Fragment. De cădere.
Eroismul în România e ca o rodie. Zemos. Roșu ca sângele. La vărsat. Afrodisiac. Bob cu bob, aproximează veșnicia. Fertil. În secțiune aduce cu ovarul mamă. Și totuși, când vine vremea să-l cureți pe mâini, să-l rupi în bol, te mânjește. Curge peste tot. Pătează. E murdar. Frustrat ajungi să-l smulgi în calupuri mari doar doar se termină o dată. Și când mănânci constați că-i acru pomegranatul. Te strâmbi. Scuipi sâmburi. E hazliu pentru privitor, eroul devine circar, circarul devine paiață, paiața devine saltimbanc, saltimbancul e-un trist. Paradă la televizor. Focus pe figura torturată și suferindă. Jocurile foamei au audiență și comentator. Săracul victor nu știe ce-l așteaptă, de cele mai multe ori. Nu-i vorba despre el. E vorba despre noi și cum, inevitabil, ajungem să ne canibalizăm eroii. Le mâncăm creierul să le absorbim sufletul. Le roadem inima să ne crească a noastră în schimb. Le sugem falanga să ne stea noi membre erecte. Scuipăm ca mâțele ghemul de păr, singurul faner inutilizabil. Eroul e fluidul vital din care ne tragem seva suportabilității.
Și când rămânem fără, sau nimeni nu se oferă voluntar, apare un ersatz. Cam ca cafeaua de cicoare. Și bun ca carameaua. Poate un pic cleios, aviz purtătorilor de proteză. Pică aeroplanul, Icar lipsește de la careu, se oferă careva să-i ia locul. Poporul preaslăvește ca într-o telenovelă rolul demoazelei, azi jucat de brancardierul cutezător cu zâmbet tăiat în bazalt. Ochi albaștri, cearcăne violet. Vorbește monosilabic, e vizibil afectat de moment. Șocul e un condiment roșu ca șofranul, numai bun de pus pe pâine la români. Șocul și fasolea bătută și supraviețuitorul zguduit, purtat pe brațe de poporul adunat moț. Cum de-a trăit, cum de-avea aripile la el, cum de nu și-a rupt gâtul? De la decelerare i s-a rupt un vas de sânge și-n poză arată injectat. Sau poate era dinainte, l-a prins vria cu conjunctiva roșie. A fost o conjunctură la conjunctivă. Puhoiul de extaziați ai telecomenzii urlă în grup: RESPECT! Doar că pentru micul marțian care locuiește într-un ceainic inventat de Bertrand Russell n-are nimic nici un sens. Mai puțin festinul care se apropie. Purtat pe lauri măscăriciul norocos face turul arenei și-și dezvelește, mamelonic, norocul. Ca laptele Herei curge dintr-ânsul, guri hulpave de pui zgribuliți se-adapă. Speranță. Pupă poala moaștei înmiresmate care-a trăit. Numai Dumnezeu l-a salvat. Cine altul decât Degetul Divin i-a netezit căderea? N-are nici plete, nici barbă, nici cămășuță dar ar face un Christ de treabă. Fără să știe, însă, în fundal se pregătește Golgota și-o cruce, și-un cui și-un piron, și-o lance să-i verifice adevărul. Patriarhul își freacă palmele mulțumit. Moții primesc medalii. E pararamă. E pararamă și panoramă. E panoramă și dioramă. Se va vorbi o veșnicie. Și veșnicia durează trei zile. Sevrat, mai apoi, Christul va predica pe la colțuri, pe piedestale de carton prin parcuri. Va prevesti apocalipse. Va vesti noi Stele Căzătoare. Va vorbi la microfonul postului de cartier, singurul unde mai are influență. Se va face de râs și se va face de plâns. Moartea lui nu e începutul unei noi religii când vine. Moartea lui e uitarea. Praful. Căderea din grație și anonimatul. Sevrat de faimă cândva va sta pe-o prispă, pe-un ponton și se va gândi că poate drama lui a fost primul și ultimul moment de semnificație într-o lungă existență ordinară, biet fruct rămas fără organ, fără aromă, fără sucuri delicioase în timp ce ambianța vagabondă se va șterge, cu dosul mânecii, la gură. E regula. E sânge, muci, eroi și alte fluide. E fenomenul cult al frecvenței de bandă a poporului român replicat la scală centimetrică.
Se va mai încumeta vreunul? Sau rămâne doar să așteptăm, înfrigurați, noul Bethleem, renașterea providenței și stagiunea în care aria subretei e redistribuită? Dramaturgul nu simte vreo nevoie să își schimbe actul, doar actorii. Și prin spitale, sanatorii, pensiuni de sănătate halatele își pregătesc așternutul și siringa. Eroul de azi e boschetarul de mâine, mâna care a împins la cutezanță va tremura cerșind gologani de speranță pe care toți și-au însușit-o din inopinata lui șansă de-a trăi unde alții au murit, de-a învia acolo unde alții au rămas, imbecil, morți. Nemuritul e un zombie cultural ale cărui onomatopee reverberează, o vreme, prin urbe, prin târg, prin piețe în timp ce precupețele își ordonează legăturile de ceapă și praz. E momentul când eroul e asimilat pământului din care se trage și care nu l-a primit, l-a scuipat ca pe-o sămânță de rodie netrebnică, pierdută prin vreo carie de molar. Și nu mai interesează pe nimeni și pe nimic.
Sfatul simplu e: fugi. Fugi cât poți. Fugi cât te ține. Fugi și abține-te. Fugi și caută-te. Fugi și verifică dacă realitatea ta e ce pare și dacă ești tu, sau nu, acel Messia de care se bârfește prin ziar. Verifică dacă ai ce trebuie. Verifică-ți filiația. Verifică-ți Tatăl și Creatorul. Verifică-ți imaculata concepție. Și dacă ceva nu e bine. Și dacă nu ești de tot delirant. Și dacă încă mai ai uz. Și rațiune. Și uzufructul ei. Renunță. Nouă nu ne plac eroii bine făcuți. Doar un pic prăjiți. În sânge. Zemoși. N-o să rămână din tine decât niște zgârciuri și-un râgâit mulțumit. Cu tine ne sațiem pofta și nimic mai mult. Du-te înapoi de unde ai venit. În rânduiala care ți s-a stricat în ziua în care ți-ai pătat mâinile cu sânge de nevinovat. Eroismul nu absolvă nici o vină și n-ai să devii tu cel pentru care azi îți faci culpă. Uită-te bine împrejur. E doar circ. Și tu ești în manej cu cercuri. Și chiar de pare un pamflet, și chiar dacă e o sorcovă, acest text nu e decât o schiță în creion a vieții tale așa cum a devenit, privită dintr-o parte. Un sfat sănătos pentru o minte nesănătoasă.
G
andreanum & co 