Praf

Drum spre Măgurele. Praf. Și drumul. Și eu. Muzică dată la maxim. Acorduri de pe vremea intrării mele la liceu. Albumul Images & Words al Dream Theater apăruse în 1992, eu l-am ascultat prima oară în 1994. Muzica din Vest încă venea în România sub formă de casete piratate. Melodia care încheie ora-și-ceva de raptus se numește Learning to Live. Să înveți să trăiești. În boxe e versiunea live de pe ”Live Scenes from New York”, înregistrarea in full a unui alt album al celor de la DT (Scenes from a Memory / Scenete din Memorie). Primele acorduri încep undeva pe panta de coborâre de pe podul Basarab. Îmi aprind o țigară. Deschid geamurile. Las boxele să tune și să fulgere. E 7:30. Undeva la stânga mea e un soare. Undeva la dreapta mea un BMW. Las bass-ul lui John Myung să îmi regleze bătăile inimii. E al mii-lea și nu-știu câtelea drum de colo până dincolo. De ce-ar fi diferit astăzi?

Pentru că astăzi începuse ca de obicei. Deși e week-end. Deși aș fi putut dormi. Deși nu s-ar fi supărat nimeni. La ora 7 eram treaz și-mi târșâiam târlicii spre mașina de cafea. Câteva știri, ceva can-can, firimituri pentru minte nu cumva să facă dispepsie pe week-end. Pe la 9 fără 5 sună telefonul. Alo, domnul doctor? Știi deja cine e. Intuiești despre ce e vorba. Știi că n-are cum să fie de bine. Oamenii sunt foarte bine pregătiți. Regulile sunt clare. Tratamentul e scris în foaia de observație și schematizat. Astfel că indiferent ce urmează la telefon după alo, domnul doctor, e de rău. Unele rele sunt mai mici, altele sunt mai mari. Da, ce e? Știți cazul X – zice medicul de gardă. Da, zic, ne-am auzit și aseară un pic la telefon. Ei, continuă un pic încurcat, cred că face o decompensare psihotică. E agitat, refuză să fie consultat, vrea să plece acasă.

Unde să plece acasă? Pacient cu ciroză de cauză încă neprecizată, cu câteva analize încă în lucru, venit la noi cu 20 de mii de trombocite? Pentru cine nu știe trombocitele, numite și plachete, sunt vitale pentru coagulare. N-ai plachete, n-ai cheag. N-ai cheag sângerezi până te exanghinezi. Numărul minim de trombocite, orientativ, la care se face coagulare cât-de-cât e 100 de mii pe milimetru cub. Cazul meu avea de 5 ori mai puține. Avea varice esofagiene. Varicele sunt niște ectazii venoase, ca niște gâlme la o cameră de bicicletă. Dacă se umflă înseamnă că partea aia de venă e mai slabă. Dacă verși prea mult, spre exemplu, varicele se rup. Se rup, ai 20 de mii de trombocite, sângerezi pe gură. Cât sângerezi? Cât sânge ai în tine. Am văzut asta de câteva ori în viață, nu e simpatic. Pacientul meu fusese informat în ziua anterioară de medicul internist și de mine cu privire la asta. Înțelesese gravitatea situației. Discutasem de față cu aparținător dacă în urmă avusese loc consum de alcool. Amândoi au negat. Ne-am gândit, în echipa noastră de lucrui, la toate trăznăile de la forme autoimune de hepatită la ciroză biliară primitivă, la colangită sclerozantă, la intoxicație cronică cu paracetamol (nu era cazul). Dar acum, la 48 de ore de la internare, telefonul de pe secție nu putea să însemne decât un singur lucru.

Cineva ne mințise.

Nu am reușit să mă înțeleg prin telefon, când mi-am sunat pacientul să verific, rapid, ce se întâmplă, ce spunea persoana de la celălalt capăt al firului. Ceva cu trebuie să plec, nu sunt în oraș, nu fac nici un tratament, totul e o farsă, nu puteți să mă țineți aici. Am insistat să aștepte 20 de minute să vorbim, m-am prezentat din nou, în timp ce-mi trăgeam ceva de încălțat în picioare.

Dacă ai să vezi sâmbăta dimineață o mașină care gonește mult peste viteza legală prin zona Cotroceni să știi că sunt eu. Da, risc amenzi. Nu mă deranjează. Păstrez un mic fond pentru încălcarea vitezei legale și am găsit înțelegere, de obicei, la polițiști ba unii m-au mai și condus în coloană când au fost urgențe grave. Foarte rar mi s-a întâmplat să am probleme în situații genere. Un drum normal de 40 de minute l-am făcut în 15. Între timp colegii mei de pe secție temporizau situația.

