În vremea marelui jaf

Miza sănătății românilor? Cinci (5) miliarde de Euro. Sau, la un curs de 4.5 lei/ Euro, vorbim de 22.6 miliarde de lei (noi). Din ei, aproximativ jumătate vin din contribuțiile directe ale abonaților la sistemul de sănătate. Restul, prin coridoare și anticamere ale finanțării ”de la stat”, vin de la buget și se întorc în sistem spre diverse direcții. E de remarcat, în avant propos la orice discuție suplimentară, că până la 40% din aceste fonduri se vor regăsi, finalmente, în medicamente, materiale sanitare și dispozitive medicale (sursa – CNAS). Când vorbim de medicamente mă gândesc atât la aspirină cât și la antipsihotice scumpe sau anticoagulante de ultimă generație. Materialele sanitare presupun atât vată hidrofilă și spirt dar și câmpuri operatorii sau lame de bisturiu. Iar dispozitivele medicale, ei bine acestea sunt endoscoape, aparate de radiologie, ecografe etc. Costul lor anual pentru întreținere, deci, atenție – 10 miliarde de lei (2.5 miliarde de Euro).

Avantgarda populistă a demagogului de serviciu în sănătate e să împingă mereu la deal agenda a) programelor naționale de sănătate care ”funcționează”. Fondurile alocate lor anul acesta sunt totuși sub 1% din bugetul total (undeva la 3.4 milioane de lei/ cam 800 de mii de Euro). Asta dacă e să crezi ce scrie pe site-ul CNAS unde sper că s-a strecurat o eroare de redactare. Sper că e o eroare de redactare și că nu erau milioane de lei ci erau miliarde de lei, caz în care procentul urcă la aproximativ 7%. Am să folosesc varianta mea speculativă că sunt 3.4 miliarde de lei. Grosul banilor merge aparent în oncologie, unde e estimat că vor fi tratați cam 100 de mii de pacienți pentru sume care sunt cotate la 1.2 milioane miliarde de lei. Adică 12(000) lei de pacient. Adică 2500 de Euro/ an pentru medicamente oncologice. Sau 2.5 Euro (nu, n-are cum nu?) per pacient.

Eu sunt psihiatru. Bolile mintale în România sunt foarte prevalente. Unele au o prezență fixă. Se estimează că avem cam 1 milion de persoane care suferă de depresie, cam 150 – 200 de mii de persoane care suferă de schizofrenie, cam tot atâtea persoane care suferă de boală bipolară (maniaco-depresivă), avem cam 300 – 400 de mii de persoane dependente de diverse substanțe (în principal alcool), hai să zicem grosso modo că per total, foarte conservativ vorbind, cam 500 – 600 de mii de persoane suferă, cu excepția depresiei a cărei morbiditate e mare, de o boală psihică gravă. Anul trecut în România (din nou, cifră oficială) doar 15 mii de persoane au beneficiat de acest program național. Adică mai puțin de 1%.  Banii de la buget ”pe program”? 1867 (sper milioane, nu mii) de lei. În varianta de milioane asta înseamnă că, per capita pacient, per annum, Statul român prevede pe acest filon costuri de 120 de lei și 50 de bani pentru tratamentul unui pacient bolnav psihic suficient de grav. Asta înseamnă cam 10 lei pe lună. E singura concluzie logică la care am putut ajunge după ce am presupus că nu sunt 1867 de ”mii” de lei. Sau ceva. Grafia de pe site-ul CNAS e foarte greu inteligibilă la un nivel minim logic de orânduire.

Dar hai să nu mă uit doar în grădina mea. În România peste 800 de mii de persoane suferă de diabet zaharat. Lor li se dau, anual de la buget, cam tot atâția lei (dacă e să îi crezi). Dar admițând eroarea mizerabilă gramaticală hai să presupunem că fiecare diabetic primește cam 1000 de lei per annum. Asta vine cam 80 de lei pe lună pentru medicamentele lor. Surpriza vine să constați, pe de altă parte, că deși mortalitatea prin boli CV (cardiovasculare) e pe primul lor în România, anul trecut au fost tratați, pe programul național, doar vreo 12 mii de pacienți. Aparent diabetul e mult mai important decât bolile cardiovasculare. Evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi.

