De ceilalți

Veștile nu sunt decât rar despre noi. Sunt despre ei. Ceilalți de care, deja de mult, suntem separați. De-o parte rămâne România metropolitană cu jegul ei, pubelele ei pestilente, stațiile de metrou și taxiurile înghesuite. De cealaltă parte provinciile, târgurile ponosite, satele puzderie, oamenii. Tragicomicul se cântă în game minore pe același portativ dar în melodie diferită. La oraș e tehno. La sat e taraf. La oraș bubuie subwoofer-ul. La căminul cultural arde stația  ștecherul. Mizantropul hip pune o căciulă mițoasă. Săteanul cumpără spandex de la second-hand pentru second-life. Devenitul migrează în vilegiatură, își cumpără casă și mașină de teren. Copila crescută cu ouă luate din cuibar poftește mâncare la țiplă. Cu camere de fițe, aparate foto care costă mai mult decât încălzirea pe-o lună a unui cătun, orășanul își nemurește înmărmurirea prin Nucet, Rășinari și Agnita, musitează pazvantic la cum o fi viața în Cristoforul Secuiesc. Să nu mai fii doar cetățean. Să fii un cetățean cristoforean. Și nu ne mai amestecăm. Fluide nemiscibile, casă fără scară interioară. De ceilalți ne pare ocazional rău, asta când nu tânjim la memoria unor vremuri când făceam toți parte din același popor, același drum, aceeași cale. Glumim. Glumim de cum se violează prin Vaslui, cum se conjugă verbul sodomei prin satele riverane Lugojului, cum se bea țuica de Zalău prin Perindu și dacă verbul a perinda chiar vine de-acolo. Sau dacă, în același județ, pădurea Panic de lângă satul Panic chiar e o sursă de panică pentru flora și fauna dintr-ânsa. Sau dacă locuitării sunt păniceni sau panicați. Dar noi? 

Noi trăim ciclurile monetare ale vieții slugă și sluj așteptând palmierul. Vacanța la nisipar. Bruderschaft-ul la dat cu skiul căci cu sania nu se dă decât țăranul. Care e decât țăran. Țărănimea e mijloc de peiorație pentru citadin, fără echivalent în viața rurală. Țăranul n-are pe cine face țăran așa că-și face vecinul țigan. Țiganul n-are pe cine face țigan așa că tace și face. Rușinea săracului e cartoful fierbinte aruncat dintr-o mână într-alta în timp ce ne alimentăm, narcotic, din știri de poleială, șoc și groază, solvent pentru o halucinație colectivă. Vieți paralele. Bârfa satului e despre cine-a lovit în cine cu scândura sau parul, vedeta e veneticul care-a venit și și-a făcut poartă și gard și se ascunde după ele, babele își plâng copiii plecați să pună mortar prin țări greu de pronunțat de unde le-aduc bomboane și boarfe. Moșii fac politică luată de prin canale, ei le zic teveu dar sunt vidanje, ce-ajunge acolo e limfa supurată din bubele noastre de educați, intelectuali, les arriveesinfecția morală pe care-o propagăm din organ în organ până în inima omului credul. Și-apoi pe omul credul vine prelatul și-l convinge că doar lumea ailaltă e salvarea, căci noi, ăilalții de pe lumea asta, suntem Satana. Și e ușor să îți imaginezi un Rai când ne scoți pe noi din ecuație. Suntem răul în carne. Merg organizațiile și împart bani și speranță, restaurează uluci și olane, vin naivii pleacă naivii și țara tot acolo rămâne unde-a fost și unde-o să mai fie. În Talpa Nepăsării. Să zică mersi că măcar mizeria e electrificată. Să zică mersi că trece drumul de-asfalt pe-aproape. Să zică mersi dacă vine lama să le dea zăpada din curte. Acest azil de bătrâni care e România rurală e barbiturizat de media în așteptarea eutanasiei despre care biserica spune că e Rea, cu R mare, în timp ce-și freacă mâinile prin bărbi și mai numără o cruce-n cimitir și-o biserică în Coastă. Colaci să fie, că babe-s destule, și sfinții umblă cu duhul. Cine-i omoară pe ei de fapt, pe ceilalți? Noi îi omorîm. Îi omorîm cu promisiunea că va fi bine. Că va fi cald. Că n-o să-i doară moartea deloc. Că nu-i de spaimă că li se golesc ulițele și li se împuținează prietenii. Nu-i de spaimă că noi mâncăm săptămânal, în bani, cât consumă ei într-un trimestru. Rachiu să fie. Și rost de scandal. Oh, scandalul. Ce s-ar face sărmanul fără un motiv de arțag. După ce c-ar fi trist ar fi și plictisit. Așa măcar își folosește tristețea creativ. În ceartă. În bucluc. În diversitatea pe care ți-o dă acrimonia. Unde acrimonia e verișoară cu acritura pe care-o poate pricepe tot nărodul pentru că măcar o dată-n viață i-a fost acru, pe când acrimonios puțin probabil că-și va spune vreodată c-a mai fost. Din răsfiratul României se pierd școlile, mor bibliotecile, dispar căminele și apar mamelucii Spovedaniei și cabliștii, traficanți de heroină culturală pentru masa opiului căreia ei îi spun pe dos, adică opiul maselor. Și pe paysan îl doare-n fălci de cine-a zis asta despre religie. Ca o materie neagră se înmulțește neștiința de colo până dincolo, din hogeac în hogeac, mâna lui Ungweliant și când pică noaptea pe Carpați triumfă bezna. Iar noi, prin cutiuțe frumos colorate, ciocnim pahare și ne frecăm burțile. Noi puținii. Adoptați un câine, nimeni n-o să vă spună de fapt vreodată că ați abandonat un om. Călcați o pedală, nimeni n-o să vă prindă că n-ați călcat vreun prag. Și din când în când, când mai apare vreun erou riveran civilizației în care vă scăldați spasmodic, duceți-vă și lăudați vreun moț, vreo moață, acești australopiteci culturali din care remarcăm doar fruntea, creierul mic și mandibula și-i discutăm filosofic, uite domnule ce valori, uite domnule ce bunătate, uite domnule cum încă mai e suflet și speranță pentru țara asta. O fi, n-o fi, pupăza de megalopolis va reține din asta doar că Oașul poate-o fi, la anul, o destinație de vacanță la un rug ceremonial și-o țuică în butoi de dudă.

De ceilalți mai auzim, din când în când, la știri. Devin curând diaporame de vizitat la muzeul figurilor de ceară.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s