Duminica mo(r)ților

Blând se așează cuvintele, picurând din degetele celui ce scrie, pe foaie. Și blând se împrăștie ca o pată de cerneală. Un porc. Doi porci. Și-o semnătură. Fulgi de pecingine. Pe undeva, prin munți, prin pinaceae, un popă bălăngăne cădelnița cu rășini arse dintr-un alt fel de smirnă, carnea friptă a unui alt fel de copac. Frunți dezvelite. Cușme în mână. Plânge romanița, blițăie invitații. Până la urmă s-au prins și ciorile cerurilor ce pararamă, ce cocotism, o bătaie a jocului din care doar paiața mai are ceva de câștigat. Cântă, părinte, liturghia! Umple-le țărâna cu fumigații doar doar se-alungă spiritele rele ale nedemnității. Și zăpada proaspătă e bătută în picioare, se face clisă, se face noroi. Se face praf. Bate vântul printre ace de brad și ne vedem cu toții de vieți citadine, nu ne-om opri până nu-i de oprit, până nu ne urlă din nou ceva în pivnița firii și ne-atrage atenția. Surprenant. Echivoc. Fără de tăgadă. Am avut o mie de șanse. Și-un învățământ. Din el au ieșit voluntarii de azi, hoțomanii de mâine. În el au prăsit profesori care-și bat copiii, ocazional (și prin import) îi folosesc pentru pornografie, alteori pentru propriul film sexografic al minții în deplină colaborare (tot un fel de sport și ăsta). În el a prăsit fuga. Fuga de tot, dar mai ales de răspundere. Ce cauți țigane la mine în grădină? M-a aruncat vântul, nu sunt eu de vină. Pann. Fără vreo referință xenofobă la adresa țiganilor, material coloristic în paletă poetică. Generalități. Generalități și din nou generalități. Oameni care resping exemplificarea ca pe-o trambulină a regulii. Nu, nu sunt toți așa. Și-apoi le arăți nemernicia în persoană. Ei îți vorbesc de prima abatere. Vor recidivă ca să-și permită să aleagă. Între bine și rău. Vor iertarea ridicată la rang de religie după cum spunea bunul părinte, ortodoxia e o religie a iertării. Iertăm, părinte. Iertăm palma, pumnul, flegma, șutul, albele și negrele și păcăleala care vine cu ele. Până când? Până la venirea mo(r)ților și viața care va să vie. Amin. Trăim mereu duminica mo(r)ților care nu s-ar duce sâmbăta la parastas că nu se pupă cu canoanele lor. Sau poate că pricep și ei când cineva-i folosește ca masă de manevră. Auzi tu, ”delegația moților la Guvern”. Acest popor misterios care trăia fix în mijlocul nostru și care și-a trimis, ca pe vremea lui Pocahontas, o ambasadă Marelui Țar să dea la schimb napi și patate pentru mărgele și apă de foc. E un roman de aventuri nesfârșit în care binele nu triumfă niciodată pentru că asta ar însemna să ne eliberăm. Să trăim și în alt fel de lume decât asta în care din două una, ori intri cu capul în perete direct și devii, delirant, parte a carnavalului sau alta în care te retragi, te alienezi, rămâi român doar pe hârtie și dezvolți delirul exilului așteptând, cu geanta făcută, ziua când cineva îți va da un motiv suficient de bun să cumperi un bilet. Dus. E o melodie eternă, o suită a coborâșurilor, o horă infernală punctată de apostile sfinte în care se mai nimerește vreun Zeu să-și ceară taina și sacrificiul.

Intermezzo cu ceai de iasomie și nucșoară. E nevoie de-un euforizant pentru saltul ulterior în hău. Fuga repede cu camera video după adolescentă la schit prin fum, prin șpăgi, prin bărbi neprihănite. Afli că dacă ar fi fugit cu iubitul sau direct pe masa de chiuretare n-ar fi interesat pe nimeni. Nu mai e nimic logic, nimic argumentabil, ce-ar de-a face sula cu prefectura, în timp ce SRI-ul caută o puștoaică habotnică, în altă parte a țării copii care caută în gunoaie ca să poată trăi sfârșesc striviți sub vola destinătății. Lângă București, la un urlet distanță, părinții își închiriază copiii pentru muncă. 30 de lei pe zi. La două urlete și-un ceas cu mocănița alți copii sunt invitați să-și filmeze goliciunea în sărăcie (sau sărăcia în goliciune, după caz) și nimeni nu percutează. Noi, țara bunei cuviințe și-a bunului Dumnezeu avem, undeva pe planeta națională, o mară a sălbătăciei imposibil de combătut prin simple cuvinte. Decât prin zgomot. Și mai mult zgomot. Zgomot și urlet tâmpit. Iar ei, încorsetații cravății, își negociază de sus momentul cucernic de tăcere. Tăcere și făcere. Făcere și plăcere.