Tu știi ce e de făcut în situații de genul ăsta? E o procedură de care eu știu și pe care o mai făcusem în situații de urgență, ce-i drept nu la mine în casă, nu la mine în spital. Se numește contenționare. Pentru agitație psihomotorie cu idei delirante acute trebuie să administrezi de urgență medicamente care să calmeze pacientul. Tot ce puteam să mă gândesc pe drum era că face o prostie, pleacă acasă, sau e ținut și se zbate și face echimoze și se pot rupe varice, se pot organiza hematoame. Am ajuns acolo, mi-am luat un scaun, am discutat vreo 20 de minute cu el. Era în suprafață lucid, în profunzime intens dezorganizat. I-am explicat că nu pot să îl las să plece. I-am explicat că va trebui să discut și cu familia faptul că brusc refuză medicația pentru ciroză și perfuziile pe care trebuia să le facă.

Am discutat cu aparținătorii/ rudele persoanei. Ca să aflu că de ani de zile consuma alcool. Ca să aflu că speraseră că se va afla (de ce să nu-mi zici asta în prima zi de internare? ca să se ajungă aici? când v-am explicat cât de gravă e situația amândorura?), că mai fuseseră tentative de internare, toate eșuate, că pacientul fuge, refuză, manipulează, își impune punctul de vedere. Oameni disperați. Oameni epuizați. Oameni care nu știu ce să  mai facă.

În jurul meu o echipă de oameni care știu ce e de făcut în astfel de momente dar nu fac asta în fiecare zi. Nicăieri nu se face asta în fiecare zi. Contenționare. Ridicarea dreptului de-a refuza medicația. Obținerea unui consimțământ informat de la aparținător. Negocierea până la epuizare a unor soluții de compromis, cu respectarea drepturilor pacientului care doar pentru că e incompetent (în cazul de față confuz, în plin sindrom oniric) nu își pierde drepturi fundamentale, doar civice. Drepturi pe care i le ridici tu, ca medic, cu toată responsabilitatea care derivă din asta. Înafara situației speciale de care vorbesc oamenii sunt liberi să refuze, liberi să se externeze la cerere, liberi să își întrerupă medicația, liberi să facă ce vor. Doar dacă nu-și pun viața în pericol, și presupunând că anterior și-au dat consimțământ informat pentru tratament, au voie să facă asta. Dacă au consimțit anterior și acum din motive obscure refuză, și refuzul le pune viața în pericol tu, medic, ai voie să intervii. Unde mai pui că aici era un pacient agitat, dezorientat, într-o rezervă de spital, care tot suna la taxiuri, la familie, și cerea rezilierea contractului. Că știe el că suntem niște borfași. Avem afaceri aici, da. Cu găini. El vrea să ajungă la un spital. Ce boală, domn-ne, ce boală? Ai dumitale analize definitive? Da. Păi să facem o comisie, atunci. Ce varice? Nici un varice. Vreau să plec.

I-am explicat că va trebui să îi administrez un tratament. Nici un tratament, să fii dumitale sănătos. L-am confruntat cu privire la consumul de alcool. Nu beau, domne, lasă-mă în pace, de unde știi dumitale asta? De la familie. Mint, domne, vor să-mi ia banii, să mă scoată nebun. Masca plauzibilității. Între timp se chemau consulturi. La pacient cu puține plachete nu ai voie să faci injecție intra-muscular pentru că riscă să facă hematom, să sângereze…am explicat deja. Trebuia să iasă analizele noi. Informează superiorul ierarhic că are loc o situație inedită. Notează în foaia de observație absolut tot, cu ora și minutul la care a avut loc fiecare manevră, oamenii cu care s-a luat legătura, motivația pentru care ai să faci ce faci. Și apoi momentul foarte dificil. Informezi pacientul că ai să îi faci injecții. Pacientul nu vrea. Uitat pe o măsuță e un cuțit. Îl vezi. Îl văd și ceilalți. Pentru un moment se oprește totul. Apoi mânat de nebunie pacientul se aruncă spre cuțit. Îl ia în mână. Are un moment de ezitare. Cineva i-l substituie providențial și-apoi trage piesa de mobilier care din fericire e pe roți. În tot acest răstim pacientul e invitat, pe un ton calm, să agreeze soluția pentru că altfel va trebui imobilizat. Refuză. Țipă din toți rărunchii. În timp ce țipă mi-aduc aminte de magisterul meu în psihotraumatologie, Peter. Peter țipând. Peter țipând și-apoi spunându-ne vă e frică? Bine. Cui nu e frică nu are ce să caute aici. Acum, cu frica, puteți funcționa? Dacă nu nu aveți ce să căutați aici. Mă uit împrejur. Tuturor le e frică. Toți funcționează în același timp. Pacientul urlă, cere ajutor. În cele din urmă cineva face primul gest, este fixat într-o poziție de siguranță și injectat.

