Lumea prin ochi care nu mai cred

Sunt zile în care îmi vine, într-o maximă lehamite, să nu mai scriu de nimeni și de nimic. Atâta risipă de cerneală, respectiv kilobiți. În spatele fiecărui text în medie 30 de minute. Alteori o oră. Alteori, cu tot cu documentare, câteva zile. Dacă aduni, ani de-a rândul, trei – patru zile pe săptămână în care ai transcris gânduri în vorbe citibile vreme de 4 – 5 ore ajungi la cifre spăimoase. De când m-am întors în România am adunat 500 de ore de cuvinte unul peste altul. Stau frunzărinde pe birou, pe lângă birou, prin cotloanele Internetului. Și, desprinse din ele, majoritatea sunt despre lucruri care nu merg. Lucruri care nu se leagă. Lucruri din seria hoții și vardiștii. România produce materie primă pentru o publicistică niciodată anostă – ce-i drept – și totuși niciodată finală. E procesul sisific prin care malignul se replică, metastazează în organe noi în timp ce tu tragi cu praștia pastilei de normalitate într-un granit al veseliei din pradă și prăduitor.

Nu mai devreme de ieri stăteam la o masă cu niște oameni care-mi spuneau, stupefacția stupefacției, că la spitalul Obregia concursul de manager a fost câștigat de Monica Boer. Cu nota 10. Doamna doctor Boer este specialist ORL. E mai puțin important. Mai important e – și nu fac din asta un proces de intenție – că domnia sa e prinsă într-o controversă a cheltuielilor la respectivul spital. Există nereguli grave. Un articol apărut luna trecută pe replicaonline.ro și preluat în presa centrală releva detalii epoustouflante despre managementul sub bagheta doamnei doctor. Citez:

” […] Servicii Salubritate Bucureşti SA, care se ocupă cu ridicarea şi transportul deşeurilor medicale de la Spitalul 9, nu a putut justifica în anul 2012 cantitatea de 400 de tone de deşeuri, ridicate pe hârtie, dar care nu au fost arse niciodată, cu un prejudiciu de 400.000 de euro. […] Pe 01.02.2013, conducerea Spitalului 9 a eliberat către firma Denimed Consulting SRL o factură de 27.900 lei, pentru achiziţia de dezinfectant pentru suprafeţe, în care apare cantitatea de 300 de litri de produs, la preţul de 75 de lei litrul. Într-o altă factură, emisă de Spitalul Obregia pe 13.02.2013, se arată că s-au plătit firmei Taube Impex SRL 1199,33 lei pentru 31 litri de borş, cu un preţ unitar de 31,2 lei litrul, adică de cel puţin 30 de ori mai mult decât preţul pieţei.”

Mai mult, acum 2 săptămâni actualul șef al ANL, Cristian Marcu, fost manager al aceluiași spital Obregia a fost reținut, scrie Adevărul, pentru că ar fi fraudat spitalul Obregia cu 10 milioane de RON (peste 2 milioane de Euro). Într-un articol intitulat ”fraudă cu papuci și marmeladă”. Aparent o firmă apropiată lui Marcu asigura aprovizionarea spitalului cu tot felul de lucruri necesare în următorul regim:

”Astfel, peste 500.000 de euro au fost încasaţi de Euroclean Prest SRL, o firmă care spală rufele la preţul de 3, 95 lei pe kilogram, cu 1 leu mai mult decât plăteşte în medie un spital pentru astfel de servicii. Aceeşi firmă, care potrivit angajaţilor spitalului este deţinută de finul fostului director, a dezinfectat imobilele instituţiei şi a furnizat spitalului şi alte mărfuri, de la papuci de casă în valoare de 100.000 de mii de lei, halate de 69.000 de lei, marmeladă şi dulceaţă în valoare de 56.000 de lei ”

Să traducem. Papuci în valoare de 20 de mii de Euro. Marmeladă de 12 mii de Euro.

Nu e treaba mea să fac treaba procuraturii în acest caz. Treaba mea e să observ, cu amărăciune, că hoțul de multe ori strigă hoțul și hoțul e cu un păcat, păgubitul cu o mie. Îmi aduc aminte – dar cumva nu reușesc să găsesc știrea originală – că la instituirea d-nei doctor Boer ca manager al acestui spital doctorii Prelipceanu, Teodorescu, regretatul Radu Mihailescu (fostul director al spitalului în perioada lui de transformări profunde) au ieșit public și într-un gest fără precedent la vremea respectivă au cerut ministrului Cseke Attilla să reconsidere numirea respectivei doamne, anterior manager la spitalul Pantelimon de unde fusese demisă pentru ”nerealizarea cores­punzătoare a valorii indicatorilor”. Nu cred în legenda urbană a poreclei de Monica 50 (50 de la comision la contracte), e gura lumii răuvoitoare. Cred însă în demersul colegilor mei de la acea vreme care și-au pus probitatea profesională în ochiul public. Și degeaba.

Prietenul meu Eugen Hriscu, unul dintre cei mai buni adictologi ai României a făcut pasul, în 2009, să ducă ALIAT în curtea spitalului Obregia după centrul LSM-4 a fost închis. A fost o luptă intenstină cu managementul spitalului (aceeași doamnă dr. Boer) care s-a concretizat cu alungarea ALIAT din locul nașterii lui, un program pionier în România în asistarea persoanelor bolnave de alcoolism și alte toxicomanii. Eugen nu a spus niciodată povestea public așa cum o știu eu, nu e treaba mea să dezvălui conținutul unor conversații care sunt unu-la-unu și pentru care nu am alte probe decât credința mea în onestitatea dr. Hriscu, de care mă leagă o veche amiciție.

