Sexual(ă) în gamă minoră

În așteptarea unei dezbateri cu părintele Tănăsescu pe tema morții, sufletului și-a creierului de om (deocamdată cu mănuși aruncate și ridicate, sper să nu așteptăm o eternitate – serios, nu e de glumit cu eternitatea) m-am gândit să ofer un punct de vedere despre smotocelul de joacă al BOR când nu sunt ocupați cu colectarea de fonduri pentru Catindrala Neamului. Anume sexualitatea individului.

Aici lucrurile par simple și otova. De-o parte e normalitatea majorității pe care-o găsești în orice manual de biologie: bărbații au sex masculin. Femeile au sex feminin. Bărbații de sex masculin se iubesc cu femeile de sex feminin. Așa e prevăzut în manualul Creației (cu care vine orice omuleț Furbee când se naște). Indiferent cine, cum, când sau în ce scop iese din șablon prin însăși definiția păcatului, va păcătui (pe care o dă și părintele Tănăsescu pe undeva când vorbește de Dumnezeu și Satana, de fapt păcatul nu e neapărat o prezență cât mai degrabă o absență, fascinant cum ar părea). Nu e nimic personal, vorba lui Scarface. Unii non-heterosexuali pot fi chiar simpatici luați așa, om cu om. Dar precum în Ferma Animalelor 4 picioare e okay, 2 picioare nu e okay. Șansa deviantului, pentru Biserică, e pocăința și acceptarea ”normei”, revenirea la turmă și înregimentarea în oceanul fervent de orto-practicanți. Se oferă aici spre exemplu diverse sodome, gomore, împietrirea în sare a Sarei (sic!) și diverse argumente pseudo-științifice despre logica unor găuri, apendice sau deschizături din corpul omului. Pentru început. Se continuă totuși treptat cu o retorică din ce în ce mai adversă la adresa sexului în sine, fie la propriu fie la figurat, se voltează cu privire la cumpătare în comparație cu hulpăvia poftelor și-a satisfacerii cărnii (moderația, aparent, e rezervată acelorași drept-credincioși) și se conchide, sistematic, ce noroc pe capul nostru că avem și dreptate și-avem și Dreptatea de partea noastră. Ar fi chiar de rahat să ne înșelăm or noi, or El.

LGBT e un acronim despre L(esbiene), G(ay)/ homosexual, B(isexual) și T(transexual). Lesbienele, pentru cine e în dubiu, sunt femei de sex feminin care se iubesc cu femei de sex feminin. Gay-ii sunt bărbați de sex masculin care se iubesc cu bărbați de sex masculin. Bisexualii sunt bărbați (sex masculin) și femei (sex feminin) care se iubesc cu toată lumea. Glumesc. Nu, ei se iubesc cu parteneri care pot fi bărbați sau femei (de sex masculin respectiv feminim). De ce tot insist cu bărbatul de sex masculin și femeia de sex feminin? Pentru că există o populație, greu de apreciat, imposibil deocamdată de numărat, de bărbați și femei pentru care genul nu se suprapune cu sexul. Ei sunt trans-sexuali. În ultimii ani, din dorința de-a schimba acceptul de pe sex pe gen, comunitatea trans a devenit ”trans-gender” (termen mai vag, din unele motive care nu-și au locul aici în discuție). Unii sunt bărbați de sex feminin sau femei de sex masculin, mulți dintre ei sunt heterosexuali (deși la nivel de sex sunt homo-sexuali, e suficient de confuz pentru voi?) și să mă bați trei zile și habar n-am, n-am întâlnit niciodată un trans-sexual homosexual pur (cunosc câțiva bi și mai mulți hetero). Un trans-sexual homosexual pur ar fi, spre exemplu, un bărbat cu fenotip feminin (e femeie) dar genotip masculin (are dezvoltare genitală și hormonală de bărbat) și care e atras de femei. Un trans-sexual homosexual, mai mult sau mai puțin glumind despre, se apropie tangențial de ideea bisericii de pocăință dacă e să faci drumul de la București la Cluj prin Ulan Bator.

