Pascală cu iepure și lumânare cu baterie

Satul meu e ca o potcoavă știrbă în care au mai rămas două caiele. Biserica din Sus. Biserica din Jos. Casele dimprejur. Unele mândre, împopoțonate cu piatră de râu și țiglă proaspăt zmulsă flamei. Altele bătrâne, cocârjate, afișând curcubee de igrasie și caria hâdă a tencuielii care cade.

Nu mai știu câți oameni trăiesc în satul meu. Odinioară erau mii. Câteva mii. Suficient de multe mii încât să faci o ceată zdravănă sau, de Paște, să răsune baierile corăbiei de versurile Prohodului. Erau mândri, toți, arși de soare și de vânturile câmpurilor, cu mâini numai noduri, brăzdate adânc iar în brazde, imposibil de rupt de frecatul periei și roșața apei fierte, țarină. Oamenii vechimii mele aveau zebre în palme. Și eu, venetic, mă bucuram că mâinile mele mici au și ele, de prăsilă, bătături și bășici. În unele locuri pe lumea asta, vei afla, nu doar fața îți asigură cinstea. Sunt unele locuri precum satul meu unde e fața, dar și mâna aspră care dă măsura omului.

În marginea lumii, acolo unde am crescut, Paștele se țineau la crăpatul zilei. Slujba începea de fiecare dată la 3 dimineața când, într-o tăcere de mormânt, printre fantomele încotoșmănate ale bătrânilor agățați de o lumânare, Părintele își scotea din altar glasul: ”veniți de luați Lumină”. Cu ordine rămasă în loc din timpuri nenumite, de la bătrân la tânăr, de la alfa la omega, de la bunic la copil, mai întâi bărbații apoi femeile își aprindeau feștilele trase prin seu. Fiecare își ocrotea, cu mâna căuș, flacăra. Ceara topită aluneca pe tot, făcea cuib în podul palmei că era rușine să o lași să curgă pe covor, pe ițari, să păteze hainele bune de duminică. Ieșeai, și-atunci ca și acum, sub un cer aspru de primăvară, rece și disprețuitor, clar până pe sateliții lui Jupiter și mai târziu, strălucitor în stele. Dădeai, și atunci, cerc bisericii și te opreai periodic să cânți Hristos a înviat din morți/ cu moartea pe moarte călcând. Avea sens, în satul meu, să cânți asta în timp ce, pe mâna dreaptă, se sumețeau crucile tuturor morților avuți ai obștii în evurile dinaintea-ți. Avea sens, în satul meu, să cânți asta în timp ce se fuduleau florile de măr proaspăt dospite printre anterior-numitele cruci la lumina lumânării. Avea sens, în satul meu, să învie Hristos în timp ce muntele își retrăgea zăpezile înapoi pe culmi și tot, deal și vale, culme și costișă, începeau a-și înverzi obscen coapsele.

Am vrut să-i arăt lucrurile ăstea copilului meu. De-o parte stă discuția firoscoasă a lucrurilor care există or ba, de altă parte stă amintirea copilăriei mele. De o parte ai rahatul argumentului ontologic de cealaltă simplitatea gestului de-a face, de-a te supune fără să cercetezi foarte mult. În Mărginenii vieții mele timpurii nu era prea cuminte să pui întrebări. Dar de ce? Pentru că, ți se răspundea. Dar nimic mai mult. Dacă trebuia să întrebi era deja grav.

A insistat tot drumul că ursul polar de pluș de la el în brațe e un iepure. Ramificațiile semiotice ale unei astfel de afirmații au generat multe hohote de râs. Puteai să îl contrazici? Era iepure pentru că era alb. Era iepure pentru că era de pluș. Era iepure pentru că avea botul scurt și stătea pe labele din spate. Urșii sunt negri! Urșii mănâncă oameni! (???) Și din gigantica hlizeală se ițeau și concesii, ocazional. Da ar putea fi pisică. Da ar putea fi un dihor. Sau un raton. Sau o maimuță păianjen. Și când l-am prins cu mâța în sac că are un iepure a răcnit triumfător: Nu e un iepure, e un urs! Dar l-a ținut strâns la piept și când i-am făcut instructajul despre cum să se poarte în biserică și despre ce e vorba în sărbătoare am uitat să menționez că nu cred că regulamentul prevede accesul cu animale de pluș.

Astfel că s-a înfățișat, către miezul nopții, cu una pereche doi ochi cârpiți de somn și-un iepure alb, sub formă de urs polar, la subțiori. Deci fii atent că mergem la Înviere. Să nu vorbești neîntrebat. Să nu plângi. Să nu dai din picioare. Stai cuminte lângă tati și ții candela. Nu cumva să o scapi pe jos că e de sticlă și se sparge. Dar eu nu vreau să cânte oamenii ăia! – mică notă de protest. O să cânte că o să cânte (mic moment atavic, dacă trebuie să întrebi e deja grav…). Nu mai e 1980-primăvara. E mulți ani mai târziu. Astfel că nu e crăpat de ziuă. Astfel că ne suim în mașină cu multe beculețe și bord luminat. Părinți, copil, animal plușat prins într-o subită aventură dialectică.

