate memoriile pe care le-am făcut la manager despre cum îmi trebuie asistente. Uite cum am semnalat asta cu luni înainte că nu suntem acoperiți. Uite că am încercat. Uite că am luptat. Uite și la revedere. Ce-au făcut, domnule ministru Eugene, oamenii dimprejurul dumneavoastră în timp ce România devenea revelația transplantului în 2013? Ce-a făcut domnul Zota, ce-a făcut domnul Irinel Popescu în momentul în care i-a zis doctorul Zamfir că picară cu avionul? L-a sunat pe doctorul Arafat. A ieșit profesorul Irinel Popescu să vorbească de eforturile anterioare de-a securiza viața oamenilor săi în operațiuni de transport de organe? A arătat vreo hârtie, vreun memoriu despre nevoia unor norme de siguranță adecvate care să apere patria de nevroza defecțiunii de serviciu? I-a cutreierat mintea gândul că ulciorul nu merge de multe ori la apă? Dar doctorilor care au subsemnat la practica asta nemernică pentru că așa sunt ei obișnuiți? Doctorița aia de la Oradea care povestea, sublim mai apoi, cum se plângeau doctorii de fiecare dată a avut vreun spasm blefaric în timp ce mergea acasă că nu se poate, sunt totuși colegii mei, camarazii mei de arme și bisturiu, nu așa se face meseria asta? Doctorul Oprea până să aibă colapsul lui moral, la Prahova, câți ani i-au trebuit până să ajungă la concluzia că poate nu e oportun să resterilizezi plase și să umbli cu endoscoape care scapă pe la furtune?

Nu, domnilor, povestea asta nu e despre accident. Nu e despre givraj, ELT, draci laci. Povestea asta e o poveste tradițională românească despre cum s-a dus Ivan doctor la luptă cu-o furcă și-o coasă și-apoi ne mirăm că-l împușcă ienicerii. E despre rahat. E despre bici. E despre cum pocnește. E despre cum în România 30 de mii de oameni în halat fac la fel, zi de zi, plus minuți câțiva cu ML-ul la scară care după ce pleacă pun cheia pe aparatură să nu i se ia țipla de pe ea sau s-o folosească alții. E despre agonia encefalopată a breslei mele care nici măcar acum, când oameni de-ai noștri au căzut și mai că n-au murit, nu se oprește din mersul ăsta la groapa comună. Goi, cu copii în brațe, nu ne merităm soarta dar ne-o acceptăm indubitabil. O acceptăm și noi o acceptă și ei. O acceptă badea Todea și moții din Apuseni care n-au icnit o uncie când li s-a luat ambulanța de la Arieșeni dar noroc că avem SMURD-ul să ne salveze. O acceptă și badea Vasile de la Bicaz care își parchează ATV-ul în curte la Ruginești și-și mângâie flinta de vânătoare în timp ce îmi povestește cum se luptă cu statul pentru moștenirea profesională a sorei lui, doctoriță, moartă de cancer la 45 de ani și cu datorii postume. O acceptă toți, fi-ne-ar acceptatul de râs să ne fie că destul mi-a fost de acceptat.

Ce-o să aflu și nu știu deja? Că sunt vinovați pentru accidentul din Apuseni? Pe bune? Surpriza epică ar fi să aflu că de fapt erau toți nevinovați. Să aflu că ar fi putut trăi? Și ce dacă-ar fi putut trăi domnule Ponta, domnule Nicolăescu, domnilor vreau un simplu răspuns, și ce dacă ar fi putut trăi? Când vă uitați împrejur nu-i așa că vă vine să vă duceți să vă tratați la Vienna de unde tocmai ce veneam când a picat avionul? Nu-i așa că n-aveți încredere în medicina așa cum se face pe la noi? Păi și de ce-ați avea încredere când știți cum se face de fapt. Dar ei, doctori ce vină au înafară de faptul că prin tăcere v-au oblăduit crima? N-ar fi știut nici hăul de ei și de drama lor dacă n-ar fi plecat cu avionul ci cu mașina mică, n-ar fi fost nici un rahat de știre dacă ar fi dat vreo volă peste ei așa cum nu mai e nici o știre când mai zboară vreo ambulanță prin lucernă cu pacienți prin ea. Serviciile ar fi funcționat, economie duduie, Sănătatea a avut rezultate deosebite anul trecut.

Mie nu-mi mai vine a plânge. Am plâns pentru fata asta așa cum am plâns și când taică-meu era să moară de complicații apărute după operația lui pe creier. Am plâns așa cum am plâns și de soarta unor colegi de-ai mei de breaslă plecați fie pe lumea asta, fie pe lumea ailaltă. Dar destul mi-a fost a plâns. Și destul mi-a fost a urla.

Dacă e harababură, harababură să fie! Dar va fi o asemenea harababură, domnilor, că n-o să vă mai știe nimeni când se va termina. Vedeți, spre deosebire de domniile voastre eu chiar știu ce vreau. Știu ce vreau de la meseria mea, de la nasturii pe care mi-i închid la halat. Știu ce vreau de la bolile pe care le tratez zi de zi spre binele și sănătatea oamenilor care-ajung la mine. Și știu că vreau medici mai bine plătiți. Vreau medici mai bine păziți. Vreau medici care să zboare în siguranță când sunt la muncă. Vreau studenți care când voluntariază o fac pentru viitorul lor nu pentru ridicare postumă la grad de locotenent. Vreau medici anonimi, medici buni, medici simplu zis MEDICI pentru care jurământul nu e plătit cu viața. Vreau medici normali într-o țară normală. Vreau lucrurile ăstea și le vreau acum, nu cândva departe când orice gând de speranță și bunăstare vor fi dispărut de pe aceste meleaguri. Vreau să îl văd pe ministrul Nicolăescu acolo unde i-e locul, în fruntea intereselor noastre de grup, nu vă e rușine să ne cereți să avem grijă de alții când nimeni nu are grijă de noi? Și pentru ce? Pentru mulțumiri eterne de la oamenii pe care i-am operat, de la familiile lor care-acum ne pupă acum ne scuipă? Nu, mulțumesc. Vreau să se vadă în scris. Și, ca opinie personală domnule profesor Irinel Popescu, după ce aproape mi-a murit un om într-o catastrofă aviatică m-aș opri un pic din cusut ficați și aș profita de ocazie să îmi apăr colegii, mie ca doctor mi se pare hilar să discutăm de progresele făcute de transplant în România pe sângele și oasele rupte ale necăjiților ăstora care se duceau pe timpul lor liber să învețe meserie, în ce film trăim, în ce film jucăm?

Îi spuneam unui amic jurnalist la o masă recentă că în România lucrurile mai întâi devin iertabile (forgivable) și apoi uitabile (forgettable). Săraca mama, fie-i țărâna ușoară, zicea așa: te iert, dar nu te uit.

Eu nu sunt sfânt ca mama. Eu sunt un om mai rău decât și-a dorit ea vreodată. Și eu nu iert. Nu uit. Niciodată.

G