Subiectul LGBT e imens cât Sahara și nici măcar NGO-urile care le promovează drepturile nu sunt foarte kosher, de sus până jos. Psihiatria a făcut progrese remarcabile (nici noi nu suntem vreun neam de sfinți) și-a scos LGBT-ul din biblia noastră, adică nu mai e boală să fii LGBT. Rămâne însă problema a) identității de gen, a b) practicilor sexuale parafiliace din interiorul oricărui gen și c) confortul cu oricare dintre a) sau b) numit generic de aici încolo ”disforie de gen” (anterior numită GID – gender identity disorder). Și noi, și Biserica (să nu uităm că totuși scriu despre ei, nu despre noi) avem o curiozitate remarcabilă de-a ne uita cam mult în chiloții oamenilor). Biserica zice că e preocupată de veșnicia sufletelor păcătoase ale acestor indivizi. Pe noi cică ne preocupă sănătatea lor mintală. Să sperăm că suntem sinceri și unii, și ceilalți. Pe mine momentan, deși scriu din interiorul psihiatriei, nu mă interesează fix deloc versantul psihiatric al discuției LGBT (în acest text oricum), n-am să traforez foarte mult pe ceea ce e un pseudokynegeticos oricum ai da-o. Totul e foarte alunecos. Variantele de sexualitate, vezi LGBT plus alte minorități conlocuitoare parafiliace (pedofilia, necrofilia, zoofilia, gerontofilia, sapiofilia etc) sunt despărțite de un gard al normalității (opusă bolii) de coordonate sociale sau intra-individuale. Sunt homosexuali care au disforie de gen (adică nu le place cum e orientarea lor sexuală vs. organizarea lor sexuală intelectuală, să zicem), sunt pedofili care nu vor abuza vreun copil vreodată (Asociația Americană de Psihiatrie și-a luat o papară teribilă când a ieșit DSM-V pentru că afirma un lucru altfel corect, științific, cum că pedofilul nu e un criminal și pedofilia e o ”preferință sexuală”. Ei, când au zis asta s-au inflamat toate organizațiile religioase dar și laice cum că e imposibil tu, APA, să scrii ”preferință sexuală”.). Treaba ta ca psihiatru, și-am să revin un pic mai încolo și la treaba ta ca preot, e mai puțin să judeci sexualitatea individului cât relația lui emoțională cu aceasta, impactul asupra vieții lui și a celorlalți/ în măsura în care sexualitatea e totuși o funcție psihică de cele mai multe ori supra-numerară. Uneori daunele sunt medicale. Alteori sunt crime asupra sexualității individului. Abuzul sexual, ca și crima (care nu are rasă), nu e restrâns doar la minorități sexuale.  Violul, violența sexuală sunt comportamente deviante care se întâmplă cu diversă preponderență prin minorități sexuale dar nu datorită aspectului minoritar însuși cât mai degrabă personalității psihopate a individului.