Injecțiile respective, administrate unui om sănătos, l-ar tranchiliza pentru următoarele 24 de ore. Cineva care s-a îmbătat un pic într-o seară, s-a certat cu prietenii și-apoi a luat-o razna de-a ajuns la camera de gardă îmi povestea de injecția aia care l-a pus în fund de, când s-a trezit, trecuseră trei zile și-abia putea să vorbească. Ei, aia e injecția. Pacientul meu, după ce-a fost injectat, timp în care urla la mine și îmi spunea că o să mi-o plătească, s-a așezat cuminte pe pat. I-am explicat că din motive de siguranță va trebui să fie în permanență supravegheat. Infirmieră înăuntru, paznic la ușă.

Și acum ce facem?

Bine ai venit în patria internării nevoluntare în România. Legea 487/ 2002, republicată în completare prin art. 2 legea 192/ 2012. Care spune, cu sedilă și căciuliță, ce și cum și cine și când și de ce trebuie/ poate, are acces la un astfel de mijloc. Aseară târziu, în timp ce filtram gălăgia din jurul meu, gândul ciclic recursiv în mintea mea era că e un procedeu atât de întortocheat și greoi încât de cele mai multe ori ori: ori omulu îi sunt încălcate flagrant drepturile și e călcat pe cap și injectat, ori doctorul își spune pleacă domnule cu nebunia ta de aici, vrei să te externezi la cerere cu varice și ficat praf? Vrei să te omori? Ia, scrie aici, subsemnatul cutăriță am luat la consecință și refuz. Și pa. Și la revedere.

Or legea spune foarte clar că medicul trebuie să ia măsurile necesare să protejeze viața pacientului lui. Nu e doar invitat să se gândească ce-ar fi dacă mi-aș face meseria. Și măsurile respective sunt nenumărate. Trebuie să îți informezi superiorii ierarhici până la direcția instituției (făcut). Trebuie să epuizezi orice mijloc alternativ de-a rezolva impasul terapeutic (făcut). Trebuie să existe martor altcineva decât personalul medical direct implicat în caz când aparținătorul semnează consimțământ informat pentru tratamentul de urgență (făcut). Și din momentul respectiv ai voie să contenționezi prin legare fix 2 ore, nu mai mult. Sau să nu legi deloc. Poți face ca mine, institui pază prin rotație și înăuntru și afară. Simpla prezență face o diferență.

Începe sarabanda telefoanelor. Știi, din momentul declanșării procedurii de supendare a capacității psihice, ai 24 de ore în care legea îți dă voie să administrezi tratament contra voinței pacientului tău deși, pe anumite interpretării, perioada e ne-determinată. Medical vorbind. Legal sunt 24 de ore. Sâmbăta, cum e în povestea mea, perioada ar putea fi prelungită la 48 de ore până luni dimineața când, în acord și cu legea, trebuie să se reunească o comisie formată din 2 psihiatri și un non-psihiatru. Asta dacă instituția posedă 2 psihiatri și un non-psihiatru. Dacă nu posedă trebuie să cheme. Comisia afirmă sau infirmă nevoia de continuare a medicației/ continuarea suspendării capacității psihice. Comisia continuă să facă asta odată la 5 zile.

Astfel că după un scurt consiliu cu partenerii mei decidem să transferăm cazul într-un alt serviciu de competență superioară. Zis și făcut. Sun garda de la sp. Obregia. Dau de o doamnă doctor cu care am făcut gărzi când eram mic rezident. Îi explic ce și cum. Mă întreabă de trombocite, sunt sincer cu ea că deh, așa sunt eu sincer. Ah, domnu doctor, păi la trombocitele ăstea nu vi-l putem primi. Păi, știți povestea cu internarea nevoluntară, eu am doar o zi în care pot să-l mai țin aici etc etc. Ei, vedeți, poate mai cresc trombocitele ălea, dacă mai cresc îl primesc.