Imaginea unui copil cu un urs împăiat intrând într-o biserică veche de aproape 300 de ani are ceva profund hazliu în ea și periculos în același timp. Zidurile sunt aidoma celei din copilărie. Populația nu. Duși sunt brazii amenințători, duse sunt brazdele de pe mâini, ce-a mai rămas e o palidă împreunare dintre ochii minții, și ce-ți oferă astăzi simțul. Mintea mea cânta pe vocilor cantorilor de demult, în strană ultimul, cel mai necăjit dintre ei, din păcate singurul rămas în viață, la schimb cu altul al cărui mare talent e că totuși a trecut de faza pe silabisit la citire cu dicție. Unde altădată stăteam în picioare azi avem luxul de-a lua un loc pe un scaun. Același buluc văzut nu demult, bulucul tuturor mândri că vin să iau lumină emancipat, muieri și copii laolaltă, babe și tineret, canin și gură placată. Mă dau un pic în lături în timp ce iepurele/ursul/dihorul/ratonul riscă să pice pe podea. Șoptesc printre dinți în Casa Domnului – ține bine de el să nu cadă! Fi-miu e vag speriat, vag amuzat, vag curios de ce urmează să se întâmple.

Nu mai sunt nici lumânări cum erau. Lumea are azi candele roșii aprobate de patriarhie. Lumea are azi protecție să nu le mai cadă ceara pe mâini. Lumea are azi mâini fără urmă de brazdă. Un unchi promovat la rang de țârcovnic tot pe motiv de lipsă de personal, anterior clopotar extraordinaire vine cu o jucărie, o cruce cu o candelă înăuntru alimentată la o baterie. Fi-miu se trezește că nu mai are de cărat doar un iepure/urs/dihor/raton în mâna dreaptă, acum are și-o pâlpâitoare în mâna stângă. N-are cu ce să-și facă cruce. Se uită cu ochi vinovați, cârpiți, la mine și-mi șoptește într-un acces de onestitate: ”mi-e somn!”. Îi aduc aminte că avem de dat o tură bisericii. Îmi șoptește în continuarea accesului de onestitate anterior ”vreau în brațe!”. Cunosc rutina. Dacă zic nu se încruntă la mine și-mi repetă ca unui țânc. Dacă eu continui să zic nu i se alimentează cu fluid glandele lacrimale gata să țâșnească și-și umple plămânii cu oxigen pentru operațiunea țipătul. Nu există rațiune. Ursul e iepure până la proba contrarie și degeaba știm, empiric, cum că plodul a trecut bine de 20 de kilograme. Când e de ținut, e de ținut. Astfel că potaia împăiată ajunge la sânul stâng, candela cu baterie ajunge în mâna stângă în echilibru cu candela autentică, un pic afumată de procesul inedit de-a o fi aprins de la lumânarea ieftină a unei tătăiși care mi-a umplut sticla de fum negru scârbos, iar copilul ajunge pe brațul drept, mulțumit că poate vedea de jur împrejur, panoramic, împrejmuișul de figuri lemninde.

După turul celei din Sus l-am pus jos și i-am zis hai că mai avem un pic. Am aruncat cât colo animalul din sân pe bancheta din spate și hai la Biserica din Jos. Fi-miu n-a mai răbdat și a început să plângă: ”de ce sunt două biseriiiiiici?????”. În timp ce-l ancoram din nou și pe el și pe cele 20 de kilograme aferente mâinii drepte i-am explicat cum pe vremuri satul meu nu făcea parte din România și erau două religii pentru că erau două feluri de oameni. Și când satul a intrat în România n-au mai fost două religii, au devenit una dar au rămas două biserici și oamenii le onorau pe amândouă și de Paște le dădeau ocol. Sfârșit. Îl amuză explicațiile mele scurte cu atât mai mult cu cât sunt cu intonație. Altfel spus gâfâite. Undeva în spatele minții mele îmi aduc aminte că în negura începuturilor nu era un ocol, erau 3. Și colo și colo. Și cortegiul era gros ca o vână de bour. Azi doar pârâu de tătăiși, prunci și moși șchiopătând.

Și fi-miu care s-a ținut de cuvânt și când Părintele a zis ”Hristos a înviat” a răspuns, imperturbabil ”adevărat a înviat”. E ca o parolă. Ursul e iepure. Sau dihor. Sau raton. Și lumânarea poate fi alimentată de la flacără sau de la baterie. Atunci, acolo, la 3 ani și 7 luni, e fără îndoială or tăgadă că lucrurile care-ți sunt prezentate sunt exact așa cum ți-au fost prezentate. Nu există adevăr. Nu există minciună. Nu există decât exercițiul alfabetic de-a face ce face cel de la stânga și de la dreapta ta. Asta presupunând că n-ai mâinile ocupate cu diverse.

G

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s