Or ca să tragi linia dintre normal și patologic în sexualitate cere testicule. Coaie. Cojones. Biluțe. Și-un pic de nesimțire. Pentru că umanitatea, pe glob, suferă de o diversitate culturală remarcabilă în privința speciilor sexuale culturale. Există, ce-i drept, majoritatea zdrobitoare a oamenilor ca mine, ca tine, ca el ca ei, care sunt neinteresanți/ bărbați de sex masculin care se iubesc cu femei de sex feminin/ Dar ajunge să mergi un pic mai la stanga graniței României, în fosta Yugoslavie, și vei întâlni trans-vestitism cultural, femei care își asumă toată viața un rol social masculin – muskobanja sau tobelija (la sârbi), virgjineshtë / burrneshë (la albanezi). Admisibil, e o practică extrem de rară. Dacă mergi înspre Pacific/ vezi povestea mea neterminată despre revolta de pe Bounty și soarta urmașilor lui John Adams de pe insula Pitcairn) găsești poligamie, promiscuitate și fenomenul de ”breaking in” – dezvirginarea rituală a fetelor la 12 ani. În Yemen (dar și în România până nu demult) fetițele erau date înspre căsătorie la vârste fragede și ajungeau să aibe copii la 12 – 13 ani de asemenea. Când vorbești pedofilie, spre exemplu, te izbești de aceste variante culturale. Când vorbești de transvestitism vs. trans-sexualitate, te izbești de alte variante culturale. Cine ești tu, occidental spilcuit de la Harvard, să te pronunți că realitatea ta e normală și realitatea celuilalt e boală? E o întindere mizerabilă, până la urmă, a conceptului de maladie la dezordine (disorder), și de la ”dezordine” (disorder) să începi să propui mijloace prin care să restabilești ”ordinea”. E manipulativ. Ca și cum poți trata homosexualitatea sau variantele LGBT. Ca și cum – știu că nu convine dar e fapt – poți trata pedofilia.

Nu le poți trata pentru că nu respectă paradigma conservatoare de boală cu excepția acelor situații în care oricare dintre spațiile LGBT – Par (incluzând parafilii) trăiesc, eclozează și speciază, în interiorul altei boli psihice care de fapt le motivează și le modulează. Se poate? Se poate. Poți avea o persoană care a fost foarte traumatizată în viața timpurie sau e obligată prin granițe geografice și soociale să trăiască un timp relații homosexuale deși e heterosexuală (Hitchens de exemplu, în memoriile lui, menționează că în zona educațională catolică britanică a anilor 60 era obligatoriu cultural că băieții din internate, până la majorat, vor întreține relații homosexuale unii cu ceilalți deși foarte puțini, dacă vreunul, rămâneau la orientare homosexuală/ exclusivă cel puțin/ după aia. Și nimeni nu trăia cu impresia unei pandemii psihiatrice). Poți avea o persoană care are probleme neurologice particulare care dictează un comportament fie la risc sexual, fie aberant sexual. Nu e aproape nimic imposibil când te uiți cu atenție la sex (sic!). Dar orientarea însăși, preferința sexuală, foarte rar – dacă vreodată și doar prin filtru individual – poate fi considerată aberantă. Aberația e nu funcție de preferința maselor, aberația e funcție de cât de ego-sintonică e la individ. Lui John îi place să facă cineva pipi pe el, asta îl excită, e okay, John nu se crede o persoană deviantă doar că Mary, cea cu care are o relație sexuală fetiș, e o femeie care se droghează și care a fost vândută în sclavie când era mică și care când îi face asta lui John (adică se pișă pe el, senso-stricto) trăiește o anxietate profundă și are de multe ori amintiri traumatice din adolescență. Nimic, niciodată, nu e simplu. John preferă. Mary are o preferință dictată de trauma ei care o ”cheamă” la re-punere în scenă.

Dezbaterea întortocheată a normalității e triată gordian de Biserică în general și preoți în particular. Se taie. Se dă cu spirt. În primul rând că sexul e un păcat (mesaj fals dar pentru cel cu disforie de gen e reconfortant, acum cel puțin toată lumea e dereglată). În al doilea rând e o tentație a diavolului (în loc să fie ceva din interior de acceptat devine o influență xenopată, de fapt altcineva e la butoane) căreia trebuie să îi reziști. Și uite așa transformi un homosexual ușor disforic într-un homosexual abstinent, asexuat în varianta cea mai bună. Sau uite-așa transformi un pedofil care-ar fi venit să vorbească despre asta înainte de vreun viol în cineva care odată și-o dată va scăpa caii în lucernă. În al treilea rând – și e regula, nimeni și nimic nu mă poate convinge că e orice altceva decât o intimidare huliganică din partea bisericii – ameninți blând cu viața veșnică. Iadul. Arsul în flăcări care mai și doare pe deasupra. Hetereosexualii blânzi care fac sex pe întuneric doar în scop creativ, niciodată recreativ se vor veseli pe lumea cealaltă (aparent la fel de asexuat), devianții sexuali vor arde în iadul lor personal. Dar, să ne înțelegem, există liber arbitru. Ai de ales.