Zis și făcut, vin analizele noi, după 2 zile trombocitele urcaseră spre 100 de mii. Suna mai bine. Pacientul era calm, îi venea să moțăie un pic, stăm o oră, două ne mai gândim. Hai să sunăm la alt spital care obligatoriu are serviciu de psihiatrie de legătură și secție de interne/ gastro și eventual hematologie. Nu sunt foarte multe în București. Sun la unul, oamenii foarte de treabă îmi fac legătura în UPU, medicul de UPU îmi zice să sun garda de psihiatrie, sigur, de ce nu, dar când îi spun cuvintele magice (”pacient dezorientat, în incapacitate temporară de exercițiu pe semnătura mea, internare nevoluntară”) brusc se aricește. Ah, nu se poate. Nu se poate? Nu, doar Obregia face asta.

La 4 ore de la instituirea tratamentului aveam o dificultate în decizie. Pacientul era tot treaz, aveam toată documentația făcută, urma în curând să administrăm o nouă doză de medicație pentru asistarea sevrajului la alcool (asta era, de fapt). Familia până la urmă a spus toată povestea cum era ea de fapt. Ce să le mai zici? Să te superi că au mințit? Să îi cerți? Prea târziu pentru toate, erau lucruri mult mai grave acum. Hai să renegociem. Pacientul nu mai era așa incoerent, acum încerca doar să manipuleze. A acceptat o perfuzie cu albumină. I-am explicat din nou că medicamentele administrate sunt obligatorii pentru asistarea sevrajului. I-am explicat că știu de la familie că bea de mulți ani și că acum a venit de fapt pentru că i s-a făcut rău după o perioadă particular mai grea în care nici n-a mâncat. Nu că el are ciroză biliară primitivă că așa i-au zis la internarea anterioară. La internarea anterioară familia nu le-a spus doctorilor că beți zi de zi cantitatea X. De unde știți asta? De la familie. Păi bineînțeles, vor să-mi ia banii și să mă scoată nebun cu acte. Și dumneavoastră sunteți în cârdășie cu ei, știu eu. O să plătiți, mi-ați băgat lucruri contra voinței mele. Tot e bine că realizați că am făcut asta, e un semn bun, răspund. Dar uite care e treaba. Acestea sunt hârtiile mele pe care le am, am diagnostic pus, am consulturi complementare, am hârtie semnată de aparținător, am prevederi legale. Și am nevoie să vă tratez o problemă pe care dacă nu o tratăm riscați să muriți. Păi și ce vă interesează dacă eu trăiesc sau mor? E dreptul meu să mor când și cum vreau. Da, corect. Și faptul că mi-ați spus asta de față cu martori se numește ideație suicidară, cu atât mai mult sunt obligat să vă tratez.

Scurt intermezzo. Legea e foarte întortocheată pe partea de contenționare în caz de suicidalitate acută. Zice articolul 39.3: ”Masura contentionarii […] nu poate fi dispusa pentru cazuri de suicid sau de autoizolare . Aceasta masura poate fi folosita doar daca aplicarea celor mai putin restrictive tehnici a fost neadecvata sau insuficienta pentru a preveni orice lovire ori vatamare.” 

Pacientul meu nu a fost contenționat. Pacientul meu a fost imobilizat potrivit articolului 39.1.:  ”Persoanelor internate li se poate restrictiona libertatea de miscare, prin folosirea unor mijloace adecvate, pentru a salva de la un pericol real si concret viata, integritatea corporala ori sanatatea lor ori a altei persoane

La orice moment integritatea corporală a infirmierelor mele, a personalului meu de pază, a mea, a colegilor mei a fost la risc. Sunt un tip destul de mare, de câteva ori pacientul pe parcursul orelor care au urmat a căutat să mă bruscheze de fiecare dată în încercarea de a ieși/ pleca. La ora 2 a devenit evident că nu va consimți să i se administreze a doua doză de tranchilizante. Am să vă dau în judecată. Nici o problemă, răspund, eu am să chem poliția și ambulanța. Vă transfer într-un serviciu de competență.

