Dragă tată Gheorghe,

Nu v-am scris niciodată. Pe tine nu te-am cunoscut, ai murit subit câțiva ani înainte să mă nasc. Singura ta memorie rămasă cu mine peste ani a fost ulcerul tatălui meu, făcut în zilele care au urmat morții tale și golului de stomac pe care cred că l-ai lăsat acolo. O rană sângerândă. O nișă tratată cu abstinență la oțet și condimente. Un set de tablouri în care m-am pierdut prin ani. O dimineață de iarnă. O pădure cu mesteceni prin care umblă figuri anonime sub umbrelă. Un iaz. O cruce pe un mormânt la care mergeam la vremea asta din an să-l primenim, mormânt pe unde n-am mai fost de aproape 20 de ani. Drumul n-a mai dus pe acolo. Copiii tăi nu vorbesc de tine. Nepoții tăi, cei care au apucat să te cunoscă, nu vorbesc de tine. Nici eu n-am întrebat, nici ei nu s-au gândit să zică ceva. În locul unde-ar trebui să fii e gaura în formă de părinte pe care-am moștenit-o, ca locul pe-un perete murdar unde-a rămas conturul ramei smulse. Nu există vorbe de duh. Nu există plimbări de mână. Nu există un loc al tragerii tatălui meu deși Arad e un oraș pe hartă. Nu știu unde ai trăit când ai venit la București, în locul casei tale s-a făcut bulevard. Nu știu dacă îți plăcea ceva dar pot să afirm, fără să mă înșel, că e plauzibil. Ești o plauzibilitate și în același timp incert. Ce se întâmplă cu oamenii care mor? Dincolo de substanța lor divină nimic. Sunt uitați, nume mumificate pe-un arbore genealogic. Și totuși e obligatoriu că ceva din tine a ajuns la mine și merge mai departe. Nu sunt sigur ce. Și – n-am să mint – nici nu mă frământă foarte tare. Această infirmitate pe care-o duc n-are nevoie de o proteză decât în  momentele când mă uit la copilul meu și-l văd cum își desenează bunicii pe degetele de la mână. Nu e o acuză. Se întâmplă că oamenii trăiesc până se prăpădesc. Nu e nimic planificat. Nu e o sfidare a dreptului celui care vine să afle de unde-a plecat. E posibil că un gând niciodată spus s-a adâncit într-o crevasă a creierului copilului tău pe care-a adâncit-o, cu buricul degetului, în creierul copilului lui. Fă copii până nu e prea târziu. Unde prea-târziul a venit prea-devreme.

Tată Gheorghe al tatălui meu, te vei bucura să afli că nu mai e urgie în țară. Războiul care v-a împins din coasta Moldovei către Banat și care v-a zgâriat profund bejenia s-a terminat, în 1989, cu prăbușirea Zidului și-a Cortinei. Nu știu dacă tu o sperai. Presupun că ți-ai fi dorit asta. Ți-ai fi dorit să-ți poți vedea unul din băieți, fugit în lume la sfârșitul anilor ’50 în pribegie, venind mai des pe acasă. Ți-ai fi cunoscut nepoții din partea lui și, poate, strănepoții. Le-ai fi cercetat trăsăturile și-ai fi aflat că unii-ți seamănă izbitor de mult. Și te-ar fi distrat stângăcia cu care vorbesc românește dar e posibil, mă gândesc, că te-ai fi bucurat în liniștea ta. În mintea mea, tată Gheorghe al tatălui meu, ești un om liniștit și colorat prinlăuntru. Dacă erai la suflet cum sunt lucrurile pe care le-ai pictat ce suflet frumos pesemne-ai avut. Mă uit la adâncimile din sufletul tatălui meu, mă uit la ale mele, nu poate să nu fie ceva de la tine acolo, pe partea mamei mele e un alt fel de relief, sunt munți și văi și păduri și ape dar nici un abis ca cel pe care-l am de la voi, imposibil de umplut cu lucruri simple sau culori cert desenate.