Nu, sfinți părinți. Nu prea ai de ales. Alegerea e doar acolo unde oameni vor merge spre unde-i cheamă sufletul. Și dacă admit / și-aș face o notă distinctă pentru altă dată / că pedofilia, zoofilia, necrofilia sunt cazuri care cu greu și-ar putea face loc în discuția naturală, organică despre minoritate sexuală aidoma e corect că LGBT-urile nu sunt devianțe, sunt variante normale. Oameni buni și oameni răi deopotrivă dar nu bolnavi de ceva în mod particular. Credincioși și atei, oameni care își trăiesc vieți private și simt nevoia să le monitorizeze cineva opțiunile sau preferințele. Oameni care merită drepturi egale pentru că le au deja, sunt oameni, nu e nevoie să vină nimeni să li le ia. Asta include dreptul de a avea copii și a-i crește. Dreptul de a avea statut social și comuniune civilă (nu știu dacă neapărat religioasă, e altă discuție). Dreptul de a avea proprietate și succesiune testamentară în cadrul familiei. Dreptul la vieți private și la oportunități, șanse, integrare. Drepturi pe care prin dialog meschin, prin predică medievală, prin minciună sistematică referitor la sursa sufletului și-a sexualității individului, prin instigare la ură și la violență Biserica le fură acestor oameni. Biserică până la urmă finanțată, pari passu, și de fondurile lor (fără ca ei să poată face ceva să redirecționeze acei bani). Biserică până la urmă practicantă a obrazului întors, dragostei de aproape, ce ție nu-ți place altuia nu-i face șamd. O liotă de iertători întru Iisus care în momentul doi te amenință cu eternitatea lor pe care și-o înșusesc ca pe-o jucărie, până la urmă bigoți, homofobi, xenofobi, oameni la nivel de fulgi și catran, furci și topoare până în ziua când vreunul dintre ei se trezește că nici el nu e tocmai hetero, sau copilul lui nu e tocmai drept, sau cumva problema asta devine a lor, nu a ”altora”.

Crima nu a a homosexualului. Nu e trans-sexualului.

Nu.

Crima e a ta, celui care-l persecuți în numele unui bine despre care te pricepi doar să vorbești, nicidecum să-l faci să se întâmple. Pui păcătosul la masă dacă subsemnează la contractul tău dar pe el îl afurisești și-l trimiți unde tu crezi că îi e locul. Mulți dintre oamenii cu care eu am lucrat, și lucrez, nu sunt într-atât tulburați de sexualitatea lor cât de răul pe care li-l fac oamenii dimprejur. Răul pe care îl pățesc în comunitate. Răul pe care îl evită prin camuflaj. Prin rușine. Prin disimulare. Sau – mai rar – prin luptă. Răul pe care unii dintre ei ajung să-l internalizeze și la rându-le să devină apostați, la rându-le homofobi, la rându-le înverșunați pe unul, sau altul.

Biserca poate fi o voce a diviziunii sau poate chema la reconciliere. Biserica poate co-exista cu știința, biserica poate participa la viața comunității și la sănătatea ei. Biserica poate educa. Poate face cultură. Biserica poate păstra o identitate de grup. Câte dintre acestea mai rămân obiective pentru Biserica Ortodoxă Română? Revin la întrebarea mea, cum rămâne cu ultimii 200 de ani? În ce cult al trasului în țeapă se așteaptă să trăim în timp ce micii ortodocși își caută parteneri pe rețele de socializare binecuvântate de BOR? În ce lume religia ajunge prin manuale de geografie și preoția se pronunță cu privire la transmisia sinaptică? Și în ce lume sexul meu și locurile prin care mi-l bag e preocuparea preotului din parohia mea atâta timp cât pentru mine e viață privată?