Pentru că așa îmi cere legea. După ce am anunțat în cursul dimineții garda de la spitalul Obregia, singurul spital care face internări nevoluntare pe psihiatrie în preafrumosul nost’ oraș, acum epuizasem toate resursele, vezi alternativele. Sun la 112, explic motivul apelului, dau toate datele inclusiv cod parafă, CNP, etc și mă transferă ambulanței. Altă dispeceră, explic din nou motivele, mă întreabă ce fel de ambulanță vreau. După 4 ore de tensiune îmi vine să râd. Păi ce e după mine? Noroc că știu. Ambulanțele sunt fie simple, adică mașinuțe de transport, fie au și asistentă, fie pentru urgențe majore au și medic. Eu n-aveam nevoie de categoria I, n-aveam nevoie de categoria III. Plus că știam deja că va trebui să îmi însoțesc pacientul prin sistem. Din nou, așa îmi cere legea.

Ambulanța a sosit în aproximativ 45 de minute de la apelare. Ajung jos, salut salut, pacientul e agitat? Momentan nu, zic eu, că e sub medicație. Că dacă e agitat noi nu urcăm, trebuie chemată poliția. Sigur, zic, hai să sun la poliție. Nu, sunați la 112. Sun din nou la 112, mă transferă la poliția capitalei. În 5 minute un echipaj intră pe poartă. Foarte operativi, mi-a plăcut. Agent Cutărică și agent Cutărescu. Agent Cutărescu își stinge țigara, păstrează chiștocul, hai să urcăm. Urcăm, în salon totul liniștit, păi ce faceți domnule de ce nu vreți tratament? – întreabă agent Cutărică. Pacientul începe din nou cu găinile, cu farsele, cu minciunile din foaia de observație. Ah, zice agent Cutărică, păi dacă nu convine haideți acum cu noi și după ce vă dau drumul puteți să îl dați în judecată pe domnul doctor. Mulțumesc, în mintea mea, ce idee bună, dar până la urmă de ce nu, e dreptul lui dacă se consideră prejudiciat. Noroc cu legile ăstea.

Plecăm spre Obregia cu Ni-no ni-no și echipaj la deschidere. Nu durează mult, poate 20 de minute până acolo, dintr-o parte într-alta a Bucureștiului. Hârțogăraia la sosire mai durează și ea vreo 20 de minute. Nu funcționează un Xerox. Nu se găsește un indigo pentru un proces verbal al polițistului care ne însoțește. Are un ceas ieftin căruia nu-i merge secundarul. Coadă. Cald. În cele din urmă intrăm cu pacientul. Păi nu v-am spus și de dimineață că nu vi-l primesc domnu’ doctor? Știu, între timp am adus trombocitele la 91 de mii. N-are stigmate de sângerare. Hepatic e bine, bilirubina a scăzut, puteți să îl țineți. Nu e de noi, trebuie redirecționat în alt serviciu. Să știți că eu vi-l trimit înapoi. Nu puteți să mi-l trimiteți înapoi, pacientul meu este externat, e în incapacitate psihică, eu ca spital nu am competență să-l internez. Am venit, l-am însoțit, de aici nu mai e parafa mea. Haideți domnule doctor că n-are nici un semn de sevraj. E encefalopatie, nu vedeți câte albe are? Nu sunt albe, sunt trombocite, și nu are criteriu de encefalopatie, bilirubina e bună. Mumbo. Jumbo. În mintea mea Richard Gere. Tapdancing around the witness. Am venit cu pacientul aici. Nu plec cu el acasă. Familia luptă de 10 ani să îl aducă la un medic. Uită-te la mine. Uită-te în ochii mei. E ori aici, ori în altă parte unde există psihiatrie de legătură și cineva poate să-i facă detox-ul în continuare. Păi să sunăm Municipalul. Municipalul? Alo, la Interne. Interior? Alo, alo, doamnă, garda de la Obregia, avem și noi un caz da, l-au adus de la , da, nu are nici o problemă dar are trombocite mici, da…În mintea mea Richard Gere. Razzle Dazzle. Mult mai urât. Nimeni nu acceptă nimic. Of. O să plecați cu el, n-am ce să fac. Nu plec cu el. Încercați Elias. Elias? Elias, acolo e AD. Am lucrat cu ea. AD e acolo? Da. Păi e bine atunci. Da, e bine. Doamna asistentă? Legătura la Elias. Pacientului – vrei să trăiești? Mureai. Zi mersi că te-a salvat domnu doctor (adică eu) că dacă plecai azi dimineață mureai. Domnul doctor m-a mințit, minte. Minte? Haideți, ce-o să ziceți mâine că mint și eu? Nu ne mai jigniți, nu ne mai umiliți, noi suntem aici să vă facem bine nu să vă mințim. Vă transfer. O să mai stați câteva zile și după aia dacă vreți veniți la mine. Uitați, vă las și numărul de telefon. Vă aștept. Se uită la mine – deci facem așa, da? Am vorbit eu la Elias. Foarte bine, în mintea mea, dacă există o trimitere cu parafa gărzii Obregia și ștampila rotundă a gărzii Obregia care face recomandarea asta, și dacă și eu pot fi de acord cu ea sunt în regulă. Am să-mi însoțesc pacientul mai departe.