Fuga repede după doctorul motociclist în timp ce mai salvează o viață și îi mai urlă unul, din goana ambulanței, respect! Respect pentru doctorii noștri voluntari. Respect pentru cât de mult lucrează pentru cât de puțin sunt plătiți. Respect pentru cărțile pe care le vor scrie despre greve. Respect, în mintea mea, pentru toate grevele pe care-ar merita să le facă pentru cărți. Cumva e mereu de-a-ndoarselea, semănăm cu peștișorul albastru din Găsindu-l pe Nemo (nu vă așteptați la această referință, bănuiesc, e despre demografie, să le dăm și copiilor un paragraf). Ne construim eroi din carton și-i filmăm de pe umăr. Nebunia face zilnic victime și nebunii suntem noi. În timp ce mă plimb între două semafoare îmi repet propriul rezumat al adevărurilor pe care nimeni, și nimic, nu are vreodată voie să mi le ia, să mi le substituie.

Cred că lumea nu e făcută de eroi. Pământul și cimitirele sunt pline de oase sfinte. Dar lumea, lumea e făcută de oameni ca mine și ca tine care s-au temut, și-au trăit. Lași. Anonimi. Mediocri. Potriviți în deget de mănușă vremurilor să vorbească despre cei care, dezadaptat sau strict accidental, mor prostește în numele cauzei.

Cred că nimic pe lumea asta nu e gratis, nici măcar un prânz, o ocheadă, un sărut. Plătești pentru tot și prin toate și nu e bine niciodată să ai buzunarele goale în caz că mori de foame. Sau de sete. Sau de dragostea de prieteni sau dușmani.

Cred că binele e mai bun decât răul dar cam atât. Și cred că oamenii buni mor repede sau se transformă. Nu ai cum altfel. Și-atunci înseamnă că de jur împrejur suntem răi. Răi de gură. Răi de fel. Răi de muscă. Și în felul ei de-a fi răutatea e sănătoasă, cel puțin nu pretinde că dincolo de scai și spoială e altceva decât e ea de fapt. Nepăsare și maliție, dorință de-a viola și violenta, scop și sedilă spre acoperirea propriei foamete cu foametea altuia. Respirăm, mâncăm și evacuăm răutate pe pâine. Nimic dramatic în asta. Dramatică e pretenția binelui și-a sorgintei lui superioare. Altruismul cu potcap și patrafir. Umblă care mai de care cu binele la borcan așteptând să-i ceară cineva o lingură și-acel cineva să suspine, fericit, uite am putut face și eu un bine pe lumea asta. Maximă greață. Maximă ipocrizie.

Cred că binele făcut de proști prăsește șobolani și câini comunitari, vagabonzi și boschetari, sărăcie și moarte agonizantă la capătul perfuziei de bine. Binele salvează vieți menite doar să-și prelungească dâra de salivă către următoarea stație de vidanj. Evident e o demență să afirmi așa ceva, genul de mesaj pentru care mai apoi te sună prietenii să te întrebe ce ți s-a întâmplat, ca și cum brusca luciditate e o formă faptică de boală, ca și cum deschisul ochilor te-ar pune într-o primejdie a integrității psihicului. Nu, eu nu mă îmbăt cu propria-mi propensiune de-a ajuta, de-a lupta, de-a da seamănului meu un capăt de ață. Nu mă îmbăt cu posibilitatea că se va întoarce vreodată ceva din mâna omului care mi-a luat leul dat de pomană. Muri-vor toți cu mii, sau zeci, sau sute de mii de lei ascunși prin dulapuri pentru că nu de binele meu aveau ei nevoie. Nevoia fiecăruia e să-și vadă de treaba, de viața sau de destinul lui. Îi ajutăm pe unul sau pe altul strict cât durează repusul plenurilor pe macadam. Și-apoi gata. Suficient.

Bine e să reziști tentației morții tale spirituale delegată faptelor tale. A ceea ce faci sau refuzi în a face. Indiferent de faptă individul este și, chiar dacă inaparent, până și dobitocul care n-a gândit tot există pentru că nu e nevoie să gândești ca să exiști, tot ce îți trebuie e un cod numeric personal. Și-am cunoscut eu însumi oameni care, la 20 de ani, chiar dacă gândeau și trăiau bine merci nu existau pentru că dacă ar fi murit n-ar fi fost nimeni, de la Împărăție, în stare să le dea un certificat că-s morți pentru că nu le dăduseră, de mult, certificat că-s vii. Unde mai pui că nu-l citiseră pe Descartes. Astfel că, spre existența tuturor, merită propus să fie înregistrați în Marele Catastif.

Blând se așează cuvintele, picurând din degetele celui ce scrie, pe foaie. Și blând se împrăștie ca o pată de cerneală. Un porc. Doi porci. Și-o semnătură. Fulgi de pecingine. Pe undeva, prin munți, prin pinaceae, un popă bălăngăne cădelnița cu rășini arse dintr-un alt fel de smirnă, carnea friptă a unui alt fel de copac

G