LGBT nu e despre organe genitale și coit. LGBT e despre dragoste. Dragoste de oameni. Și normalitatea celui care nu caută neapărat să își satisfacă mădularul (sau despicătura, după caz) cât locul lipsă din suflet. Nevoia de-a iubi și de-a fi iubit. De-a găsi o oglindă și-un loc mai fără de singurătate. Și prin asta nu se deosebește cu absolut nimic de heterosexualitate, ”normalitatea” pe care-o trăim. De partea cealaltă, pentru gay sau lesbian sau trans-sexuali, e la fel de ciudat de multe ori să ne vadă, mințile lor nu funcționează pe același calapod. Și totuși noi suntem homofobii, nu ei (de cele mai multe ori). Și totuși agresivitatea e la noi. Mai degrabă de aici aș începe. De la agresivitatea noastră, nu de la sexualitatea lor. LGBT nu e problema lor, e proiecția noastră și propria noastră emoționalitate. Și când Biserica e atât de vocală, și când afurisește cu atâta pasiune te face să te întrebi de ce? De ce e asta o problemă pentru ei?

G

3 thoughts on “Sexual(ă) în gamă minoră

  1. As a part of the LGBT community I have to say this is very nice. Especially these lines:
    “LGBT nu e despre organe genitale și coit. LGBT e despre dragoste. Dragoste de oameni. Și normalitatea celui care nu caută neapărat să își satisfacă mădularul (sau despicătura, după caz) cât locul lipsă din suflet. Nevoia de-a iubi și de-a fi iubit.”
    Hope everyone will get the message…🙂
    And for the christians I can only quote the Person Of The Year:
    “If someone is gay and he searches for the Lord and has good will, who am I to judge.” – Pope Francis

  2. Draga mutsunake pana la fraza asta am citit, am rumegat, am indurat jocul unduios al criteriilor cu care expui cam torential, pot spune furios?, ideile.

    LGBT nu e despre organe genitale și coit. LGBT e despre dragoste.

    Aici nu te cred. Ba chiar cred ca minti. Pentru ca si tu, si eu, si ei, si toti cei care se ocupa in vreun fel cu oamenii, cu sufletul/psihicul lor stie ca nu exista alb si negru. Pentru ca intodeauna este vorba si de organe si de dragoste. Stii bine asta.
    Cred ca expui aceasra confuzie intentionat. Intrigarea mea e ca creditandu-te ca onest si bine intentionat nu pricep de ce o faci. In social media se numeste troll. Aici cum se numeste?

    In subtext, sa fie vorba despre persecutie? Despre crima? Ca metafora? Sau e vorba voalat despre raportul homo/hetero in criminalitatea sexuala?

    Si mie mi-e sila si revolta si rusine de ipocrizia majoritatii. Si ma doare tare de ranile pe care le adanceste. Dar asta schimba functiile gaurilor? Normalitatea nu are criterii? Daca nu, chiar nu conteaza?

    Nu te cred (Si asta pentru ca am cativa cunoascuti gay si stiu cum ii doare)

  3. Nu stiu omule. Parerea mea e ca fiecare ar trebui sa-si vada de gaura lui si eventual a partenerului lui. Am intalnit heterosexuali care “organic” faceau sex mai mult decat sanatos dar erau jumatate de om, jumatate de iepure schiop emotional. Am intalnit transgender cu suflete frumoase si fideli. Am intalnit homosexuali perversi si lesbiene mamoase. Omonimia sex normal – dragoste normala nu exista.

    Iar raportul homo/ hetero in criminalitatea sexuala e un corolar direct, de multe ori, la perspectiva unei societati asupra sexului si nu criminalitatea insasi. Daca reduci lucrurile la viol/ violenta sexuala raportul se estompeaza.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s