Ni-no ni-no spre Elias. Altă cameră de gardă. Parcurs mult mai ușor. Pacientul e foarte cuminte, gânditor chiar. În UPU la Elias cazuri peste cazuri, paturi peste paturi. Ce mici suntem noi prin comparație. Acolo e medicină, nu jucărie, nu? Un AVC. Un infarct. Un prost-coagulat care-și mușcase limba și-i cursese vreo cană de sânge până să facă hemostază. Ce să-i zici urgentistei de acolo? Că Obregia nu poate trata așa ceva? Că au trimis omul din gardă de la ei către o secție de somatici profitand de vagalitățile legii? Urgentista e brici, se mișcă de colo colo cu viteza luminii, completează trei foi în paralel, îi sună telefonului din jumătate de minut în jumătate de minut. E impasibilă. Vreau să vorbim 30 de secunde. Nu vă pot oferi 30 de secunde acum. Vedeți bine ce am împrejur. Sigur, aștept.

După 10 minute vorbim. Îi explic succint situația. Zâmbește. Știm amândoi care e situația. Eu nu am psihiatru aici, zice ea, gastro o să obiecteze. Ai tot protocolul în foaia de externare scris de mine, îi răspund eu. Uite numărul meu de telefon, îl țin lângă mine și-l discutăm. Nu e greu, mă interesează să rezolvăm cât e de bine cazul și inclusiv pacientul să accepte. Din CG Obregia, în UPU Elias, chestiunea consimțământului informat s-a diluat atât de mult încât nu mai știe nimeni nimic. Aici nu-l întreabă nimeni ce vrea, dacă vrea, dacă are vreun cuvânt de zis. Aici când te uiți împrejur și moartea stă tolănită pe-un pat cu vinilin politețea negocierii e abolită. Mă duc la pacientul meu. E obosit. Veți rămâne aici. Regret orice inconveniență provocată. Îmi strânge mâna. Mulțumesc pentru tot. Veți fi bine. E tot ce contează.

E seară, stau pe un scaun de ambulanță în timp ce mă întorc înapoi la spitalul meu frumos, liniștit. Urc la noi la recepție, asistentele își văd de ale lor. Cum e domnu doctor? E bine, S unde e? E în consulturi de atunci. Cioc cioc la el. Ridică privirea din spatele ochelarilor. Gata, s-a rezolvat. Zău? Bravo! Gardă ușoară S! Merci, odihnă bună.

Las asistentelor halatul și cobor. Ce zi frumoasă e afară. Și cum bate vântul. Ce praf s-a pus pe parbriz. Uite că n-a murit. Nu i-au explodat varicele ălea. Ce va fi mâine? Cum îi va fi? Bine. Vrei să crezi că bine. Intermezzo, ore înainte, discuție cu S.

Știi, la nici o internare nevoluntară pe care am coordonat-o nu m-am ales cu nimic. Cel mult ura pacienților. Am salvat vieți, am pierdut oameni. În suicid, de exemplu, sau când cineva face un episod psihotic acut. Ceva în ei nu înțelege că tu asta faci, îi îngrijești să nu facă rău lor sau altora.

Da, răspunde S – format în psihosomatică peste ocean – e structura lor egoistă de personalitate. E sociopatia lor.

Da. Sociopatia. Și nu. Cultura. Sun lumea implicată, din mașină. Ai mei sunt toți mulțumiți, cazul e închis. Sun și garda de la Obregia. Mi se spune din nou că s-a vorbit personal cu cutărică și cutărică. Mulțumesc de favor. Mulțumesc că v-ați făcut datoria.

Drumul spre Măgurele e praf. Și eu. Muzica e dată la maxim. Learning to Live. Să înveți să trăiești.

G