Scriu în continuare despre situația de la spitalul de arși. Bine, între timp ne paște un război. Sau nu. Sau da. Sau nu. E irelevant. Poveștile alunecă precum untul pe pâine și atenția distributivă a cititorului român e comparabilă cu a unei veverițe astfel că, cel mai probabil, următoarele se vor prelinge precum seul pe mintea deja obosită de grindină a citadinului. Dar totuși. Dar. E inadmisibil după ce arestezi oameni, îi supui caznei umilinței publice și animi agora și-așa îmbâcsită de povești de furt să apari public și să spui că vei găsi soluții ca medicii să poată desfășura activități private în spitale publice. Ori că că, ori că că. Dacă legile există, dacă normele există pesemne că oamenii care le-au făcut au avut ceva în cap înainte de-a le scrie. Iar dacă legile sunt strâmbe, dacă normele sunt boante, atunci șterge tot, propune amnistie tuturor persoanelor implicate în așa ceva și dă-le beneficiul nevinovăției. Până la urmă lotul Stan/Antochi/ Isai se face – în opinia statului – de o sumă de infracțiuni care sunt toate reductibile la evaziune fiscală.
Solitudinea punctului meu de vedere – dincolo de faptul că e obositoare pentru că cere un efort suplimentar de-a-mi certifica mie a priori că nu sunt nici tâmpit nici alienat nici dus – e de fapt o poveste despre lup și morală. De jur împrejur halate. De jur împrejur parfumul moralei și-al indignării. Hai, nu, serios? Ce izbește de fapt? Faptul că oamenii practicau o afacere într-un spital de stat? Dar care va ridica mâna, apostol, să spună că e o rușine pentru medicină? Pentru medicină poate, pentru medicina noastră nu. Cine va ridica mâna, paulin și biciclistic, să propună că e o vampirizare a sistemului trebuie să ofere totuși un argument cum că asta era rău pentru sistem.
Procuratura a chemat la audieri niște zeci de persoane. E penibil. Doar dacă privești la sumele făcute public de procuratură vei descoperi că nu vorbim de zeci de intervenții, vorbim de sute, poate mii de intervenții. Sunt niște sute, poate mii de oameni care au cunoscut foarte bine etalonul, au fost suficient educați încât să aibă discernământ cu privire la pașii de urmat. Primul pas – bilet de trimitere. Al doilea pas – internare pe un diagnostic luat în condei (luat în condei e deja o speculație din partea mea, vorba profesorului Enescu e treaba chirurgului ce face în sală, poate cineva să-l contrazică? Să vedem și noi niște expertize medico-legale pe aceste sute/ mii de intervenții zic). Al treilea pas – plata ”la negru” a onorariului medicului care, presupunem, avea o oarecare stabilitate adică era menținut de la rinoplastie la rinoplastie. Când președintele țării vorbește de o rețea mafiotă, când un om ca profesorul Ciurea preia din zbor bombonica și-o continuă cu aceeași dare de mână ca unul care și-a înțărcat cuibul de la Bagdasar și-acum tronează august peste un spital privat pare că totul e evident, există un neam naiv plătitor de taxe și niște ”bampiri” care ce altceva să facă decât să bampirizeze. Căci în România dacă ești lup e imposibil să te ferești de morală.
Dificultatea e totuși că precedentul creat obligă statul să continue ce-a început. Or supravegherea SRI-ului se extinde la toate celălalte 77 de spitale care au fost luate în vizor și unde s-au descoperit nereguli (sau, dacă te uiți la audit-ul lui Nicolăescu, cele 60% din spitalele țării), or schimbăm normele și atunci legalizăm niște practici. Care practici, de fapt, nu sunt despre altceva decât circulația banului prin instalație. Nu vorbesc de cantitatea lor. Vorbesc de calitatea celui care ordonează plăți de-a intra într-o formă de legalitate (dacă?) sau de-a fi scos înafara legii inclusiv formal. Caz în care se va orândui un lung șirag de sclavi la galeră, toți în hălățel și botoși de spital, vinovați de crima supremă, aceea de-a fi acceptat onorarii informale pentru munca lor. În speță intră de fapt termenul legal de ”foloase necuvenite” care, dacă ar avea sens pentru un funcționar public la ghișeu, nu păstrează același sens pentru medicul în funcțiune. Medicul în funcțiune este, ce-i drept, plătit de stat să efectueze intervenții în regim decontabil. Medicul, ce-i drept, are un salariu bugetat pentru munca pe care o depune. Medicul, ce-i drept, nu are o normă de pacienți pe care să-i trateze. Medicii de la spitalul de arși pot fi culpabili de faptul că, în timpul normei la stat, desfășurau activitate remunerabilă în regim privat. Ce-i mâna pe ei în luptă? Simplu. Conștiința că e profitabil. Profitabil pentru toată lumea.