Orice doritor să priceapă transparent cam pe ce se duc 10 miliarde de lei de la buget în costuri sanitare/ plus-minus programe naționale e condamnat așadar la o maximă durere de cap.

În România sunt vreo 20 de mii de doctori (care au mai rămas). Dar hai să zicem că nu sunt 20 de mii, sunt 30 de mii. Salariul unui doctor e în medie cam 800 de Euro pe lună (brut). Asta înseamnă 24 milioane de Euro în fonduri de salarii. Ori 12 luni ajungem la 288 de milioane de Euro  Ni se spune mereu că în nenumărate locuri fondurile salariale cu personalul ajung să sufoce spitalul. Managerii spun asta. Eu îi cred pe manageri. Nu sunt manager de spital, n-am cum să infirm sau să confirm asta dar când mă uit la bugetul Sănătății nu pot să nu îmi pun problema de câte ori intră hai, nu 288 milioane, hai 300 de milioane de Euro în 2.5 miliarde. Vă spun eu, că am calculat. De 8.3 de ori. Adică salariile noastre sunt a 10-a parte din banii care rămân după ce aparent Statul și-a plătit pastilele, bandajele și jucăriile nino-nino. Sau 12 %. Restul de 88 % sunt miscellanaea. Mister. Birocrație. Bugetul Casei Naționale de Asigurări (90 de milioane de Euro pe an, cam cât costă 4 spitale mari). Și ceea ce este obligatoriu, anume plăți către costuri legate de spitalizare/ tratament/ sancțiune medicală a pacientului care nu pot fi rezolvate altfel devreme ce ele într-un fel sunt în viața reală, într-un alt fel sunt bugetate de către MS.

Alegoria cifrelor ar putea continua, spre exemplu cât costă o zi de internare într-un spital din România la serviciu decontat (ca plafon) vs. cât costă o consultație în ambulator, câte internări se fac în România și cum poți ”păcăli” sistemul DRG ca să îți maximizezi veniturile pentru că altfel intri în incapacitate de plată (tu, spital).

Problema pe care o pun eu este că Sănătatea în România beneficiază, anual, de 250 de Euro per cap de locuitor indiferent dacă știm că e bolnav, or ba. Cam 1000 de lei ar veni. Dacă presupunem că cel puțin jumătate din populație e sănătoasă și n-are nevoie vreun moment de îngrijiri de sănătate probabil că vorbim de 500 de Euro, sau 2000 de lei pe care Statul îi dă pentru grija bolilor cetățeanului. E ce susține și CMR-ul, domnul Astărăstoaie și colegii, că e prea puțin să dai 2000 de lei pentru îngrijirea unui bolnav. Și e corect. Dar acesta e riscul statisticii la nivel macro, și asta pentru că unii oameni bolnavi costă – să zicem 100 de lei iar alții 100 de mii de lei. Ar fi minunat dacă bugetul sănătății ar crește la 6% din PIB, adică dacă ar mai apărea vreo 2 miliarde de Euro pentru sănătate. În acest caz, folosind același algoritm, suma anuală per individ ar fi de 700 de Euro (adică vreo 3000 de lei în loc de 2000) pe care statul să-i dea individului în boală. Dar chiar fac 1000 de lei anual o așa de mare diferență?

Privind ilustrativ împărțirea bugetară per programe naționale poți observa că 1000 de lei anual primește un diabetic, spre exemplu. Pe principiul punga de zahăr și mălai ar fi nevoie nu de 1000 de lei, ar fi nevoie de cel puțin dublu ca să faci o diferență notabilă în calitatea îngrijirilor.

E ca atunci când faci o mâncare. Poți să investești în cumpărături mai spectaculoase, să cumperi ciuperci sau castraveți sau roșii mai cu moț dar asta nu-ți promite neapărat că ciorba va fi mai bună. Lipsește ceva, ingredientul absolut necesar fără de care nu se poate. Lipsește bucătarul.