Drumul meu s-a despărțit devreme de spitalul Obregia, cam după primul an de rezidențiat când am plecat din țară. Când m-am întors am mai stat 8 luni, majoritatea timpului la pedo-psihiatrie de care mă leagă alte povești, unele frumoase altele mai puțin frumoase. Pe d-na doctor Boer am cunoscut-o la un moment când, cu sprijinul Academiei Române și-al Casei Regale de România m-am dus, împreună cu doctorul Toma de la Institutul Rainer, să le propunem d-nei dr. Boer, d-nei dr. Năstase și compania să ne dea acces la arhiva spitalului pe care ne doream să o digitalizăm, adică de pe format hârtie să o trecem în format digital de înaltă rezoluție, într-un proiect în care doream să accesăm și Welcome Trust. După o așteptare de 45 de minute timp în care l-am văzut furtiv pe Lucian Duță venind cu un buchet imens de trandafiri ne-am prezentat cazul în biroul d-nei manager, fostul birou al dr. Mihailescu. I-am explicat, ne-a bîiguit ceva despre cadrul legal în care putem face asta, i-am explicat că putem să facem asta cu documentele până la 1911 (datele sunt secretizate  timp de 100 de ani). Voi nu înțelegeți, acolo e toată arhiva psihiatriei românești pre-comuniste, munca unor oameni care au făcut școală, care școală era printre cele mai bune din lume, floarea unei științe atât de proaspăt născute la întoarcerea secolului, nume sonore ca Protici (străbunicul nostru profesional), Șutzu, Obregia însuși, Parhon și alții, și alții. Noi am pionierat terapia cu insulină, noi am fost printre primii să facem terapie cu electroșocuri. Arhivele Mărcuței s-au pierdut într-o bună măsură, existau câteva informații că unele ar fi supraviețuit incendiului de la Obregia de la sfârșitul anilor 70. În prezent stau claie peste grămadă laolaltă cu arhivele SRI-ului pe platforma Glina. Da, acea platformă Glina. Nu e treaba doamnei doctor Boer, îmi dau seama acum la 3 ani de la vizita mea acolo. Treaba doamnei doctor Boer în schimbe  să-mi explice mie, cetățean contribuabili și medic psihiatru fără nici o legătură cu spitalul dânsei câtă marmeladă poți cumpăra cu 50 de mii de lei, și câți galoși, din ce se face borșul de 31 de lei litrul și ce licoare radioactivă e dezinfectantul de 75 de lei litrul.

Da, sunt zile în care mă trezesc cu o lehamite fundamentală despre orele și zilele petrecute scriind despre asta. Dar apoi mă apucă un frison și-mi dau, mintal, o palmă peste obraz. Pentru că mi se face rușine de mine. Rușine de slăbiciunea mea de-a mă gândi măcar un moment că pot întoarce spatele și pleca pe câmpii în timp ce asta se întâmplă. Mie nu-mi pasă de spitalul Obregia. Mie-mi pasă de psihiatria română în ale cărei rânduri mă aflu. Mie-mi pasă când o secretară face o gogomănie epocală din care rezultă apoi, 7 luni, că nici un copil bolnav psihic în România nu mai poate primi compensat medicamente pentru problemele lui. Mă despart fundamental de doamna dr. Boer, de domnul George Marcu, de doamna dr. Buliman câțiva centimetri de obraz. Și pentru că al meu e mai subțire, mai fragil, mai susceptibil la palme nu văd altă soluție decât să stau fix unde sunt acum, să scriu fix ce scriu acum, să scriu până la capătul lumii și până o să-mi cadă degetele și-o să-mi sece vorba. Pentru că orice efort începe cu decizia personală de-a-ți susține un punct de vedere, oricare ar fi el. Un pas înapoi de la ceea ce Ignacio Ramonet (mulțumesc de referință lui Ion Cristoiu) numește ”cenzura consensului”.

Dacă există un consens în România că se fură, că toți sunt hoți, că nu există soluții pentru mai bine eu rămân blocat. Visceral, organic nu pot accepta asta. Și-am să continui să nu accept asta până când, om cu om, voi convinge cât mai mulți nu de spusele mele care contează infinitezimail. Nu-mi pasă să fiu alternativa boerilor și bulimanilor. Vreau să conving oamenii să tragă linia lor în nisip când vina vorba de astfel de practici. Și totuși nu ei sunt majoritari. Și totuși e doar un miraj și un joc de oglinzi. Și totuși mai devreme sau mai târziu musca va pica. Importantă nu e doamna doctor Boer. Important e că la un examen de manager ea primește nota 10 și Ministerul Sănătății nu are o problemă cu asta, cel puțin ar putea să aștepte până se definitivează ancheta penală a stimatei doamnă doctor, zic, nu?

G

 

 

One thought on “Lumea prin ochi care nu mai cred

  1. când un dezgust evlavios e propagat ( şi rade)
    torţe noctambule ce îngeresc vor a sclipi
    când anuitatea se face-ntre politruc şi grade
    atunci eşti obligat (OBLIGAT) să poţi vorbi

    când negociezi cât de insuficientă să-ţi fie leafa
    când,în gând, pui vorbe în texte nevorbite
    când CV-uri de calomnii isterice promovează scroafa
    cum (cineva normal) ar tace… şi înghite ?!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s