Poți observa de la distanță un astfel de sistem și să-l declari, lupanaric, mafiot. E trist, cu atât mai trist cu cât nici unul dintre oamenii citați în Viața Medicală nu e străin, la un anume grad de libertate, de cunoștința situației. De conștiența ei. De conștiința ei. De ce nu ies atunci medicii să spună: da, știm de asta, asta e strâmb, stăm alături de confrații noștri și credem în soluția lor, uite câți bani se fac de fapt, uite că e profitabil, uite că populația poate să absoarbă o astfel de soluție și o astfel de soluție poate fi încorporată în noi norme?
Păi pentru că lupta se duce în primul rând în interiorul breslei noastre. Majoritatea medicilor preferă ambiguitatea, clar-obscurul, intimitatea raportului medic-pacient în regim sacrosant, șamanic, preoțesc aproape, unul în care nu e treaba nimănui cât costă recunoștința unui pacient pentru un act medical care nu mai e empiric valid cât o formă de artă. Plățile ajung să fie pentru estetic – și nu doar la spitalul de arși unde ironia face că vorbim de intervenții cosmetice – ci pretutindeni. Mâna vindecătoare are un preț de grație și fapt este că doar pacientul pune valoare pe ea. România nu pune valoare pe ea. Statul, guvernul, autoritățile nu pun valoare pe ea. Statul, guvernul, autoritățile pun preț pe kilometru de autostradă și pe electorată, pe pomană și pe bacșiș, pe fă și pe mă și pe Doină. De jale preferabil. Dar când vine vorba să etanșeizeze un sistem medical în interiorul căruia circulă sute de milioane de Euro paralel, ei bine nu, atunci ne aducem aminte că suntem lupi și că avem morală. Cereți de la medici lucruri care provin dintr-un ideal schizofren profesional, anume să fie hermiți, pustnici, umblători cu ruptul în cur în timp ce administrează vindecarea bolilor iar dacă apar oameni ca Stan et co., oameni care nu-și vând mâna pe bobi de linte și plase cu mălai, ce urmează e prigoana legii.
Îmi repugnă statul care își biciuiește pilonii de sustenanță ai normalității morale. Îmi repugnă statul format din indivizi al căror compas de judecată e atât de ușor conturnabil, al căror etalon e la fel de schimbător ca vântul, valul. Or suntem elită a societății or nu mai suntem. Unde citatul anterior a substituit cuvântul ”golan” în original.
Nimeni nu îi apără, momentan, pe Vitalie Stan, Antochi și Ina Isai. Nimeni înafară de avocații lor care vor avea cu siguranță suficiente pârghii legale încât să reducă flama procuraturii, pe legi și proceduri, la simpla realitate – anume ne-declararea veniturilor obținute și, doi, incompatibilitatea muncilor, cea de privat în regim hospitalier de stat. Dincolo de asta e faptul că trăim sub talpa unor moravuri al căror șancru nu stă în lege, stă în comunitate, stă în breaslă și în perversitatea ei. Să fii medic în România e o chestiune de nămol și mormoloceală, omul care a ieșit din pluton, care s-a sumețit, care a urcat la aroganță înafara unui etalon evoluționar auto-impus, auto-reglementat va fi sacrificat. Nu de alta dar există și eșalonul doi, și trei, și patru, cresc pepinierele de rezidenți care acum dau în gât dar când primeau 300 de Euro pentru mâna a doua, a treia ziceau săru-mâna și plecau fericiți acasă. Ei sunt înrăiții, ei sunt destituții, ei sunt oamenii care după experiența traumatizantă a interviurilor la procuratură vor sta, o vreme, cu capul la cutie și se vor gândi foarte bine la două lucruri: 1) cât de repede se ajunge în Vest sau 2) cum poți perfecționa rețeta lui Stan et co. încât să faci totuși bani fără să te prindă statul.
Asta jucăm, domnilor. Hoții și vardiștii. E o prohibiție medicală în care vom ajunge să facem contrabandă cu servicii pentru că populația cere. Și populația are bani. Și populația va continua să dea fie că vă convine fie că nu. Și vor da cu atât mai abitir cu cât veți susține că e anatema, că e practică mafiotă, criminală, ilegală, fie cum o fi. Există o solidaritate a ilegalității în societate care începe la restaurant și se termină la poștă, cu tranzit prin orice cabinet de orice factură (inclusiv cabinet medical). Mai devreme sau mai târziu vine vremea să vă decideți dacă libertate și democrație înseamnă libertate de taxe sau libertatea de-a ponegri, de-a linșa, de-a impieta o profesie oarecare doar pentru satisfacția unor budigăi de ferentari bucuroși că s-a mai tras cineva la vale înapoi în mocirlă.
G
andreanum & co 