Noi mâncăm o ciorbă foarte costisitoare deja. Statul oferă omului bolnav o sumă aproximativ echivalentă unui salariu mediu pe economie. Asta înseamnă cam 1/12 din veniturile anuale ale unui individ. Individul, pe de altă parte, contribuie prin fiscalitate între 40 și 60% din veniturile lui la Stat. Mai mult, individul contribuie cam 1/5 din veniturile lui la contribuții sociale și pe sănătate. Individul e mai generos cu statul decât e statul cu individul. E perdant. Dacă pe mine mă costă sănătatea într-un an cam 800 de Euro contribuție (dau cazul meu individual) tu, Stat, de ce îmi dai înapoi doar 250? Ce faci tu, stat, cu restul meu de bani? Tot ce pot eu să înțeleg e că în mărinimia ta tu, stat, dai trei sferturi din banii mei altor persoane care sunt a) oameni sărmani, b) oameni bătrâni, c) copii etc. Dar eu nu vreau ca tu să faci asta. Eu vreau să fac eu asta dacă vreau eu și cui vreau eu.

Fiecare persoană ar trebui să aibă un acces direct și nemijlocit la contribuția lui individuală la sănătate. O cuantă din ea, să zicem 40%, ar trebui să meargă către medicină socială și apostolică. 40% mi se pare o fracție generoasă. Restul ar trebui să constituie un depozit de sănătate a individului prin care individul să poată dispune de banii respectivi în relația lui contractuală cu Sănătatea cum, când, și unde dorește el să facă asta. Vărsământul ăsta laolaltă, alandala, bolșevic are nevoie să înceteze. De o parte există costurile bazale ale sănătății, de cealaltă parte e dreptul de acces la sănătate bazală al individului, dar mai există și dreptul contribuabilului de-a beneficia de contribuția lui. Banii mei nu încetează să fie banii mei, asta nu e inegalitate socială asta e dreptate socială să știu că eu, care muncesc mult, bine, și câștig deopotrivă voi avea totuși drepturi. Actualmente în România e fix pe dos. Cu cât muncești mai mult și cu cât câștigi mai mult cu atât ești mai prost și mai bun de plată. În loc să fie încurajată munca și productivitatea e încurajată lenea, hoția și parazitismul social. Nenumărate analize au arătat că e preferabil să nu dai nimic la asigurările de sănătate și, dacă Doamne ferește te lovește, să te duci și să plătești CAS-ul pe ultimele 6 luni și voila!

Păi nu-i mai bine așa?

Nu mai bine nu vă mai dau eu nimic și la o adică îmi pun banii ăia într-un cont și la un moment dat, dacă am nevoie, vă dau eu 400 de Euro și la revedere? Căci în România, acum, aproape jumătate din populație face asta, sub o formă sau alta. Ministrul Nicolăescu a plecat la un moment de răscruce din Minister. Și-a lăsat în urmă premisele unui mare jaf. Unul de tip alba-neagra, în care miile sunt milioane, milioanele sunt miliarde, banul cetățeanului i se întoarce dospit și de cele mai multe ori mai puțin decât a cotizat el, într-un an, sub forma sănătății. Ce stat e acela în care, după ce-am muncit la ”binele comun”, după ce am însumat valoarea profitabilității din economie pe plus, după ce-am virat onest contribuții, primești mai puțin? De ce m-aș înscrie într-un astfel de stat care-mi dă 10 lei pentru pastile de cap, și 100 de lei pentru pastile de diabet într-o lună? Pastile pe care, mai mult, ajung tot eu să mi le cumpăr de la farmacie pe banii mei când se termină ”plafonul”. În ce stat să mă duc să mă internez când, ca și la mare de altfel, voi sta la zero stele și voi plăti de patru? Și în ce stat, când în cele din urmă voi ajunge la doctor, voi vedea un om care poate să-mi dea doar 10 – 15 minute din viața lui (birocrație inclusă aici, nu?) pentru că lucrează la normă, care îmi va prescrie medicamente pe care poate le găsesc, poate nu, mă va trimite la analize pe care poate mi le pot face, poate nu, și asta pentru că au fost înaintea mea cohorte de oameni mai bolnavi și mai nevoiași (și la propriu și la figurat) și asta pentru că sărăcia înseamnă boală și nevoie de medicină.