Tată Gheorghe al mamei mele, sunt 20 de ani de când nu mai ești. Casa încă stă în picioare și n-o să-ți vină să crezi dar magazia și grajdurile au ajuns case de locuit. Nu mai sunt cai. Nu mai sunt mânji. Nu mai sunt bivoli și feldera e goală. Nu mai sunt lemne ordonate pe zidurile șurii. Nu mai intră care cu fân pe poartă. Au murit trei sferturi din meri dar încă, primăvara, se ițesc muscele prin iarbă și Țâlfa s-a înverzit la loc, nu mai iau oamenii pământ de construit din praporul muntelui. S-au împuținat Mărginenii și din satul pe care tu l-ai pomenit s-a ales praful. De curând a dispărut o fetiță și ciobanul a fost acuzat că ar fi violat-o și-ar fi omorât-o. Și-ar fi îngropat-o undeva în câmp, pe Vădici. Nu cred că tu ai pomenit așa ceva cât ai trăit. La fel nu cred că ți-ar fi priit vremurile pe care le trăiesc eu. Nu cred că ai fi priceput televizorul, scandalul, politica. Nu cred că te-ar fi interesat prea mult banii care vin, banii care pleacă. Cred că lumea ta era mică, un univers născut pe-o păpădie și lumina din ochi pe care-am văzut-o acum 25 de ani când ai scos poza Regelui din laiță nu s-a aprins, tată Gheorghe. Regele încă trăiește în exil, doar că nu e în Elveția e la Săvârșin sau în palatul Elisabeta. Condamnarea lui e viața la senectute, ultima pedeapsă, să vezi cu ochi centenari cum aproape totul a fost degeaba, să vezi că lumea ta n-a dus la nimic și valul betonului, al fierului și al fiarelor continuă să măture malul. Din oameni mici se nasc oameni și mai mici și muncesc mai rar, mai prost, mai fără de cap. Se vorbește mai rău, se bârfește mai mult, se roagă mai puțin și slăbiciunea oamenilor se vede cel mai bine în scaunele puse în biserică. S-au rupt spinările și s-au încovoiat oasele și obosiții timpului prezent nu-și pot susține osânza mătăhăloasă prin citirea liturghiei. Cantorii? S-au dus. Vocile de-acum sunt tremurate, bâlbâite și gângave, mama s-ar fi amuzat teribil și posibil că ai fi zâmbit și tu un pic. Și-ai fi înjurat ca de obicei: maica mă-sii de treabă! Chiar așa, tată Gheorghe, maica mă-sii, s-a ales praf. Nu știu dacă s-a ales praful, cred că o să fie bine la sfârșit și dacă nu e bine înseamnă că nu e sfârșitul. Da, știu, e o minciună, pentru voi amândoi, care – apropos – nu v-ați cunoscut niciodată deși probabil v-ați fi plăcut foarte mult. Sfârșiturile voastre marchează puncte de cotitură, unul la sfărșitul anilor ’70, când a început să fie foarte rău în România, celălalt după primele mineriade, când a început să fie foarte rău în România.

E 2014. Pe mine nu mă cheamă Gheorghe. Mă cheamă (și) George. Nu folosesc numele cu numărul doi deși niște ani de zile așa mi s-a zis. Folosesc celălalt nume, al tatălui meu și-l ascund pe-al vostru prin buletin ca pe-un bun de care încă mi-e frică, pe care mi-e frică să-l pierd. Nu e ca și cum n-aș fi pierdut deja suficient de mult. Nu e ca și cum părți din mine n-ar fi simțit deja, de ani de zile, că nu-și vor putea duce până la capăt munca. De la unul rămâne obsesia tabloului neterminat. De la celălalt obsesia brazdei nedusă până la capăt. De la amândoi încăpățânarea de-a continua. De-a căuta. Și de-a îndrăzni. Unuia comuniștii i-au luat tot. Celuilalt comuniștii i-au luat tot. Punct și de la capăt.

La mulți ani numelui vostru, tată Gheorghe și tată Gheorghe! La mulți ani numelui nostru! La mulți ani numelui meu! Voi ați murit. Eu încă nu. E încă un George care trăiește. Pictează. Taie brazde. Poate din pământ, printre rădăcini de brazi și pălămidă, străbate-o mulțumire. E o nouă primăvară și deasupra voastră lumea încă se petrece. Toate visele voastre s-au năruit să facă loc altora și mă gândesc, dacă voi ați putut trăi prin război, prin nebunie, prin foame, prin furt, prin prigoană, prin jug, prin opresiune, prin discriminare, prin sărăcie, prin rușine, prin trădarea prietenilor, prin pierderea speranței eu ce scuză aș putea să am? Lumea mea e mai bună, mi-ar fi năcaz să mă culc fără măcar să fi încercat. Sunt cel puțin două morminte care mă motivează. De-acolo am să mă trag când nimic nu mai rămâne. Din pământ și din morminte.

G

One thought on “Dragă tată Gheorghe,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s