O să-mi spuneți că e o gândire bolnavă, că medicina trebuie să fie pentru toți, că și boschetarul merită o perfuzie. Corect, corect și iar corect. Dar cum rămâne cu drepturile mele de om care, sănătos și productiv fiind, contribui la susținerea lor? De ce sunt EU discriminat? De ce-mi impută MIE statul grija unor oameni care nu sunt cetățenii mei, sunt cetățenii lui? Și când vine vorba de sănătatea săracului de ce ai doar atâta nemernicie de pomană de fonduri în programe naționale? Dacă există boli asociate sărăciei în România unde sunt ele sancționate, înafară de diabet? Unde e alcoolul, unde e fumatul, unde sunt infecțiile, unde e o gândire de sănătate care să înceapă să debreieze sănătatea de probleme obișnuite, relativ ușor tratabile dar tratate prost?

Și ajungem la marea punte a listelor de așteptare. Pachetul de bază în servicii de sănătate a propus trei linii de așteptare, una de la 3 la 6 luni, una de la 1 la 3 luni, și una de ordinul săptămânilor pentru cazuri cu amenințare vitală. Momentan sănătatea în România stă în indicatori cât de cât domestici pentru că există gloată, și luptă la baionetă pentru binele fiecărui pacient. Marea dificultate când pui un pacient să aștepte 6 luni pentru intervenție medicală e că el își poate modifica statutul de boală încât să devină mai costisitor ulterior. Prima evaluare a unui pacient la medicul de familie are nevoie să fie facilitată (domnul Bușoi spunea ceva de scurtarea birocrației din acest punct de vedere). Statutul de listă de așteptare trebuie să fie unul centralizat încât să nu fie o coadă la pâine pentru o pastilă, să fie o ordine ierarhică în care tu să fii anunțat dacă poți fi văzut mai devreme (în interiorul lipsei de așteptare). Poate fi o listă de așteptare zonală/ regională/ națională în interiorul căreia tu, spre exemplu, să poți vedea un specialist la tine în oraș doar peste 6 luni sau peste 2 săptămâni într-un oraș vecin, funcție de gradul de acoperire. Asta, sau comunitatea poate suplimenta numărul de specialiști încât să acopere o țintă de performanță pe listele de așteptare. Liste de așteptare înseamnă că oamenii iau o atitudine pro-activă vis-a-vis de sănătatea lor. Nu poți face liste de așteptare în spitale, poți face liste de așteptare în ambulatorii de specialitate și policlinici. Înafara listei de așteptare poți încuraja pacientul (deși e o formă subtilă de șantaj) să meargă în centre unde, contra cost, poate fi văzut în interval mai scurt. Fără servicii de asigurare de sănătate facultativă, suplimentară, e implauzibil că ordonarea mioarelor în ocol va fi altceva decât o dezordine suplimentară și, deci, suplimentar costisitoare.

România nu are sănătate. România trăiește un zerg-rush (scuze pentru analogie, dar e plastică) de sănătate. Și încă unul foarte, foarte scump. Cinci miliarde de Euro sunt bani care ar putea să ofere servicii mult mai bune dacă ar fi cheltuiți pro-activ în sensul îmbunătățirii sănătății omului pe fond, nu de formă. În ultimii 5 ani am pierdut cam 30% din efectivul de cadre medicale. Salariile medicilor n-au crescut efectiv cu 30%. În ultimii 5 ani am schimbat ministru după ministru și-am fost obligați să admitem că prețul medicamentului în România poate sugruma un sistem cam cum un Bechtel poate sugruma o autostradă. Și oricum m-aș uita împrejur nu pot să nu-mi spun că 5 miliarde de Euro e o factură teribil de mare pentru servicii atât de proaste.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s